Societatea Natiunilor
In 1919, la sfarsitul primului razboi mondial si dupa pacea de la Versailles, incheiata intre Franta si aliatii sai si Germania la 28 iunie, s-au modificat din nou granitele statelor europene au disparut marile imperii si a devenit posibila crearea unor noi state sau reconstituirea altora mai vechi. Crearea unei intregi multimi de state mai mici situate la granitele celor doua mari puteri existente inca, Rusia si Germania, facea foarte vizibil faptul ca acestea nu puteau fi in situatia de a se apara singure. Pericolul era cu atat mai evident cu cat nici una din cele doua mari puteri nu recunostea prevederile respectivului tratat, Rusia pentru ca era elaborat de tarile capitaliste, deci dusmani prin excelenta, iar Germania pentru ca prin normele acestuia erau luate o serie de masuri punitive impotriva ei. Aplicarea prevederilor tratatului nu se putea face decat prin forta sau conciliere, prima insemnand respectarea actului de catre Germania si ignorarea Rusiei, iar a doua acceptarea unei serii de concesii Germaniei si gasirea unui modus vivendi cu Rusia, dar contradictiile dintre castigatorii razboiului au facut sa nu se aplice nici una dintre aceste solutii. Europa era deci amorfa, fara un Concert european, fara un drept public european si chiar fara echilibrul european al Vienei. Daca statele mici nou aparute pe scena politica europeana nu erau in situatia de a se apara singure, nici Europa nu era in stare sa-si rezolve singura problemele.
Faptul ca Europa nu reusea sa-si rezolve problemele prin forte proprii insemna ca nu mai detinea suprematia intre statele lumii, din urma apropiindu-se vertiginos Statele Unite ale Americii, care tindeau tot mai mult sa devina o „putere europeana”. Cu o economie care inregistra tot mai multe succese, un sistem politic echilibrat si o democratie bine temperata, America parea a nu avea nimic in comun, cel putin din aceste puncte de vedere, cu batranul continent ale carui traditii ar fi trebuit, macar teoretic, sa le mosteneasca. Nu existau mosteniri monarhice si nici tendin# 5;e hegemonice ori totalitare, fapt care face ca aceasta sa poata aborda domeniul relatiilor internationale dintr-o alta perspectiva decat cea continentala, clasica, manifestand in acelasi timp neincredere fata de aceasta din urma si respingand conceptul de drepturi istorice. America se opunea acelor Directorate ale puterii care permiteau statelor mari sa-si impuna vointa in fata celor mici, considerand ca universalizarea democratiei de tip american va aduce pacea pe toate continentele, aceasta fiind de altfel misiunea Americii, de a se pune in slujba umanitatii.
Woodrow Wilson, presedintele american al momentului, considera necesara realizarea unei organizatii colective de aparare si securitate, formata printr-o asociere a mai multor natiuni (indiferent de dimensiunile acestora) care sa-si acorde mutual garantii de independenta politica si de integritate teritoriala. In situatia in care in Rusia se instaurase deja regimul bolsevic, scotand acest stat, care condamna capitalismul si burghezia europene, din randul tarilor europene, Occidentul incerca sa-si creeze un cordon sanitar de state ostile noului regim politic rus si care refuzau sa recunoasca legitimitatea acestuia. Tensiunea existenta in aceste momente intre cele doua extreme ale continentului facea imposibil orice dialog si modalitate de rezolvare pe cale amiabila a diferendelor, Rusia sovietica fiind absolut ostila formulei statelor unite ale Europei, carora le opunea statele unite ale lumii, desigur ale unei lumi convertite la socialism. Era pentru prima data in istoria Europei cand era necesara interventia unei puteri din afara continentului pentru aplanarea tensiunilor, de aceea la Conferinta de pace din 1919 s-a discutat pe baza unui plan american care renunta la politica de echilibru pe care o promovase Europa dupa Viena (1815) si adopta strategia intitulata de partea americana new diplomacy, strategie in care SUA juca rolul de arbitru. Statele europene luate separat nu aveau in ochii presedintelui american nici o importanta din punct de vedere al presedintilor acestora, ci din punct de vedere al popoarelor lor. Dominat de convingeri universaliste, Wilson nu gandea in termeni de Europa, ceea ce unii istorici ii vor reprosa, ci intr-o perspectiva mondialista, impunand elaborarea unui pact de constituire a unei organizatii supranationale. In acest context Wilson, deloc interesat de soarta continentului ca intreg, era hotarat sa distruga sistemul echilibrului de putere in care vedea cauza principala a razboiului si sa-l inlocuiasca apoi cu o Europa a nationalitatilor, in care frontierele sa fie trasate conform vointei populatiilor iar statele sa fie egale in drepturi. Termenii in care acesta gandea erau universalisti si nu aveau adesea nici o legatura cu entitatea europeana, care pentru el nu avea decat un sens pur geografic. In contrast cu Wilson, omul politic francez Georges Clemenceau era adeptul unei Europe a dreptului , iar englezul Lloyd George era pe deplin atasat de conceptul de echilibru european.
In contextul instituirii acestui nou raport de forte pe plan mondial era necesar ca pentru pastrarea acestuia sa se instituie un sistem de securitate colectiva, motiv pentru care la 25 ianuarie 1919, a fost creata Societatea (Liga) Natiunilor (a carei intrare in vigoare a avut loc la 10 ianuarie 1920), un organism mondial si nu european, guvernamental, insarcinat cu realizarea si mentinerea securitatii colective, dezvoltarea colaborarii intre popoare, garantarea pacii si securitatii internationale . Statutul Ligii Natiunilor a fost semnat de treizeci si unu de state fondatoare (dintre care patru dominioane si India), printre care si Romania (un reprezentant al Romaniei, Nicolae Titulescu, fiind presedintele Ligii de doua ori, in 1930 si 1931, desi statutul organizatiei prevedea un singur mandat). Acestor state li s-au adaugat in urmatoarele doua luni inca treisprezece state care nu participasera la razboi. Statele Unite, care conform Constitutiei americane nu aveau dreptul de a incheia aliante pe timp de pace, nu au facut parte din organizatie, desi au avut un rol important in crearea acesteia, Germania va adresa la 24 septembrie un memorandum cuprinzand conditiile intrarii in organizatie, (un loc permanent in Consiliu, exceptarea de la aplicarea sanctiunilor de razboi, acordarea de mandate coloniale, retragerea acuzatiei de singura responsabila a declansarii razboiului) iar URSS va deveni membra a Ligii Natiunilor abia in 1934.
Principalele organisme ale Ligii au fost Adunarea, Consiliul si Secretariatul, condus de un secretar general, pe langa acestea existand si o serie de organisme auxiliare sau care aveau relatii cu Liga, si anume Curtea Permanenta de Justitie Internationala, Organizatia Internationala a Muncii etc., organisme care vor functiona si atunci cand Liga Natiunilor va deveni Organizatia Natiunilor Unite. Adunarea era alcatuita din reprezentantii tuturor statelor membre (cate trei pentru fiecare stat), fiecare membru dispunand de cate un vot. Consiliul, organismul executiv al Ligii, in cadrul caruia deciziile erau luate in unanimitate, era format din membrii permanenti desemnati de Pactul Ligii (reprezentanti ai principalelor puteri aliate si asociate) si membrii nepermanenti, alesi de Adunare. Secretariatul era alcatuit din secretarul general, numit de Consiliu, cu aprobarea majoritatii membrilor Adunarii, si din personalul necesar exercitarii atributiilor acestuia. Sediul Ligii a fost stabilit la Geneva, unde functionau si principalele organisme, iar documentul care a stat la baza organizarii si a desfasurarii activitatii Ligii l-a constituit Pactul Ligii. Acesta definea scopul organizatiei, prevazand o serie de masuri destinate reducerii inarmarilor, definind modalitatile de lupta impotriva agresiunii prin intermediul sanctiunilor economice. Statele membre aveau obligatia de a respecta si mentine integritatea lor teritoriala si independenta politica in fata oricarei agresiuni externe, precum si aceea de a supune orice diferend dintre ele reglementarii pasnice. In cazul recurgerii la razboi din partea unui stat membru, aceasta era considerata agresiune la adresa tuturor celorlalte state membre, care erau obligate sa rupa orice legaturi economice cu statul respectiv.
In aceasta perioada, odata cu limitarea, cel putin teoretica, a posibilitatilor izbucnirii razboiului prin norme si principii de drept care reglementau relatiile dintre state, se face simtit tot mai mult avansul unor concepte precum dreptul pacii, ale carui norme ofereau, alaturi de aplicarea sistemului de securitate colectiva, posibilitatea de a se apara statelor mici si mijlocii. Crearea Ligii Natiunilor a scos insa la iveala si o serie de tensiuni intre unele state membre Franta, de exemplu, dorea sa se asigure impotriva pericolului german dar si o anumita hegemonie in Europa, Marea Britanie urmarea aceleasi obiective ca si Franta, dar si consolidarea imperiului colonial, iar statele mici si mijlocii sa-si asigure securitatea prin obtinerea sprijinului din partea marilor puteri.
Liga Natiunilor a incetat sa mai functioneze odata cu inceputul celui de-al doilea razboi mondial, desi formal hotararea de dizolvare a ligii a fost adoptata dupa intrarea in vigoare a cartei O.N.U., la 18 aprilie 1946. Chiar daca nu a reusit sa-si atinga obiectivele, Liga Natiunilor a demonstrat rolul pozitiv pe care il pot avea organismele internationale in mentinerea pacii si a securitatii mondiale, a acumulat experienta necesara pentru crearea ansamblului de institutii interguvernamentale necesare pentru reluarea procesului in cadrul O.N.U., dar si pentru derularea procesului de integrare europeana. Cu tot esecul ulterior, datorat nu doar refuzului Senatului american de a ratifica Tratatul de la Versailles si de a aproba ca Statele Unite sa-si asume sarcina si datoria de aparare reciproca a integritatii teritoriale si a independentei tarilor membre, este una dintre cele mai importante realizari politice ale secolului trecut, un prim pas catre ceea ce avea sa insemne si sa devina Comunitatea Europeana. In opinia criticilor vremii principala greseala a Ligii natiunilor era aceea de a crede ca se putea inlocui principiul echilibrului cu cel al securitatii colective, cand normala ar fi fost o sinteza intre acestea, tinandu-se cont de avantajele pe care principiul securitatii colective le-ar fi putut adauga celui al echilibrului. Istoricul Jean Bainville considera ca tratatele de constituire a ligii aveau o foarte pronuntata caracteristica morala, si nu una politica, fiind mai potrivit cititorilor Bibliei decat actorilor politici.
Ideea europeana dupa primul razboi mondial
Primul razboi mondial a determinat insa reluarea discutiilor privind necesitatea si posibilitatea crearii Europei unite, la sfarsitul acestuia fiind lansat proiectul de uniune europeana apartinand lui Aristide Briand, un proiect prezentat in cadrul Societatii Natiunilor, dar foarte putin teoretizat si adaptat la situatia existenta in Europa la acea data. Originea acestuia se afla in Scrisoarea deschisa catre parlamentarii francezi, publicata de catre contele Richard Coudenhove-Kalergi in 1924, document in care autorul arata parlamentarilor francezi ca Europa trebuia sa se uneasca pentru a face fata la trei pericole Uniunea Sovietica, Imperiul Britanic si Statele Unite ale Americii. Independenta Europei nu putea fi pastrata decat daca se creau Statele Unite ale Europei, motiv pentru care propunea un program pan-european de aliante politice, economice si militare, tratate de arbitraj si garantie intre toate statele democratice ale continentului, intelegere cu Anglia si America, pace cu Rusia si Extremul Orient, intelegere intre Franta si Germania.
Astfel, in 1926, la Geneva, se infiinteaza Asociatia pentru Cooperare Europeana si are loc un prim congres pan-european, in 1927 A. Briand devenind presedinte de onoare al acestuia. In urma discutiilor care s-au purtat in cadrul congresului A. Briand va trimite, spre consultare si aprobare, in 1929, tuturor guvernelor democratice ale Europei, un memorandum privind unificarea europeana, cerand un raspuns in termenul cel mai scurt posibil. deea principala a acestuia era aceea a instituirii de legaturi de solidaritate intre statele care ar fi format uniunea europeana, uniune care nu trebuia sa se substituie Ligii Natiunilor. Planul afirma ca era necesara existenta solidaritatii intre natiunile europene pentru ca acestea sa-si dea seama de unitatea lor geografica si sa ajunga la un pact continental sau regional, in care sa fie respectate suveranitatea statelor aderente. Problemele economice trebuiau sa se subordoneze celor politice, progresul economic fiind dependent de problema securitatii. Ideea principala a planului fiind cea a uniunii, si nu a unitatii, Briand considera ca o federatie poate ajunge la cooperare economica doar dupa o eventuala intelegere politica intre participanti, intelegere in urma careia s-ar putea constitui o Piata Comuna si initia o politica vamala aferenta. In opinia lui Briand Uniunea europeana preconizata nu trebuia sa diminueze cu nimic rolul Ligii Natiunilor, institutie in cadrul careia ideea europeana isi gasise pentru prima data exprimarea sa politica, ci chiar sa se afle in subordinea acesteia, dupa numeroase dezbateri de idei privind modul de functionare al uniunii, Societatea Natiunilor adoptand la 17 septembrie 1930 rezolutia privind crearea acesteia. Realizarea uniunii europene propuse de Briand nu a fost insa posibila, dificultatile economice, ideile revizioniste care incepusera sa apara in Germania cu privire la atasarea Austriei, conceptia atomista asupra Europei, opusa celei organice pe care o includeau planurile de uniune, fiind urmate si de moartea initiatorului. Statele careia i s-a adresat respectivul plan au adoptat pozitii diferite: Cehoslovacia si Albania au acceptat fara rezerve proiectul, Norvegia, Grecia, Romania si Iugoslavia cu retineri, Anglia considerand ca realizarea obiectivelor planului nu pretindea neaparat realizarea uniunii. Situatia din Europa de dupa aceasta data sa nu mai permita revenirea asupra planului, chiar daca multe state vazusera in proiectul lui Briand o solutie la criza economica ce se instalase.
Coudenhove-Kalergi, care se inspirase in fondarea Uniunii paneuropene din statutul organizatiei panamericane, se mira ca in mica Europa cele douazeci si cinci de popoare pot trai intr-o anarhie internationala. Contele propunea realizarea pe etape a uniunii statelor europene, incepandu-se cu Conferinta europeana si infiintarea unui birou central al miscarii de unificare si continuandu-se cu un aranjament economic european si un pact de alianta care includea egalitatea tuturor partilor. Inarmarea ar fi fost permisa in caz de agresiune, uniunea vamala trebuia sa inceapa prin aranjamente intre statele vecine, iar in timpul procesului de unificare propunea o revizuire a reparatiilor si datoriilor statelor europene, ceea ce conferea planului un puternic caracter pro-german. Coudenhove-Kalergi nu admitea sub nici o forma includerea Uniunii Sovietice in uniunea europeana imaginata de el. Ceea ce i se poate reprosa insa acestuia este evidenta sa preocupare europeana prin prisma pan-germanismului, manifestat prin preocuparile sale privind exonerarea Germaniei de raspunderile ce-i reveneau prin tratatele incheiate dupa primul razboi mondial.
In 1930 Coudenhove-Kalergi va publica un nou proiect unional care considera ca trebuia sa existe o legatura organica intre Societatea natiunilor si federatia europeana care se va crea si care urma sa aiba aceeasi structura cu a Societatii. Conceptia antidemocrata a acestui plan era data de faptul ca in articolele sale se prevedea ca membrii federatiei sa aiba aceleasi drepturi economice in coloniile africane ale oricarui stat federal, in celelalte cetatenii Europei urmand sa se bucure de regimul natiunii cele mai favorizate. Si-a continuat activitatea pan-europeana, in 1939 publicand articolul Europa unita in care isi exprima surprinderea ca popoarele de pe alte continente considerau familiare conceptele de Europa si european, in timp ce europenii nu stiu nimic despre ei insisi. Contele ramane totusi optimist, considerand ca atata timp cat exista Elvetia ca o mica Paneuropa se va realiza si Europa unita.
Ideea europeana in perioada in timpul celui de-al doilea razboi mondial
Pana la cel de-al doilea razboi mondial ideile federaliste vizand Europa au constituit o preocupare destul de dispersata si uneori chiar utopica, abia dupa cel de-al doilea razboi mondial acestea materializandu-se in adevarate miscari federaliste. Acest eveniment din istoria Europei si a lumii va scoate federalismul din sfera ideilor utopice, cum era considerat pana atunci, oferindu-l ca o alternativa viabila pe scena politica europeana, meritul revenind intr-o masura suficienta activitatii sustinute a miscarilor federaliste europene postbelice mai ales in ceea ce priveste propaganda si sensibilizarea opiniei publice, in trecerea de la activitatea doctrinara la actiunea concreta si eficienta. Continuare a unor activitati antebelice, in 1941, in Anglia, a fost fondata, de trei tineri necunoscuti, Federal Union, care in curand va obtine adeziunea unor personalitati engleze in domeniu, precum Lionel Curtis, lordul Lothian sau Barbara Wooton, devenind o miscare foarte puternica. Grupul de studii federaliste format pe langa aceasta miscare se ocupa cu precadere de problema suveranitatii nationale, considerata ca prima cauza a razboiului, dar care putea fi inlaturata prin crearea unui guvern federal care sa se ocupe de afacerile comune ale statelor membre si sa lase guvernelor nationale pe cele specifice acestora. Razboiul va face ca grupul sa nu mai poata colabora iar membrii sa incerce sa lucreze tot mai mult pe cont propriu, unii dintre ei numarandu-se printre cei ce au contribuit la lansarea procesului de constructie a Comunitatii Europene.
Chiar si in conditiile razboiului pe continent au existat intelectuali preocupati de problema europeana, cel mai important rol avandu-l chiar prizonierii politici inchisi de regimul fascist italian in inchisoarea de pe insula Ventotene, dintre care s-a remarcat italianul Altiero Spinelli. Acesta era convins ca zilele suveranitatii nationale erau pe sfarsite, ca abolirea definitiva a diviziunii Europei in state nationale era principala problema care trebuia rezolvata si ca Europa va fi rezultatul progresului economic, care va elimina frontierele nationale. Spinelli a fost influentat atat de colegii sai de inchisoare, Ernesto Rossi si Luigi Einaudi (ultimul un economist liberal), cat si de ideile revolutionarilor americani Alexander Hamilton, John Jay si James Madison, artizanii federatiei americane, si de ideile engleze antebelice privind federatia europeana, viziunea lor avand insa si o pronuntata nuanta socialista, ideologie ai carei simpatizanti erau. In 1942 prizonierii de pe Ventotene au creat o revista clandestina, Unita Europea, iar dupa caderea lui Mussolini au elaborat Manifestul federalist european, in care sustineau ca O Europa libera si unita va renaste procesul istoric al luptei impotriva inegalitatilor si privilegiilor sociale. Toate vechile structuri conservatoare care au impiedicat acest proces vor disparea. Pentru a raspunde nevoilor noastre, revolutia europeana va trebui sa fie socialista. Totusi Spinelli nu era de acord cu abolirea proprietatii private si deplangea principiul doctrinar conform caruia proprietatea asupra mijloacelor de productie urma a fi abolita. In opinia lui Spinelli, printre beneficiile eliminarii statului-natiune se aflau si posibilitatea apararii minoritatilor si cea a rezolvarii problemei balcanice. Europa unita trebuia sa aiba o armata proprie, autarhia economica, elementul esential al regimurilor totalitare, trebuia sa fie eliminata, iar statele sa aiba o autonomie suficienta pentru a desfasura o viata politica in conformitate cu caracteristicile lor nationale. O federatie europeana, spre deosebire de birocratia stalinista din Uniunea Sovietica trebuia sa aiba ca principii fundamentale federalizarea, socializarea si redistribuirea bogatiei. O alta figura a europenismului dintre cele doua razboaie a fost francezul de origine ucraineana Alexandre Marc, colaborator al revistelor Esprit si L Ordre Nouveau pana in 1938. Pentru acesta federalismul integral era singura solutie la criza economica, dar mai ales politica prin care trecea Europa. In anii 40 a facut parte din miscarea de rezistenta, incercand sa o influenteze in spiritul ideilor federaliste, activitatea sa continuand si dupa terminarea razboiului. Acestuia i s-au alaturat alti doi mari teoreticieni federalisti, danezul Henri Brugmans si elvetianul Denis de Rougemont. In ceea ce-l priveste pe acesta din urma, desi a colaborat cu toti cei mentionati inca din perioada interbelica, discursul sau europenist devine mai fervent abia dupa terminarea razboiului si revenirea din exilul din Statele Unite. H. Brugmans si-a inceput si el activitatea inca din perioada interbelica, actiunile sale intersectandu-se cu cele ale lui Spinelli si Marc in cadrul Miscarii Universale pentru o Confederatie Mondiala si a Uniunii Europene a Federalistilor, al carei presedinte a fost. Incepandu-si activitatea in perioada interbelica, marcata si ea de o serie intreaga de evenimente care le facea dificila munca, Spinelli, A. Marc, H. Brugmans, D. De Rougemont au fost unii dintre teoreticienii sustinatori ai procesului constructiei europene de dupa al doilea razboi mondial.
Fundamentele istorice ale integrarii (1945-1950)
Toate planurile si proiectele de unificare europeana nu au putut fi transformate in realitate decat incepand cu perioada de dupa cel de-al doilea razboi mondial, cele doua conflicte demonstrand ca doar o Europa unita putea face fata realitatilor economice si politice ale perioadei care tocmai incepea. Oricat de realiste ar fi fost insa planurile de unificare europeana de dinaintea celor doua razboaie mondiale, din perioada interbelica sau chiar din timpul celui de-al doilea razboi mondial, realitatile economice, sociale si mai ales politice de dupa 1945 nu mai permiteau aplicarea intocmai a vreunuia dintre acestea. Dupa cel de-al doilea razboi mondial atat invinsii cat si invingatorii erau epuizati, Europa transformandu-se lent in locul de confruntare al celor doua mari noi puteri, Statele Unite si Uniunea Sovietica. Impartirea Europei, in urma conferintei de la Yalta, in cele doua sfere de influenta, Occidentul democratic si Estul subordonat comunismului sovietic, au facut ca toate organizatiile europene sau chiar mondiale infiintate dupa 1945 si pana in anii 70 sa fie legate de acest bipolarism, de razboiul rece si de circumstantele acestuia.
Cauzele interne care au impus ca necesara problema integrarii europene in constiinta si in preocuparile oamenilor politici ar putea fi
Necesitatea mentinerii pacii in Europa si in lume
Necesitatea asigurarii securitatii in Europa Occidentala dupa esecul Ligii Natiunilor si ascensiunea tot mai evidenta a comunismului
Necesitatea reintegrarii unei Germanii democratice in Europa si, implicit, evitarea situatiilor in care acesta sa devina din nou un pericol de razboi
Aparitia bipolaritatii, a celor doua mari sisteme social-politice rivale conduse de Statele Unite si Uniunea Sovietica, situatie in care Europa trebuia sa-si asigure apararea, aparare care in acel moment era posibila numai cu ajutorul acordat de America
Necesitatea Occidentului de a-si reface economia distrusa de razboi
Accelerarea tot mai evidenta a procesului de destramare a imperiilor coloniale (Franta, Anglia, Portugalia), proces care avea ca urmare directa slabirea economica a acestora
Revigorarea Europei dupa declinul economic si politic continuu de dupa primul razboi mondial
La acestea s-au adaugat si o serie de cauze externe, determinate de aparitia bipolarismului si materializate in necesitatea ca Statele Unite sa ia parte la procesul de integrare europeana, dar si in influenta mondiala tot mai evidenta a Uniunii sovietice.
