Politica Agricola Comunitara
1. Aparitia Politicii Agricole Comunitare si principalele ratiuni ale existentei ei
Problema fundamentala a oricarei societati atat la scara mondiala, cat si la nivel integrationist ori national, a fost si ramane securitatea alimentara. In scopul asigurarii populatiei cu hrana necesara, cele sase state fondatoare ale Uniunii Europene au convenit crearea unei piete comune pentru produsele agricole, cu conditia promovarii unei politici agricole comune de garantare a aprovizionarii cu alimente necesare la preturi rezonabile pentru cumparatori.
Aplicarea unei politicii comune in
domeniul agriculturii s-a prevazut inca din primele etape ale constructiei
europene. Agricultorii reprezentau in momentul semnarii Tratatului de
Din alta perspectiva, Europa de Vest nu reusise inca sa depaseasca, in pofida sprijinului american acordat prin Planul Marchall si a eforturilor de coordonare a politicilor de dezvoltare in cadrul OCDE, intarzierea economica si dezechilibrele provocate de razboi.
Agriculturile europene, chiar cele mai moderne (Marea Britanie, Olanda, Danemarca), erau putin mecanizate, foloseau cantitati reduse de ingraseminte, iar rolul produselor fitosanitare era ignorat. Exploatatiile familiale de mici dimensiuni, nespecializate, nu puteau sa asigure decat venituri de subzistenta intr-o agricultura de autoconsum, departe de a oferi necesarul de produse alimentare si de a face fata concurentei externe, venita indeosebi din partea SUA.
Politica Agricola Comunitara (PAC) s-a dorit a fi intr-un astfel de context, solutia pentru atingerea a trei categorii de obiective: economice - promovarea progresului tehnic, alocarea optima a resurselor, cresterea productiei; sociale - nivelul de viata echitabil pentru agricultori, preturi rezonabile pentru consumatori, si politice - garantarea securitatii alimentare.
Obtinerea rezultatelor vizate de tratatul
de
Precum stim prin formarea CEE statele membre si-au propus coordonarea eforturilor pentru promovarea dezvoltarii economice si ridicarea accelerata a nivelului de viata; stabilirea unei piete comune si apropierea progresiva a politicilor lor economice au fost considerate directiile principale de actiune.
Care putea fi locul agriculturii in acest efort comun?
Discutiile initiale s-au purtat asupra includerii sau nu a agriculturii in procesul de integrare a pietelor nationale. E stiut, ca un proces de integrare nu poate fi net avantajos decat daca economiile au structuri concurentiale si niveluri comparabile de dezvoltare.
Agriculturile europene erau insa caracterizate de o puternica eterogenitate. In acelasi timp vest-europenii erau de parerea ca nu se poate forma o piata comuna fara agricultura.
Principalii factori, care a determinat includerea agriculturii in procesul de integrare prin aplicarea unei politici comune, au fost: diversitatea politicilor agricole nationale, disparitatile structurale si randamentele scazute in agricultura europeana, importanta politica a agriculturilor si contextul international.
In acest context, se poate de mentionat, ca PAC este considerata o continuare la nivel comunitar a politicilor externe in tarile europene in anii '50.
Debutul unor veritabile politici agricole in Europa se datoreaza crizei agricole din secolul trecut. Reactia tarilor europene a fost diferita; unele au preferat liberul-schimb (Marea Britanie, Olanda, Belgia, Danemarca), in timp ce altele au optat pentru protectionism (Franta, Germania).
Dar, in toate tarile, inclusiv cele mai liberale (Marea Britanie), agricultura a antrenat interventii publice. Ea a fost considerata in Europa Occidentala un sector de importanta strategica, intim legat de ansamblul economiei, cu rol esential in asigurarea securitatii alimentare, in lansarea, finantarea si stabilizarea cresterii economice, in conservarea mediului rural si ecologic. Mai exista si alte argumente in favoarea sustinerii publice a agriculturii.
Asadar, interventia statului in sustinerea agricultorilor si reglarea mecanismelor de functionare a pietei agricole era clar afirmata in toate tarile ce vor participa la formarea CEE. Mentinerea insa a politicilor economice nationale, putin omogene, ar fi generat distorsiuni ale concurentei intr-o piata libera si ar fi antrenat ample dezechilibre structurale si regionale. Mai mult chiar, prin efectele de antrenare dezechilibrele si instabilitatea pietei agricole ar fi afectat functionarea pietei comune industriale si economiile tarilor membre in ansamblul lor, avand in vedere ca produsele agricole contribuiau la sfarsitul deceniului sase intr-o masura semnificativa ea formarea preturilor si salariilor, iar agricultura avea o pondere ridicata in PNB.
Din analiza agriculturii si politicilor
agricole ale tarilor care au semnat Tratatul de
Formarea unei piete comune agricole antreneaza prin libera circulatie cel putin urmatoarele efecte favorabile: reducerea costurilor, cresterea productivitatii exploatatiilor, asigurarea autosatisfacerii cu produse alimentare si cresterea rolului agriculturii in schimburile internationale.
Incepand cu anul 1962 (anul lansarii PAC) agricultura a fost sectorul caruia i s-a acordat cea mai mare atentie in cadrul pietei comune. In acest domeniu au fost depasite obiectivele limitate ale unei "zone de liber schimb" sau ale unei "uniunii vamale", infaptuindu-se o veritabila comunitate europeana economica.
Dupa unii specialisti PAC nu a insemnat decat o compensatie oferita Frantei. Intr-adevar, la nivelul anului 1958 Franta se temea de Piata Comuna. Industria franceza avea numeroase motive de ingrijorare intr-o infruntare directa cu concurentii sai vest-europeni. A construi o piata unica pentru o industrie nationala cu structuri invechite, importa un risc considerabil. Franta era insa o adevarata "putere agricola". De aceea ea a inceput sa reclame cu asiduitate unificarea pietelor agricole, ca o contrapartida logica a "uniunii vamale". Cand anumite guverne Aoccidentale se opuneau politicii agrare comune Charle de Gaulle atragea atentia cu fermitate, ca nu putea fi conceputa o Europa unita fara o agricultura integrata.
Inversunarea Frantei de a realiza intr-un termen cat mai scurt o piata comuna agricola n-ar fi avut succes, daca n-ar fi existat sprijin constant din partea Olandei si a Comisiei Executive. Un astfel de sprijin se explica foarte usor: agricultura olandeza atinsese deja stadiul industrial. Era, deci, competitiva. In consecinta, producatorii din "tara lalelelor" aveau tot interesul sa favorizeze liberalizarea schimburilor, sa incurajeze formarea unei mari piete unice agricole.
Si mai important s-a dovedit a fi sprijinul Comisiei Executive. Actiunea sa a fost determinanta. Acest rol de prim ordin a fost jucat inca de la inceput, adica din anii 1958-1961 in momentul, in care se elaborau principiile fundamentale ale pietei comune agricole.
Dintre factorii determinanti ai includerii agriculturii in piata comuna au fost si cei de ordin extern, ca de exemplu, diminuarea dependentei economice a CEE fata de SUA ca principal rival comercial si obligativitatea respectarii de catre CEE a principiilor Acordului General pentru Tarife si Comert (GATT).
In concluzie, integrarea europeana nu se
putea realiza fara agricultura. Art. 38 al Tratatului de
Prin PAC tarile membre si-au dorit atingerea urmatoarelor obiective:
cresterea productivitatii in agricultura, promovarea progresului tehnic, asigurand dezvoltarea rationala a productiei agricole si utilizarea optima a factorilor de productie, indeosebi a muncii;
asigurarea unui nivel de viata echitabil populatiei agricole, in special prin ridicarea venitului individual al celor ce lucreaza in agricultura;
stabilizarea pietelor;
garantarea securitatii in aprovizionare;
asigurarea de preturi rezonabile pentru consumatori.
PAC a Uniunii Europene a fost formulata in
art. 38 al Tratatului de
a) crearea unei singure piete (comune) de produse agricole, care sa circule liber la preturi comune in tarile membre;
b) introducerea notiunii de preferinta comunitara si respectarea ei obligatorie de toate tarile membre si cetatenii lor; continutul acestei notiuni este acela, ca in comertul de produse agricole sunt preferate produsele comunitare, cumparatorii de produse din afara Uniunii Europene fiind obligati sa suporte suprapret;
c) solidaritatea financiara a statelor membre ale Uniunii Europene, in sensul ca ele participa impreuna la constituirea resurselor si la ansamblul cheltuielilor PAC. Ca instrument de realizare a fost constituit Fondul European de Orientare si Garantare Agricola.
La peste patru decenii de functionare a PAC organele abilitate ale Uniunii Europene apreciaza ca aceasta politica s-a situat la inaltimea principalelor atributii ce-au fost conferite.
Ca urmare a PAC, Uniunea Europeana a devenit mai mult decat autosuficienta la majoritatea produselor agricole. Consumatorul european care se opreste astazi in fata rafturilor magazinelor comunitare are posibilitatea sa opteze pentru o mare varietate de produse agricole originare din cele patru colturi ale Uniunii.
2 Mecanismul de sprijinire a PAC
Obiectivele Tratatului de
Mecanismul de integrare ales a fost organizarea comuna a pietelor (OCP). Sistemul OCP a cuprins treptat 91% din productia agricola, mecanismele de interventie diferind de la o piata la alta. Dincolo insa de eterogenitatea rezultata, analiza OCP releva trei elemente definitorii:
unicitatea pietei prin determinarea preturilor comune;
garantarea preturilor prin interventii pe piata interna;
un sistem de protectie la frontiera a pietei europene pentru asigurarea preferintei comunitare.
In functie de modelul in care se regasesc si interactioneaza cele trei elemente pe diferite piete, OCP cunosc urmatoarele forme, delimitate dupa principalul instrument de interventie:
organizatii comune prin pret garantat;
organizatii comune prin subventii directe;
organizatii comune prin protectie externa.
Principala forma de organizare a pietelor la nivelul comunitar, acoperind aproximativ 70% din produsele agricole, o reprezinta OCP prin pret garantat.
De asemenea pentru aproximativ 30% din productia agricola se asigura garantare minima, fie doar prin protectie externa (25%), fie prin subventii directe(5%).
Schema clasica de interventie pe pietele agricole europene o reprezinta insa OCP prin pret garantat, cuprinzand reglementarea pietelor interne prin preturi comune si un sistem de protectie externa. Toate cheltuielile antrenate de acest sistem sunt suportate din Fondul European de Orientare si Garantare Agricole (FEOGA) - Sectiunea Garantare.
Acest regim bazat pe fixarea unor preturi garantate are in vedere asigurarea unor venituri stimulatorii pentru producatorii agricoli.
Ca principiu, pretul platit acestora se stabileste dupa legile pietei, adica in functie de raportul dintre cerere si oferta. In fapt, acest liberalism a fost atenuat, precum s-a mai mentionat prin existenta unui sistem de sustinere care a garantat un pret minim in cazul scaderii cursului pe piata. Pe plan extern s-a reusit definirea unui sistem de protectie uniforma la periferia Comunitatilor si care a asigurat agentilor economici o «preferinta» fata de concurentii din tarile terte. Aceasta «preferinta comunitara» reprezenta stabilirea unei suprataxe la import, care avea drept scop sa se aduca pretul extern la nivelul celui intern. Un mecanism intarit de protectie, taxe compensatorii se adauga prelevarilor pentru a se duce lupta impotriva preturilor de dumping la import.
In consecinta, preturile produselor pe piata agricola pot fluctua liber intre minim, pret prag, care serveste ca baza preturilor garantate si un maximum, pret plafon, care este pretul indicativ, pe baza caruia se declanseaza automat importul. Intre cele doua limite, fixate oficial, piata se misca in functie de cerere si oferta, ca un «sarpe intr-un tunel», osciland cotidian intre pretul prag si cel plafon.
Deci, mecanismul de functionare a PAC se bazeaza pe un sistem complicat de preturi, care servesc ca regulator al pietei libere.
A. Preturile - ghid. Se fixeaza anual de catre Consiliul de Ministri al UE la incheierea companiei agricole, fiind suficient de remuneratorii pentru agricultori, fara a leza insa interesele consumatorilor
a) Pretul - indicativ. Este cel mai reprezentativ dintre preturile - ghid prin importanta produselor la care se refera. Acest pret se stabileste pentru cereale, orez, zahar, lapte praf, unt, ulei de masline, de floarea soarelui. Punctul geografic de referinta pentru fixarea pretului indicativ este zona cea mai deficitara pentru cereale; zona cea mai excedentara in cazul zaharului; si ansamblul Comunitatii pentru laptele praf, uleiuri.
b) Pretul de orientare. Se fixeaza pentru carne de bovine si vin. Procedura de interventie declanseaza cand pretul de piata coboara sub nivelul celui de orientare. In cazul carnii de bovine, pretul de orientare se raporteaza la pretul prag, care sufera influenta importurilor. Astfel, daca pretul international este inferior pretului de orientare, produsele straine sunt supuse taxelor din tariful vamal comun: daca taxa nu este suficienta, diferenta se acopera cu o prelevare. In cazul vinului, pretul de orientare deriva din pretul de referinta, care cuantifica si volumul importurilor.
c) Pretul obiectiv. In cazul tutunului brut, pretul obiectiv se fixeaza pentru fiecare plantatie la un nivel ce se considera remunerator pentru plantatorii de tutun. Pentru fabricantii, care achizitioneaza productia comunitara la preturi superioare celor din comertul international, se acorda o prima pentru acoperirea diferentei.
d) Pretul de baza. Se utilizeaza ca pret de referinta pentru carnea de porcine si pentru produsele subsectorului pomicol si horticol. Pentru produsele pomicole si horticole pretul de baza se calculeaza ca medie aritmetica a celor mai scazute cotatii la care s-au efectuat achizitii de astfel de produse pe piata comunitara in ultimii trei ani.
B. Preturile garantate. Pornind de la preturile ghid prezentate anterior, Consiliul de Ministri al UE stabileste preturile garantate la care organismele de achizitii cu sprijinul statului au obligatia de a cumpara produsele oferite de producatori. Dintre preturile garantate cel mai reprezentativ este pretul de interventii.
a) Pretul de interventie. Deriva din pretul indicativ si se aplica la cereale, zahar, lapte praf, uleiuri, unt. Pentru cateva produse se fixeaza, de asemenea, preturi de interventie derivate, care inregistreaza diferentele regionale in functie de cheltuielile de transport. Preturile de interventie sunt insotite de ameliorari lunare, in scopul incurajarii vanzarilor de produse pe toata durata companiei agricole.
b) Pretul de cumparare. Reprezinta pretul la care organismele de interventie achizitioneaza animale vii (bovine), carne de bovine si porcine, precum si produse pomicole si horticole. Pretul de cumparare se fixeaza de catre Consiliul de Ministri si este derivat din pretul de baza si cel de orientare.
c) Pretul minim. Este utilizat pentru achizitionarea sfeclei de zahar. Se fixeaza luand ca punct de referinta zona cea mai excendentara din cadrul UE. Acest pret sta la baza contractelor dintre producatori si fabricanti, reglementand cantitatile pe care fabricantii au obligatia sa le preia, precum si pretul de achizitionare, care in nici un caz nu poate fi inferior pretului minim.
d) Pretul de retragere.
Pentru fructe si produsele horticole este echivalent cu 40-70% din pretul de
baza. El nu este un pret garantat, dar produce efecte asemanatoare. Cand pretul
pietei este inferior pretului de retragere, organizatiile producatorilor nu
vand produsele lor comerciantilor, pana
cand piata nu va reactiona pozitiv, in sensul restabilirii preturilor.
Comerciantii vor primi o o subventie de
C. Preturile de intrare. Aceste preturi se stabilesc de catre Consiliul de Ministri al UE. Obiectivul fundamental al acestor preturi este de a impiedica produsele importate sa patrunda pe piata comunitara la un nivel care sa elimine competitia cu productia interna. In general, preturile de intrare se fixeaza la un nivel apropiat de preturile ghid, marja diferentiala reprezentand costurile de transport.
a) Pretul - prag. Se fixeaza pentru toate produsele pe baza preturilor indicative sau de interventie. El se poate defini ca pretul cel mai scazut al unui comerciant dintr-o terta tara, care exporta pe piata comunitara.
b) Pretul de referinta. Se calculeaza de catre Comisia Executiva pentru intregul an agricol. Acest pret se aplica vinurilor, fructelor si produselor horticole. In cazul vinului, pretul reprezinta media aritmetica a costurilor de productie din statele membre ale Pietei Comune. Pentru fructe si produsele horticole calculul este asemanator, tinandu-se cont de faptul, ca costurile de productie corespund pietelor cu excedentele cele mai mari din cadrul UE in ultimii trei ani.
Aplicarea mecanismelor de sprijinire a PAC a fost acompaniata de o puternica sustinere financiara din partea bugetului comunitar (peste 65% din bugetul CEE in 1970 si circa 48% in ultimul deceniu al sec. XX-lea), care la randul sau a condus la o crestere exploziva a productiei agricole si a stocurilor.
Sistemul de sustinere a preturilor a facut, ca inca in 1973 Comunitatea sa-si asigure in proportie de 100% necesarul de cereale, carne de bovine, produse lactate, carne de pasare si legume.
Imensele cheltuieli pentru agricultura efectuate din bugetul comunitar (peste 60 mlrd $ in 1996), cresterea stocurilor de productie agricola au obligat autoritatile comunitare sa adopte masurile de reformare a PAC, pentru ca aceasta sa raspunda noilor realitati.
3. Reforma Politicii Agricole Comunitare: necesitate, noi orientari
In ultimul deceniu al sec. XX-lea reforma politicii agricole comune a devenit de neevitat. Prin garantarea unui nivel ridicat al preturilor de productie, PAC a favorizat acumularea unor excendente importante la principalele productii agricole, cum sunt cerealele, carnea de vita si laptele. Pe de alta parte progresul tehnic din agricultura le-a permis producatorilor sa-si sporeasca substantial randamentele, iar mutatiile intervenite in gusturile si preferintele consumatorilor au antrenat o diminuare a cererii. In aceasta situatie, Comunitatea a fost nevoita sa consacre din ce in ce mai multi bani pentru exportul excedentelor pe piata mondiala la preturi subventionate. A rezultat, deci, o crestere a cheltuielilor bugetare ale PAC, fara o sporire corespunzatoare a veniturilor agricultorilor.
Importanta politicii agricole comune a UE cu timpul s-a redus si din alte considerente. Astfel, o parte a atributiilor sale in domeniul dezvoltarii rurale au fost preluate de politicile sociale si regionale, iar crearea pietei unice a bunurilor industriale si serviciilor a preluat, la randul sau, un intreg evantai de activitati comunitare, care anterior faceau obiectul PAC.
Luand in consideratie aspectele de mai sus, in anul 1992 Uniunea Europeana a lansat cea mai profunda reforma a PAC, intreprinsa pana atunci. Fara a afecta principiile sale de baza, schimbarile aduse de aceasta reforma au vizat reducerea excedentelor de produse agricole, diminuarea preturilor de consum si sprijinirea agricultorilor care au cea mai mare nevoie de ajutor.
Prin reforma PAC din 1992, dispozitivul de sprijin al agriculturii s-a schimbat. El nu se mai bazeaza pe sustinerea preturilor agricole ridicate, ci pe sprijinirea veniturilor agricole prin plati compensatorii directe.
Obiectivele esentiale ale politicii agricole comune, modificata prin reforma din 1992, sunt:
mentinerea UE in randul producatorilor si exportatorilor de produse agricole prin cresterea competitivitatii fermierilor sai atat pe piata interna, cat si pe pietele externe;
reducerea productiei la dimensiunile cererii efective de pe piata;
concentrarea ajutorului pentru sustinerea veniturilor agricultorilor care au cea mai mare nevoie de sprijin;
incurajarea fermierilor sa nu-si abandoneze terenurile;
protejarea mediului ambiant si dezvoltarea potentialului natural al satelor.
In urma reformei din 1992, costul politicii agricole comune a devenit mult mai suportabil pentru guvernele tarilor comunitare, lucru ce nu ar fi fost posibil prin continuarea situatiei anterioare. In situatia respectiva costul s-ar fi ridicat in 42 miliarde de EURO, in 1997, pe cand in urma reformei el s-a redus la 39 miliarde EURO.
Cea mai mare parte a acestui buget serveste acum platii ajutoarelor directe pentru agricultori, iar o parte mai putin importanta va continua sa suporte excedentele si sa subventioneze exporturile.
Datorita reducerii preturilor garantate, fermerii comunitari au devenit mai competitivi atat pe piata interna, cat si pe pietele externe.
Natura reformei are darul sa schimbe modul de functionare a sistemului de sustinere a agriculturii comunitare. Reforma prevede, pentru prima data, niveluri diferite de compensare in diverse regiuni ale Uniunii, avand ca baza de calcul statisticile productiei si randamentul. Mai mult, suma compensatiilor nu mai depinde, ca inainte, doar de pret, ci si de cantitatea produsa.
Pentru cereale, compensatiile depind acum de marimea suprafetei de teren cultivat si de localizarea acestuia. Ajutorul acordat crescatorilor de bovine depinde atat de dimensiunile septelului, cat si de metoda de crestere practicata.
In sistemul anterior, bazat pe sustinerea pretului fara impunerea de limite la cantitatile de produse agricole, in perioadele cand preturile erau inghetate, fermierii nu aveau alta posibilitate de a-si mari veniturile decat prin cresterea randamentelor, producand, asadar, mai mult. In prezent, ei primesc o compensatie de venit integral, fara a fi obligati sa produca mai mult.
Sistemul actual de sustinere directa a veniturilor agricultorilor nu mai creeaza dependenta acestora de o anumita forma de asistenta publica.
In sistemul reformat, de dupa 1992 cea mai mare parte a veniturilor agricultorilor UE provine de pe piata si nu dintr-un mecanism sofisticat fara legatura cu principiile pietei. Ajutorul actual pentru sustinerea veniturilor constituie un supliment.
Asa cum au atratat ultimii ani, reforma permite o stabilizare a productiei la un nivel mai apropiat de consumul comunitar cu care inainte de 1992 se pierduse legatura necesara. Singura ratiune de crestere a productiei, in prezent si viitor, o constituie identificarea de noi piete de desfacere la export. Aceste piete sunt si vor fi, insa, aprovizionate cu produse agricole comunitare prin exporturi in conditii concurentiale si nu subventionate sau cu subventii reduse.
Datorita reducerii preturilor, produsele agricole au tendinta de a ajunge la cumparatorul final mai ieftine. Potrivit calculelor estimative ale expertilor UE, economiile ce urmeaza a fi obtinute de populatie pe aceasta baza se cifreaza la 12 miliarde EURO anual.
Un alt domeniu in care consumatorii au de castigat de pe urma reformei PAC din 1992 este calitatea produselor agricole. O anumita preocupare in acest sens a inceput sa se manifeste inca din 1985, cand Comisia Europeana a atras atentia asupra lui, dar dupa 1992 s-a intensificat aceasta preocupare.
Pornindu-se de la ideea ca produsele de calitate ar trebui sa beneficieze de o bonificatie fata de produsele de masa, s-au introdus o seama de reguli. Intre ele se afla si aceea de utilizare a tichetelor speciale si a certificatelor de garantare a calitatii. De asemenea, s-a adoptat o reglementare privind metodele de productie biologica a produselor agricole si a marfurilor alimentare.
Campania facuta in favoarea unei calitati superioare a produselor n-ar trebui sa eclipseze eforturile in vederea stabilirii unor norme severe de igiena pentru bunurile alimentare ale UE si furnizarea de informatii adecvate consumatorilor despre valoarea dietica a alimentelor. Potrivit unei declaratii facute in anul 2000 de Consiliul cu problemele sanatatii si consumului UE, 66 la suta dintre europeni considera ca organismele modificate genetic (OGM) sunt periculoase pentru sanatate, iar 81 la suta ar dori sa aiba mai multe informatii asupra riscului consumului de OGM.
In acest sens, Comisia Europeana are in vedere avizarea comercializarii OGM in Europa, cu conditia ca producatorii sa se conformeze unui set de reguli ce urmeaza a fi adoptate de Parlamentul European si ratificat ulterior de parlamentele statelor comunitare, in decurs de un an si jumatate.
Reglementarile respective urmaresc inregistrarea si etichelajul sever al produselor agricole ce contin OGM, interzicerea utilizarii genelor rezistente la antibiotice si crearea unui registru public prin care sa se ofere consumatorilor posibilitatea de a se informa asupra naturii si provenientei acestor OGM-uri.
Acestea si alte modificari ale Deciziei nr. 97/35 CE, adoptata in anul 1997, referitoare la etichelajul OGM ar trebuie sa restabileasca increderea consumatorilor si pietelor in alimentele ce contin organisme modificate genetic.
In Franta dupa suprafetele cultivate cu grau si porumb transgenetic, descoperite in primavara anului 2000, au fost identificate in toamna aceluiasi an plantatii de soia contaminate cu seminte transgenetice. Culturile respective au fost distruse. Actionand in aceeasi directie cu aceste masuri de calitate si igiena, reforma PAC din 1992 incurajeaza modelele agricole mai putin intensive, dar mai sanatoase.
In primavara anului 1999,
Apreciindu-se pozitiv continutul si
rezultatele reformei politicii agricole comune, din 1992, in "Agenda
Dupa cum se poate observa din aceasta apreciere si se va vedea mai departe, principala orientare a modernizarii politicii agricole a UE rezida in integrarea sa in cadrul ruralului si al mediului natural.
Agenda 2000 prevede realizarea de noi actiuni in sprijinul dezvoltarii rurale in perioada 2000-2006 si cresterea unui model agricol european. Acest model trebuie sa fie "simplu" si mai "verde": "cu consumatorii satisfacuti, cu peisaj mai curat, cu agricultori competitivi, cu cheltuieli stabile.
Noua politica de dezvoltare rurala trebuie sa permita instaurarea unui cadru coerent su durabil, de natura a garanta viitorul zonelor rurale ale Uniunii. Ea completeaza reforma pietelor prin actiuni vizand promovarea unei agriculturi competitive si multifunctionale in contextul unei strategii a dezvoltarii rurale globale.
Fiecare stat membru al UE trebuie sa-si elaboreze propriul program de dezvoltare rurala, in concordanta cu obiectivele stabilite la nivel comunitar, si pentru aceasta beneficiaza de sprijinul financiar al Uniunii. Programele respective prevad un mare numar de masuri diferite, precum: acordarea de ajutoare pentru tinerii agricultori, realizarea de actiuni privind formarea profesionala, promovarea de metode agricole moderne, de mediu eficient etc.
In viziunea Agendei 2000, noua politica de dezvoltare rurala se bazeaza pe doua principii esentiale: descentralizarea responsabilitatilor (de la nivel UE la nivel national) si flexibilizarea programarii, intemeiata pe un larg evantai de masuri aplicabile in functie de nevoile specifice ale diferitelor state membre.
Acest ansamblu coerent de masuri urmareste trei obiective principale:
Intarirea sectoarelor agricol si forestier, acesta din urma fiind pentru prima data recunoscut ca fiind parte integranta din politica si dezvoltarea rurala;
Ameliorarea competitivitatii zonelor rurale;
Protejarea mediului ambiant si a patrimoniului rural al Europei.
Actiunile de protectie a mediului ambiant constituie singurul element obligatoriu al noii generatii de programe de dezvoltare rurala. Ele reprezinta, deci, un progres decisiv pare recunoasterea rolului agriculturii in protejarea si ameliorarea patrimoniului natural al Europei.
Un element cheie al strategiei UE in materie de dezvoltare rurala este implicarea populatiei locale in identificarea solutiilor locale la problemele locale. Leader - una din cele patru initiative comunitare in cadrul Fondului de restructurare - se sprijina pe succesul programelor precedente in ce priveste crearea de noi locuri de munca si realizarea de schimburi, de idei si experienta in dezvoltarea rurala.
PAC acorda o importanta din ce in ce mai mare luarii in consideratie a obiectivelor de mediu inconjurator si complicarii sporite a agriculturilor in gestionarea resurselor naturale si protectia peisajelor.
Intre masurile destinate promovarii unei mai mari integrari a mediului in PAC figureaza extinderea indemnizatiilor compensatorii acordate agricultorilor zonele defavorizate.
In ce priveste silvicultura, ea a fost recunoscuta ca facand parte integranta din dezvoltarea rurala datorita functiilor sale ecologica, economica, si sociala.
Reforma agricola in curs de desfasurare cu integrarea elementelor de mai sus si racordarea ei la problemele de ordin mai general va contribui la crearea unui sector agricol cu adevarat multifunctional, viabil si competitiv, garantand viitorul regiunilor rurale mai fragile. Aceasta reforma simplifica foarte mult reglementarile in vigoare. In sectorul viniviticol, spre exemplu, actualmente exista o singura reglementare, in locul celor 23 anterioare. In ce priveste dezvoltare rurala de ansamblu, cele noua reglementari existente pana acum au fost inlocuite de o singura reglementare cuprinzatoare.
