PROBLEMA ORIGINII CLASEI BOIERESTI
Introducere. Clasa nobila la romani, boierii, umple paginile istoriei cu vitejia, anarhia, rivalitatile ei. Azi, opera boierimii este incheiata si poate fi privita in perspectiva istoriei cu spirit impartial. Deoarece luptele sociale sunt cele mai aspre si lasa amintirile cele mai amare, problema rolului boierimii in istoria noastra a fost discutata cu patima, cu ura sau, dimpotriva, cu partinire sau exagerare. Dar nu acest rol istoric este subiectul prezentului studiu; ne multumim sa afirmam ca, dupa perioada voievodala sau monarhica a istoriei noastre, in care boierii au fost sprijinul dinastiei, a urmat o epoca boiereasca sau aristocratica, incepand cu stingerea celor doua dinastii romanesti, la sfarsitul veacului al XVI-lea, epoca ce tine pana in veacul al XlX-lea. A judeca impartial opera istorica a boierimii romane nu e usor: putem spune ca ea a aparat tara ca o mosie, ca un bun concret si aducator de venituri, a intretinut o anarhie care aminteste rivalitatile intre vecini pentru o bucata de pamant, a creat o cultura romaneasca in locul celei slavone si, mai tarziu, a introdus cultura apuseana la romani, a adus o economie agricola noua, a supus taranimea si n-a putut impiedica supunerea tarii sub fanarioti si turci, nici impartirea ei intre vecini.
Dar si chestiunea originii boierimii, care este o problema mai speciala, a fost intunecata de judecata de valori ce fatal trebuia facuta, cand e vorba de aprecierea istorica a unei clase sociale. Astfel, teoria lui Radu Rosetti despre uzurparea proprietatii pamantului de catre cnezi, care ar fi fost primari, sefi ai comunitatilor, era menita sa justifice rascoalele taranesti1. Aparatorii boierimii, conservatori, au sustinut originea nationala a acestei clase2, marea ei vechime si derivarea ei din clasa mosnenilor3, sau formarea ei treptata, in parte dupa intemeiere4. in paginile urmatoare vom mentine parerea noastra, expusa si in alte studii, mai pe scurt, despre originea straina, slavona, a boierimii romanesti, anume printr-un proces de cucerire a provinciei, de supunere a populatiei romanice si acaparare a proprietatii, ca in toate celelalte provincii ale Imperiului Roman.
Teoria originii slavone a boierimii romane a fost sustinuta pana acum de mai multi istorici romani; cred ca cel dintai care a afirmat-o a fost un jurist, C. Dissescu5. Am crezut necesar sa adun impreuna toate argumentele care militeaza in favoarea originii slavone a boierimii si sa discut totdeodata celelalte ipoteze despre originile boierimii, intr-un studiu special, care lipseste pana acum in istoriografia noastra. Toate discutiile care s-au dus pana acum asupra acestei probleme au fost cuprinse numai in subsidiar in studii ce priveau boierimea in general. De aceea, socotim folositor punerea din nou si pe larg a intregii probleme a originilor boierimii si suntem convinsi ca examinarea ei pe plan stiintific va contribui la luminarea unuia din cele mai complicate, dar si mai importante, aspecte ale istoriei romanilor.
Ce este un boier? Boierii formau clasa nobila la romani, desi, cum vom vedea imediat, intre nobilimea apuseana si a noastra este o deosebire importanta. De aceea, mentinem termenii de boier si boierime, distinct de acela de nobil. Boierul este o anume categorie de nobil. Desi in istoriografia apuseana termenii sunt bine precizati, e necesar sa definim ce inseamna un nobil, inainte de a fixa caracterul deosebitor al boierului. Aceasta, cu atat mai mult cu cat, in numeroase studii de la noi, domneste confuzie asupra subiectului.
Nobilimea, in toate tarile si vremile, a fost legata de proprietatea pamantului. Daca nobilul a avut atributii militare, politice, privilegii si imunitati fiscale, acestea deriva din situatia sa economica de proprietar de pamant. Si eupatrizii din Atena, senatorii Romei, ca si nobilimea egipteana veche si, fireste, toata nobilimea medievala din Europa au fost clase de mosieri. Prima calitate a nobilului este posedarea mosiei; capeteniile comertului, ale finantelor, ale politicii nu sunt nobili sau seniori. Numai cel ce are pamant facea parte din aceasta clasa sociala
Dar nu orice proprietar este nobil, caci avem si proprietate taraneasca Ia noi, ca si in alte tari. Prin ce se deosebesc aceste doua feluri de proprietari? Raspunsul e usor de dat pentru cine este familiarizat cu chestiunile sociale; el depinde de felul muncii. Nobilul e un fel de capitalist, in sensul ca el fructifica mosia, capitalul sau, cu munca unor robi, serbi, salariati sau fermieri, dupa imprejurari si regim. Taranul proprietar, razesul nostru, este un muncitor care-si lucreaza singur pamantul. Deosebirea e precisa si de aci rezulta ca mosia taranului este foarte mica sau este cuprinsa intr-o devalmasie, asociatie de munca si propfietate6, pe cand a nobilului este, principial, o proprietate mijlocie sau mare.
Definim, deci, pe boierul roman ca pe un proprietar de pamant, care-si valorifica mosia cu munca bratelor satenilor. Asadar, nu este boier, nici nu poate fi confundat cu el, mosneanul sau razesui, balcanic, seful comunitatii de pastori, care alcatuiesc alte categorii sociale.
O confuzie ce se facea in trecut este aceea intre boier demnitar al domniei si curtii si boier proprietar, de unde si termenul boierie, adica functie. C. Giurescu a aratat ca boierii fara functii erau mai multi ca cei cu functii, ca s-a nascut confuzia de termeni din faptul ca din clasa sociala a boierilor proprietari se alegeau demnitarii curtii si acestia au luat numele generic de boieri in sens mai restrans. Bineinteles ca ' in acest studiu ne ocupam nu de boierii dregatori, ci de clasa sociala. C. Giurescu credea ca sensul dublu al termenului boier s-a nascut pe teren romanesc, ca urmare a unei situatii istorice specifice tarii noastre7. in realitate, cum a aratat istoricul bulgar Trifonov, boier (boliar, boliarin) este numele clasei nobile bulgare, de unde l-au imprumutat si romanii si rusii. in Bulgaria medievala, pentru motivele aratate mai sus, s-a nascut dubla semnificatie a cuvantului boier: demnitar al curtii si proprietar de pamant8. Ambele semnificatii au fost, apoi, adoptate si de romani in imprejurari pe care le vom arata in paginile ce urmeaza.
Cu aceasta nu am definit inca situatia sociala a boierului. in Occident au fost doua feluri de nobili, cum a aratat in ultimul timp si M. Bloch9, mai intai o clasa de seniori proprietari, rezultata din cucerirea germanica a provinciilor romane. Acesti seniori, carora Bloch le contesta titlul de nobili, erau stapani fara act de proprietate asupra pamantului si fara titluri. Pe langa stravechii seniori se formeaza, incepand cu epoca carolingiana, o nobilime propriu-zisa. Nobilul, spre deosebire de vechiul senior, este privilegiat cu privilegiul de imunitate (scutire de impozite, drept de judecata si administratie, neamestec al autoritatilor pe mosie) si cu un titlu. in schimb, are obligatii militare si de slujba fata de rege sau de suzeranul sau.
Daca ne intoarcem la situatia din Tarile Romane, constatam ca boierul este un senior in sensul vechilor seniori anteriori nobilimii carolingiene, caci, pe langa faptul ca la noi n-au existat titluri ereditare de noblete, dregatoriile (logofatul, vornicul, postelnicul) erau functii, nu titluri; proprietarii neprivilegiati tot boieri erau. Prin urmare, boierimea era un seniorat, in sensul vechii clase de proprietari din Apus10. Aceasta nu inseamna ca n-a existat la noi si o nobilime privilegiata cu act de proprietate si imunitate data de domnie. Pe langa stravechii seniori proprietari fara acte si fara imunitate, avem boierii cu imunitate: privilegiul de proprietate se numeste la noi hrisov. Hrisovul se defineste ca un privilegiu de proprietate dat cu pecetie domneasca; orice act, care nu este un privilegiu asupra pamantului si nu are pecetie, nu este un hrisov, iar imunitatea, adica scutirea de dari si slujbe, drept de judecata si administrare a supusilor, interzicerea functionarilor domniei de a-si exercita functia in domeniul feudal al boierului, se numeste in Tara Romaneasca ohaba, in Moldova uric. A existat la noi o adevarata boierime feudala, cu imunitatea proprietatii, care nu trebuieste confundata, cum o fac multi istorici, cu o simpla scutire de dari. Aceasta nobilime feudala este creatia domniei, pe cand boierimea propriu-zisa, cum vom arata mai jos, este o clasa sociala mult mai veche. Deocamdata ne-am multumit sa fixam definitia boieriei, pentru a putea analiza in cele urmatoare problema originilor.
Parerile istoricilor despre originea boierimii romane. Am spus ca originile boierimii au fost vazute in chip diferit de istoricii nostri. Pentru Xenopol, boierimea este creatiunea domniei; el nu distinge clar intre clasa proprietarilor si cea a slujbasilor. Pamantul, dupa Xenopol, a fost stapanit razaseste, in devalmasie, de cei ce-1 munceau. Noi, romanii, n-am cunoscut feudalitate, mai ales in veacul al XlV-lea, cand, cu monarhia dinastiilor Tarii Romanesti si Moldovei, s-a intarit si o clasa de proprietari, o drujina, ca in Rusia, care, ocupand slujbele curtii, a acaparat si proprietatea pamantului'. Teoria lui Xenopol nu explica in ce chip s-a facut aceasta improprietarire: a facut domnul a expropriere a pamanturilor mosnenesti, a robit el jumatate din populatia tarii si i-a luat pamanturile si satele in folosul unei mici clase de favoriti? O asemenea cumplita silnicie nu ne-o inchipuim, iar nici o domnie intemeiata pe un asemenea act nu s-ar fi putut mentine. Oare s-a multumit domnul sa dea boierilor numai asa-zisele "locuri pustii', pamanturi fara proprietari? Dar, atunci, cine a muncit acele pamanturi, unde s-au gasit deodata sutele de mii de colonisti ca substrat al intregii clase sociale a nobilimii? Nu din Maramuresul sarac si slab populat! O asemenea teorie nu tine seama si de existenta unei boierimi romanesti in Ardeal, Banat si Maramures, unde n-a fost o domnie romaneasca, care s-o improprietareasca. Fenomenul general romanesc al clasei boieresti infirma hotarat o asemenea parere.
in perioada rascoalelor taranesti, Radu Rosetti a publicat o carte speciala asupra problemei taranesti, Pamantul, satenii si stapanii in Moldova. Autorul afi ma ca boierii se trag, in Moldova, din cnezi, care erau, dupa Rosetti, sefi ai comunitatilor satesti, existenti inainte de intemeiere. Comunitatile stapaneau pamantul in devalmasie pana la venirea domnilor, cand ele au inceput sa fie reprezentate fata de autoritatea centrala de acesti cnezi. Acestia castiga, in acest chip, putere, devenind in curand, din simpli reprezentanti ai satenilor, stapani ai lor si ai pamantului. Teoria este neverosimila si nu rezista criticii: nicaieri, in actele moldovenesti din primele veacuri, nu se vorbeste de procesele, pe care asemenea incalcari le-ar fi ridicat, desigur. Ce interes ar fi avut domnii Moldovei sa ingaduie asuprirea a sute de mii de supusi de ai lor in favoarea primarilor din sate, carora nu Ie datorau nimic? Pe de alta parte, este sigur ca Radu Rosetti n-a inteles bine institutia cnezilor, care este general romaneasca si exista si la slavi. Cei din Ardeal sunt, in adevar, reprezentantii satenilor fata de Coroana ungureasca, la fel si cnezii romani din Galitia, sefi ai comunitatilor colonizate in regiunile stapanite de regii Poloniei. Dar in Moldova cneazul exista si alaturi de boier in numeroase sate, ceea ce infirma teoria lui Radu Rosetti. in Muntenia, cnezii erau oamenii liberi; sunt identici cu
mosnenii. impreuna cu C. Giurescu, noi vedem in fenomenul din Muntenia forma nrimitiva a institutiei cnezilor; cneazul era omul liber in general (in documente, "s-au facut cnezi' echivaleaza cu "s-au liberat'). in acest principat, n-a fost o colonizare, ci o proprietate veche stabila, n-a fost o stapanire straina, ca in Ardeal sau in Galitia, unde dreptul supusilor a trebuit sa fie adaptat dreptului stapanului. Asadar, cnezii au fost, la inceput, proprietari in devalmasie, nu numai sefii comunitatilor, ci si membrii lor. Nu din aceste comunitati libere, care au ramas si dupa intemeiere si exista si azi, s-a putut forma clasa boierilor, ele ii sunt opuse ca un fenomen social
deosebit.
C. Giurescu, in lucrarea sa Despre boieri, stabileste, pentru intaia oara, ca boierul este un proprietar de pamant, dar crede ca, la inceput, erau boieri atat cei care foloseau munca taranilor pentru cultivarea mosiilor lor, cat si cei ce-si munceau sinsuri pamantul propriu. Abia dupa intemeierea principatelor s-ar fi inceput deosebirea intre cele doua categorii de proprietari. Aceasta definire a boierimii ar confunda, insa, sub aceeasi denumire, doua categorii sociale total deosebite, cu interese opuse. Giurescu se intemeia, in ipoteza sa, pe faptul ca in unele documente din veacul al XVII-lea, nu mai vechi, mosnenii din Tara Romaneasca se numesc "boieri din acel sat' si anume in cazul special cind sunt chemati ca juratori in juriul de judecata al egalilor lor. Nu credem ca se poate trage o concluzie asupra originii boierimii din aceasta denumire speciala a mosnenilor; in orice caz, e tot atat de valabila si concluzia opusa, cum ca se da mosnenilor, prin extindere a termenului, numele de boier. in cazul special al juratorilor, mosnenii exercitau un privilegiu nobiliar. Juratorii, in numar de 6, 12 sau 24, erau in tot Apusul (in Anglia, Spania, Franta) judecatori ai nobililor, care nu puteau fi judecati decat de egalii lor si acest drept constituia o imunitate, adica o exceptare de sub jurisdictia regala, deci un privilegiu feudal. Acelasi drept exista si la noi, in aceleasi forme, si domnul nu putea casa hotarirea juratorilor, ci cel mult putea sa dea lege peste lege, trimitand cazul in fata unui numar indoit de juratori. in Tara Romaneasca, la o anume epoca, mosnenii care aveau si ei acest privilegiu boieresc, cu prilejul exercitarii lui si numai in acest caz, purtau si ei numele de boieri. Nu o origine comuna, ci comunitatea unui privilegiu special, face sa se dea mosnenilor, cateodata, numele de boier. Adaug ca C. Giurescu, intr-un curs litografiat despre Institutiile vechi romanesti, admitea, totusi, ca boierimea romana se trage din slavii cuceritori, care au supus pe vechii bastinasi, desi intre aceste teorii exista o evidenta contrazicere. Nu poate, in acelasi timp, boierul sa se traga din mosneni si din cuceritori. Cuceritorul supune pe invins, nu munceste cu bratele alaturi de dansul, iar daca slavii ar fi format si clasa mosnenilor, inseamna ca alcatuiau o majoritate si, deci, nu ne explicam romanizarea lor in decursul, veacurilor. Teoria slava a originii boierimii a fost, apoi, admisa de I.C. Filitti, Const. C. Giurescu si Gh. Bratianu12. Pentru d. Bratianu, insa, slavii nu erau cuceritori, ci ar fi venit ca supusi ai avarilor; acestia au pus mana pe mosii si au supus pe bastinasi, iar slavii, adusi de avari, s-ar fi asezat pe urma lor si au dat o coloratura slava culturii romanesti. Ramane, in paragrafele urmatoare, sa cercetam conditiile asezarii slavilor in Tarile Romane si atunci vom putea discuta si vederile d-lui G. Bratianu. Deocamdata, trebuie, mai intai, sa urmarim existenta boierimii romanesti, cat mai adanc in trecut, ca sa putem porni de la o temelie stiintifica in stabilirea originilor ei.
Vechimea boierimii: Ardealul. Faptul hotarator care fixeaza vechimea boierimii romane este existenta acestei clase la toate subdiviziunile politice ale neamului romanesc din nordul Dunarii: in Tara Romaneasca, Moldova, Ardeal, Maramures, Banat. in schimb, la romanii din sudul Dunarii, in Macedonia, Serbia, Hemus, Croatia si Dalmatia, nu a existat aceasta clasa nobila de proprietari, in decursul veacurilor. in Ardeal si in partile romanesti din Ungaria, nobilii romani sunt pomeniti in documentele din veacul al XlII-lea, deci inainte de intemeierea principatelor Munteniei si Moldovei. Acesti "nobiles Olachi' iau parte la dietele generale ale nobilimii ardelene, alaturi de secui, sasi si nobili unguri pana in 1291, cu drepturi egale si privilegii nobiliare, scutiri, drepturi militare si, ca toti nobilii, sunt proprietari de pamant. Prezenta nobililor romani este atestata in Banat, in Maramures, in numeroase comitate din Ardeal, pana in veacul al XVI-lea, cand nobilimea romana se maghiarizeaza sau isi pierde mosiile13. Nobilii romani din Ungaria veche ridicau biserici ortodoxe pe mosiile lor, cu inscriptii in limba slavona si picturi cu portretele lor in haine asemanatoare cu cele ale boierilor din Muntenia. in inscriptii, ei se numesc jupani si chiar boieri^4. Nici unul din acesti boieri romani din tinuturile Coroanei unguresti nu avea privilegiu scris, spre deosebire de unguri si sasi, ce stapanesc mosiile cu acte regale. Nobilimea romana din Ardeal este o clasa anterioaia venirii ungurilor, se trage dintr-o asezare fara randuiala scrisa. De altfel, existenra unei nobilimi ortodoxe in Ardeal nu se poate concepe ca o creatie a Coroan ', maghiare catolice, este un fenomen social anterior. Nobilii romani nu erau aici privilegiati (cu acte), nici catolici; e clar ca sunt resturile unei ordini sociale anterioare institutiilor Coroanei Sfantului Stefan.
in ducatele romanesti pomenite de cronica Notarului Anonim, la cucerirea Ardealului de catre unguri, se pomenesc duci romano-slavi, luptatori in oastea de arcasi si era o viata economica in jurul exploatarii salinelor. Dar toate aceste date impun existenta unei nobilimi, a unei clase de proprietari si de conducatori politici15. Din cercetarea situatiei nobilimii romane din Ardeal rezulta ca ea este anterioara cuceririi unguresti, adica veacului al XI-lea16.
Clasa sociala a boierilor, a nobililor, este unitara pe tot pamantul romanesc, ceea ce arata ca ei sunt rezultatul unui fenomen social politic identic si concomit^nt-Acest fenomen trebuie sa fie, in chip necesar, anterior despartirii politice iftre romanii din nordul Dunarii, sa dateze dintr-o vreme in care conditiile sociale ?' economice sa fi fost identice, inainte de existenta granitelor politice intre ei.Cu t mai mult cu cat numele de boier apare si in Ardeal. lAceste consideratii ne duc la epoca migratiunii popoarelor, ceea ce nu trebuie sa ne mire, caci toate nobilimile europene dateaza din aceasta epoca si nu ne putem inchipui ca romanii formeaza o exceptie istorica in mijlocul celorlalte popoare.
Vechimea boierimii: Tara Romaneasca si Moldova. Voievodatul Romanesti a fost intemeiat in imprejurari obscure, prin reuniunea micilor voievo^ate la inceputul veacului al XlV-lea. Desi teoria unui descalecat a aflat azi noi parti/am intre istoricii romani17, nu s-a adus un fapt pozitiv pentru o asemenea ipot£za-Traditia (care nu e o traditie, ci o combinatie literara a cronicarilor din veacu' a' XVII-lea), nu poate fi un izvor istoric pentru evenimente petrecute patru veacuri ^^ inainte. Existenta micilor voievodate din secolul al XlII-lea pe teritoriul ce urm# sa formeze mai tarziu Tara Romaneasca, este adeverita documentar prin privilep111' regelui Bela IV din 1247 pentru Cavalerii loaniti (voievodatul lui Litovoi in V^ea Jiului, cnezatele lui Ioan si Farcas, probabil in Valcea si dincoace de Olt, voievodatu' lui Seneslav18). La 1277 avem pomenita lupta intre voievodul Litovoi si fratele Sau> Barbat, cu ostile unguresti. Din stirile date de documente rezulta ca cei doi voie'*'0,21 dispuneau de mari sume de bani si de oaste proprie, fireste cu capeteniile ei- ^n teritoriile lor exista o organizatie fiscala, se pomenesc veniturile pescariilor, tributu' si chiar privilegii feudale (privilegii de moara19). Este limpede, deci, ca nu e vorb^ e triburi nediferentiate social, ci de o organizatie militara feudala, cuprinzand S1 ° clasa de boieri.
Daca renuntam la basmul descalecarii, este clar ca simpla reuniui^ a voievodatelor partiale cu unul dintre stapanii locali nu a putut crea o clasa nou^ e proprietari de pamant.
Actele interne ale Tarii Romanesti in veacul al XlV-lea si XV-lea confirma existenta stravechii asezari demografice si sociale in acest voievodat. Nici un ac* nu pomeneste colonizari in pustiu; locuri fara proprietar, afara de baltile Dunarii' nu existau aici la dispozitia domniei, care, deci, n-a putut crea o clasa de proprietan-Cand Mircea cel Batran, cateva decenii dupa intemeiere, inzestreaza manastirea Cozia, e nevoit sa cumpere mosii boieresti, deci locuri libere la indemana lui, pentru colonizari, nu se aflau si la fel fac toti domnii ce inzestreaza cu mosii manastirlle-Boierimea munteana din acea vreme, care se intindea in multe judete cu mosiile e>» nu era privilegiata cu acte. in hrisoavele domnilor munteni, date boierilor pentru confirmarea mosiilor, niciodata nu se aminteste ca mosia ar fi fost daruita de vreun domn, ci e vorba de stapaniri ereditare (ocina, adica mosie de la parinte, dedina, mosie din strabuni), a caror origine nu se indica niciodata, desigur pentru ca era necunoscuta si se pierde in negura timpului. Nici un singur act din veacurile XIV si XV nu pomeneste o mosie daruita cu prilejul intemeierii tarii de primul ei domn, desi era un obicei stabilit in cancelarie ca, atunci cand donatorul era cunoscut, sa fie mentionat in actele posterioare de intarire. Rezulta clar de aci ca, cu prilejul intemeierii statului, nu s-a facut o improprietarire, deci nu s-a creat atunci boierimea munteana. ci ea este anterioara intemeierii statului. Din citirea documentelor muntene, rezulta un aspect de asezare straveche; domnul nu are pamant, proprietatea este completa din strabuni20.
in actul lui Vladislav voda peniru Vodita, dat la 1370, vreo 40 de ani dupa intemeiere, domnul intareste manastirii silistea lui Costea, sat in Mehedinti, ce apartinuse odinioara unui boier Costea, dar se pustiise cu vremea (silistea = sat pustiu), apoi trecuse la domnie. Satul fusese, deci, al proprietarului Costea cu mai multe generatii inainte, inainte de intemeiere. in actul lui Mircea pentru Tismana din 1388 e vorba de silistea Stancisoara, unde a fost odinioara satul Bresnita, un sat care in decursul vremilorisi schimbase numele21.
Aceleasi aspecte sociale, ce dovedesc existenta unei clase nobile, anterioare fundarii statului, avem si in Moldova, desi in acest voievodat sunt unele conditii economice deosebite. in Moldova, spre deosebire de voievodatul vecin, au fost locuri pustii fara proprietar, la dispozitia domnilor, care au facut o intinsa opera de colonizare, creand, astfel, si unii boieri noi. in Moldova, pe de alta parte, a fost un descalecat, venirea succesiva a celor doi voievozi romani din Maramures, Dragos si Bogdan, care vor fi adus cu ei si ceva insotitori.
Toate acestea nu schimba, insa, intru nimic datele problemei pentru Moldova. Observatiile de mai sus, asupra starilor sociale in Tara Romaneasca, reflectate in hrisoavele domnilor, se aplica si la Moldova. Atunci cand mosia a fost daruita sau intarita de domn boierului, aceasta se mentioneaza in intaririle date de domnii urmatori; cand nu se stia cine a dat mosia, se folosea formula: "iar hotarele sa fie pe unde din veacuri au umblat', desi e vorba de acte abia cateva decenii dupa intemeiere. Majoritatea proprietatii boieresti intra in aceasta categorie, deci boierimea moldoveneasca creata de domn forma o minoritate fata de cea veche, a carei origine straveche nu se cunostea22.
Adaug ca niciodata, nici un boier moldovean din vremea lui Alexandru cel Bun si a urmasilor sai, nu afirma in acte ca mosia lui se datoreste daniei lui Bogdan intemeietorul din Maramures. O improprietarire facuta de acesta cu prilejul venirii lui de peste munti nu s-a facut, caci ar fi lasat urme in actele ulterioare (boierii obisnuiau sa ceara intariri succesive ale proprietatii lor de la diferitii domni, ceea ce constituie un obicei feudal, in legatura cu beneficiul mosiei). Situatia proprietatii boieresti in vremea lui Alexandru cel Bun este aceea a stabilitatii unei situatii stravechi, despre a carei origine nu se stia nimic. in actele acestui domn se da, uneori, genealogia proprietarilor, ca sa se poata stabili dreptul asupra pamantului, filiatiune ce atinge adesea trei generatii. Socotind Ia 30 de ani o generatie, ajungem, pentru epoca 1400-1430, la pomenirea proprietarilor de pe la 1300, deci inainte de venirea lui Dragos si a lui Bogdan23.
Despre o viata sociala diferentiata in Moldova inainte de intemeiere avem si unele stiri directe. Astfel, la 1325, o oaste romaneasca, ce nu poate fi decat din Moldova, a luptat alaturi de poloni contra cehilor24. La 1352, regele Ludovic al Ungariei cerceteaza pe ruda sa, Cazimir al Poloniei, si trece prin Bucovina, in care sunt mentionate cateva rauri, precum si Targul Siretului25. La 1334-1335, este pomenit, la Lemberg, Alexa Moldaovicz, adica fiul "moldoveanului', ceea ce nu inseamna din tara Moldovei, care nu exista pe atunci, ci din Targul Moldovei, Baia26. Baia, numita si Targul Moldovei, dupa raul ce o strabate, are un sigiliu cu inscriptie latina, cu data 130027. Cand Bogdan a respins ostile regelui Ludovic al Ungariei, cronica vorbeste de marea multime de provinciali (deci, localnici) ce se stransese in jurul lui, desigur nu din Maramuresul sarac si putin populat28. Este clar ca Moldova, inainte de intemeiere, era o regiune bine populata, avea o organizatie politica cu orase, ceea ce arata o viata economica de schimb, o armata, ceea ce inseamna si sefi militari. Organizatia anterioara intemeierii presupune o reglementare a proprietatii si clase sociale la fel ca la celelalte ramuri de romani, in Ardeal si Tara Romaneasca.
De altfel, avem o indicatie directa despre boierii din Moldova: regele Carol Robert al Ungariei, la 1331, se plange ca mosiile episcopiei Milcovului au fost rapite dupa navalirea tatarilor de la 1241 de "cei puternici ai acelui tinut', de nobilii locali, nu de comunitatile satesti. E vorba de stapanire individuala, ceea ce inseamna proprietate boiereasca29. Toate acestea nu inseamna ca domnii Moldovei, mai ales dupa ce au iesit, sub Musatini, din nord-vestul tarii, valea Moldovei, si s-au intins spre rasarit si sud, n-au facut colonizari in pamanturile pustii, creand, astfel, si boieri noi. Dar acestia s-au adaugat pe fondul stravechi al boierimii locale. Colonizarea s-a facut pe incetul, pana in veacul al XVI-lea, n-a fost, deci, o imigrare din alte parti. Colonizarile "in pustiu' sunt numai in mica parte boieresti; domnii dadeau mai bucuros aceste locuri razesilor si curtenilor (sate de osteni privilegiati cu proprietate in devalmasie).
Adaug ca insusi faptul ca domnul nu dispunea decat de locurile pustii, nu facuse o expropriere a celor locuite, inseamna ca domnia gasise, la intemeiere, o ordine sociala a proprietatii, de care nu s-a atins.
Din aceste consideratii rezulta un fapt precis: boierimea romana se trage din imprejurari sociale anterioare intemeierii statelor, din epoca migratiunii popoarelor.
Nobilimea si cuceririle. Toate nobilimile popoarelor de azi ale Europei se trag din aceasta epoca si la multe din ele se cunoaste exact caror fapte se datoreste crearea acestei clase, asa ca studiul pe baza de analogie poate fi folositor pentru dezlegarea problemei care ne preocupa.
Se poate afirma, cu cateva rare exceptii, ca nobilimea din Europa s-a format ca o urmare directa a migratiunilor din prima parte a Evului Mediu. Migratiunile sau navalirile au fost, de fapt, cuceriri, cucerirea provinciilor Imperiului Roman, apoi cucerirea teritoriului barbar, Germania, Avaria, Slavia, de catre statele noi crestine, create de navalitori pe ruinele imperiului. Cucerirea a insemnat si o luare in stapanire a pamantului de catre'clasa militara a cuceritorilor, care, subjugand populatia bastinasa romanizata, a silit-o sa munceasca ogoarele pentru noii stapani. Astfel s-a nascut noua ordine sociala in Europa, clasa seniorilor mosieri, din care a iesit nobilimea si bastinasii redusi la serbie, clasa ce se afla in toata Europa medievala.
Constatarea aceasta a dat nastere asa-numitei teorii sociologice a lui Gumplovicz, dupa care lupta de clasa este o continuare a luptei dintre rase. in epoca hoardelor nediferentiate social, luptele intre ele aduceau supunerea unora si invinsii devin seioii invingatorului; astfel se nasc clasele sociale30.
Daca teoria lui Gumplovicz ridica indoieli in privinta crearii unor clase mai noi, cu-n este, de pilda, burghezia, este clar ca nobilimea militara s-a nascut peste tot ca rezultatul unei cuceriri si a subjugarii bastinasilor. Aceasta afirmatie este adevarata si pentru nobilimile din Antichitate, dar se poate urmari mai usor in Evul Mediu. Astfel, in Gallia, nobilimea germana a francilor a cucerit pamanturile romanilor, a creat nobilimea franceza, dand numele ei acestui popor romanic, francezii. Numele tuturor regilor Frantei pana la Napoleon este germanic: Ludovic, Carol, Henric, Francisc, Robert, afara de Filip, caci Filip I era fiul unei principese din Kiev. Onomastica franceza (numele de persoane) ramane germanica, ca si o mare parte a numelor de locuri, desi nobilimea straina, franca, se deznationalizase, adica se romanizase, inca din veacul al X-lea31.
Acelasi proces istoric se vede si in Spania, unde nobilimea de origine vizigota ocupa mosiile si, desi este deznationalizata dupa un numar de generatii, nobilii si regii continua sa poarte nume germanice, vizigote: Alfonso, Ferdinand (Fernando), Henric, Carlos, Isabella, iar o parte din toponimie (numiri de locuri) este germanica.
in Italia, Lombardia poarta numele longobarzilor, iar ostrogotii, herulii, normanzii au contribuit la crearea familiilor nobile din peninsula; numele lor sunt tot germanice: Ludovico, Mathilda, Carlo, Berenguar etc.
in privinta cuceririi lumii germanice de catre noile state crestine, avem in Marea Britanie o dubla cucerire, cea anglo-saxona, de unde numele poporului englez, si cea normanda cu Wilhelm Cuceritorul, la 1066. Normanzii veneau din Normandia franceza si erau francizati; ei creaza o noua nobilime a lorzilor {lord = stapan), proprietari de mosii, care deposedeaza, in parte,' vechea nobilime anglo-saxona. Si aci nobilimea de limba franceza este deznationalizata dupa doua secole.
in Germania, nobilimea a fost creata de baronii lui Carol cel Mare, care stapanesc pamanturile, cu prilejul razboaielor pentru crestinarea bavarilor si saxonilor. in tarile slave, observam aceeasi nobilime de cuceritori: in Rusia, varegii, normanzi scandinavi, supun pe slavi si creaza statele de la Kiev si Novgorod. Ei dau numele lor poporului si tarii (Ross, de unde Rusia); o mare parte din onomastica .clasei stapanitoare este de origine scandinava: Vladimir (Valdemar), Olga, Oleg, Ruric. Nobilimea veche rusa se trage din varegi, asemenea si cea polona, dupa cei mai seriosi cercetatori ai istoriei sociale polone32. La bulgari, popor slav, clasa dominanta a fost creata de mongoli, care au dat numele tarii, clasa proprietarilor nobili, a boierilor, ce poarta un nume mongolic (boilas, sef militar). Totusi mongolii s-au topit in masa slava din sudul Dunarii, au pierdut limba lor, care a lasat putine urme in cea bulgara. Nobilimea bulgara s-a slavizat inca din veacul al IX-lea.
Avem, deci, a face cu un proces social general european, care s-ar putea defini astfel: in prima parte a Evului Mediu, de la dezagregarea Imperiului Roman pana in veacul al X-lea, s-a schimbat structura sociala a popoarelor europene prin cuceriri. Supunerea popoarelor agricole de catre cele militare a creat o nobilime de proprietari de pamant, care are in serviciul ei vechile comunitati satesti ale bastinasilor, reduse la serbie. Astfel se naste clasa nobililor si a serbilor.
Cuceritorii fiind, insa, putini si traind in mijlocul bastinasilor, cu vremea se deznationalizeaza, adopta, adica, limba supusilor. Desigur ca innoirea clasei proprietarilor, prin elementele ce se ridicau din clasele de jos, grabeste procesul de deznationalizare. Totusi, de la nobilii straini a ramas, adesea, numele tarii (Franta, Rusia, Bulgaria), onomastica familiilor domnitoare, a nobilimii si, prin imitatie, a unei mari parti din clasele populare, precum si o puternica influenta in numele de locuri (toponimie).
in acest cadru de istorie universala, trebuie studiata si originea nobilimii romane, a clasei boieresti.
Slavii si romanii. Provinciile romane din apusul Europei au fost cucerite de popoare germane, care au format acolo state: Francia, Lombardia, Spania etc. in Dacia, desi au fost stapaniri germane, ale vizigotilor si gepizilor in special, ele au fost de scurta durata, nelasand urme adanci. in schimb, rolul jucat de germani in formarea popoarelor romanice din Apus l-au jucat, pentru romani, slavii. De la inceput, inaintea unei analize istorice adancite, constatam, in legatura cu influenta slavilor asupra romanilor, o asemanare izbitoare cu cele spuse mai sus despre crearea nobilimii la popoarele europene: la romani, avem o nobilime cu nume slav (adoptat de slavi de la mon°oli), boieri, o onomastica slava, o toponimie slava, ba chiar si liturghia si cultura oficiala in limba slavona, la un popor romanic. inainte de a trage concluzia ce se impune, trebuie, insa, sa cercetam imprejurarile istorice ale cuceririi slave in Dacia. Slavii din tarile noastre, numiti, de istoricii mai noi, cu un termen geografic, slavii dacici, s-au asezat ca o urmare a trecerii acestui popor de la nord, din locurile lui de formatie, spre sud, in veacul al Vl-lea. Atunci s-au asezat slavii meridionali in patria lor de azi, din sudul Dunarii. Desigur ca nu toti slavii veniti de la nord au trecut Dunarea, ci o parte s-a asezat in Dacia, unde a ramas stabila, dovada influenta slava asupra romanilor in general. Asupra epocii cand s-a produs aceasta asezare, izvoarele istorice indica secolul al Vl-lea33. Filologii admit ca in aceasta epoca slavii erau diferentiati ca limba, adica incepusera sa se formeze diferitele limbi slave de azi. Limba slava, care a influentat pe cea romaneasca si a dat nastere toponimiei slave de la noi, a fost limba veche bulgara; slavii dacici au fost o ramura a poporului slav bulgar, bineinteles inainte de a purta acest nume mongolic si de a fi stapanit de aristocratia mongola.
in secolul al VH-lea, se creaza, in sudul Dunarii, statul bulgar, care in veacul al IX-lea se crestineaza prin opera elevilor lui Metodie si Chirii, fratii de la Salonic. Pana in aceasta epoca, slavii dacici traiau deosebit si se aflau sub suzeranitatea haganului avarilor, a carui resedinta era in pusta ungureasca. Dar, la sfarsitul veacului a VUI-lea, Carol cel Mare distruge Imperiul Avar si intemeiaza, in Panonia, o marca germano-franca. Restul pamanturilor dependente de Imperiul Avar cad atunci sub suzeranitatea Imperiului Bulgar. in cronicile germane ale vremii, ca si in opera lui Constantin Porfirogenet, se vorbeste de vecinatatea tarii bulgarilor cu a carolingienilor si cu Moravia, deci Bulgaria se intindea atunci peste toata Dacia. Din izvoarele vremii se vede ca moravii si cehii importau sare din salinele ardelene ce se aflau in Bulgaria, iar intr-o inscriptie aflata la Aboba, langa Sumla, unde era capitala hanului bulgar, e pomenit un ostean al lui, cazut in luptele de pe malul Tisei. Din cronicile germane, analele de la Fulda, rezulta ca slavii traiau sub conducerea unor *ectores, probabil voievozi locali, ce exercitau conducerea efectiva, recunoscand suprematia militara a hanului bulgar. Dar, la 900, tarul Simion al bulgarilor a fost infrant de unguri la Dunare si tot atunci s-a produs asezarea pecenegilor in Muntenia, asa ca s-a pus capat suprematiei bulgare asupra Uaciep-*. voievozii slavi locali au ramas liberi, cei din Ardeal, pomeniti in vechile cronici unguresti au incaput, in veacul al Xl-lea, sub unguri, cei din Tara Romaneasca si Moldova de mai tarziu au ramas sub autoritatea popoarelor turce: pecenegi, cumani si tatari.
Din aceasta scurta expunere istorica rezulta ca slavii bulgari asezati in Dacia, in veacul al Vl-lea, au suferit apoi stapanirea politica bulgara, care a tinut si ea un veac si jumatate. La venirea ungurilor in Ardeal, in veacul al Xl-lea, sunt pomeniti inca "duci' slavi in aceasta provincie romaneasca35. Asadar, stapanirea slavilor a fost de lunga durata si ei reprezentau clasa conducatoare in Dacia, dand pe rectorii sau ducii cronicilor latine, numiti, desigur, intre localnici, voievozi- Asezarea slavilor n-a fost o simpla infiltrare, ci o cucerire, dupa cum rezulta din cronicile bizantine, care vorbesc de pradaciuni cumplite ale slavilor din Dacia in sudul Dunarii, despre caracterul razboinic al incursiunilor lor, ceea ce arata calitatea lor de cuceritori. Despre organizarea politica si sociala a slavilor din Dacia avem putine stiri si de aceea pasajul lui Procopios, la inceputul asezarii lor, este deosebit de pretios. Procopios din Cezareea, istoriograful oficial al lui Justinian (527-565), scrie in Istoria razboiului cu gotii: "Slavii si antii nu sunt supusi unui singur om, ci duc o viata democratica (populara) si de aceea castigul si paguba la ei sunt in comun. Locuintele lor sunt rare si saracacioase, dar toti sunt nobili*'36. Observam ca scriitorul bizantin vorbeste de democratia slavilor prin aceea ca ei nu aveau un sef unic, adica nu formau un imperiu, ci erau despartiti in triburi. Aceasta nu exclude existenta unei aristocratii, nobilii de care vorbeste Procop. in adevar, istoricul bizantin intelege numai organizarea politica, nu si cea sociala, dar rezulta din cuvintele lui ca erau adunari de razboinici care aveau prilejul de a alege pe sef. Acesti razboinici reprezinta o aristocratie militara a slavilor, care nu se afla, ca la germani, sub conducerea unui rege. Democratia lui Procop nu poate fi decat o forma politica a unei societati aristocratice militare. De observat ca ei erau liberi in epoca asezarii in Dacia si, dupa cum spune acelasi autor, se imparteau in doua ramuri: antii la rasarit de Nistru, care se aflau sub stapanirea avarilor si slavii propriu-zisi in Dacia, care erau liberi. Asezarea slavilor in Dacia s-a facut sub o aristocratie militara, independent de avari, care au venit mai tarziu.
in jurul anului 600, deci ca la un veac dupa Procop, avem informatiile altui cronicar bizantin, Teofilact Simokates, despre slavii din Dacia, cu prilejul razboiului din nordul Dunarii al generalilor bizantini sub imparatul Mauriciu. in aceasta epoca, Dacia era sub stapanire avara si ostile grecesti urmaresc pe acelea ale cneazului Musoc in partile raului Museos (Buzau). in realitate, cum rezulta din cronica amintita, oastea dusmana era compusa din slavi cu sefii locali (d. e. Pieragast), cu resturi germanice din Dacia, asezate inaintea slavilor37. Avarii nu aveau asezari stabile in Dacia, ca slavii, ci se multumeau cu o suprematie militara asupra acestora, stabilita dupa venirea si asezarea slavilor. Ramane, deci, hotarat, ca numai in legatura cu asezarea slavilor sa cercetam formarea boierimii romanesti.
Am spus mai sus ca, dupa caderea Imperiului Avar, triburile slave din Dacia, cat si populatia romaneasca, au trecut sub dominatia Imperiului Bulgar din sudul Dunarii, care pe atunci era complet slavizat. Atunci va fi capatat aristocratia slava din Dacia numele de boier si tot atunci a trecut termenul, prin romani, la rusi38.
Asezarea stabila si de durata a unei aristocratii militare slave in Dacia inseamna. in chip necesar, si o baza economica a puterii sale, adica, intocmai ca in Franta, Spania si Anglia, aristocratia militara de la noi avea nevoie de mosii pentru hrana ei, mosii care erau cultivate de bastinasi. O punere in posesie a sefilor militari slavi pe pamantul Daciei este, in chip necesar, o consecinta a imprejurarilor istorice a asezarii lor. Astfel s-a format clasa nobila in tara noastra. Asadar, imprejurarile politice favorabile pentru crearea boierimii slave la romani, luarea in stapanire a pamantului si supunerea la munca a bastinasilor se poate cauta in veacurile VI-X, epoca ce corespunde cu vechimea pe care am stabilit-o mai sus pentru originile boierimii noastre. in cele urmatoare, dupa ce am expus acest cadru istoric, vom prezenta dovezile ce arata ca, in adevar, boierimea noastra este de origine slava.
Originea slava a boierimii romane: terminologia sociala. Din cercetarile mai noi ale istoricilor romani rezulta, in chip neindoios, ca serbia, adica dependenta personala a taranului de boierul proprietar, cu obligatia prestarii gratuite a muncilor, exista cel putin de la intemeierea tarii, atat in Tara Romaneasca, cat si in Moldova. Parerile mai vechi despre infiintarea serbiei sub Mihai Viteazul sau in cursul veacului al X'/I-lea nu mai rezista in fata textelor precise ale documentelor publicate in ultimul timp: obligatia de slujba si de supunere a taranilor de pe mosiile boierilor si manastirilor apare inca sub Mircea cel Batran, deci din prima epoca a organizarii tarii. Nu trebuie, insa, confundata serbia cu legatura de glie sau iobagia, o inovatie ce se iveste in secolul al XVI-lea, datorita unor imprejurari sociale si politice speciale, despre care nu e cazul sa discutam aci. Serbia este, la noi, caracterizata prin elemente esentiale de drept: obligatia de a sluji boierului, dependenta personala fata de el. Aceasta este straveche si o socotim tot asa de veche ca si nobilimea, care nu se poate concepe fara ea39.
Terminologia romaneasca privitoare la clasele sociale, la raporturile intre serbi si boieri si la stapanirea pamantului este revelatoare pentru problema originilor boierimii. Cel mai insemnat termen istoric pentru aceasta problema este numirea seronor in tara Komaneasca: ruinau = sciu, runuuuc - sciui^. iim ui meu v, uumwa national devine acela al unei categorii sociale, anume al supusilor. Faptul nu se poati explica decat prin aceea ca, la un moment dat, autohtonii, rumanii, adica romanii, ai fost supusi si anume unei stapaniri sociale straine: romanul devine serb si slujei strainului care era boier, adica slavilor cuceritori. Este singura explicatii multumitoare a acestui termen in limba romana. De altfel, in unele acte slavone, aven in locul sau termenul vlah. Daca roman a devenit sinonim cu serb, aceasta inseamni ca romanii au devenit serbii navalitorilor. Explicatiile unor istorici, ca N. Iorga, cun ca ruman inseamna "om simplu, fara alta calitate sociala'40, nu e de admis; rumanu era indicat in acte numai cu o calitate sociala, aceea a obligatiei muncii, de aci s numele institutiei, rumania. Un om liber, fara alta calitate, fara avere, nu era u ruman. Caracteristic e faptul ca obligatia de slujba facuta boierului se nume rumanie, iar munca insasi, datorata boierului, se numea boieresc.
Se poate face o apropiere cu termeni sociali asemanatori din alte limbi, frantuzeste, franc inseamna liber (franctireur este ostean bsr,franchise - liberta sau privilegiu, franco - liber de vama) si cuvantul deriva de la numele francilo Numai francii cuceritori, adica nobilii, erau liberi, pe cand urmasii romanilor era serbi, asa cum, de altfel, rezulta si din legislatia francilor.
Pe cand numele roman al romanilor ajunge sinonim cu serb, numele cla: nobile, boier, este de origine slava. Puse fata in fata, clasa serbilor cu nume roman si cea nobila cu nume slav, nu se poate sa nu reiasa originea istorica respectiva celor doua clase.
Si ceilalti termeni sociali ai limbii romane sunt tot atat de caracteristi pentru problema noastra. Termenii care arata stapanirea sunt slavi: stapan, jupa gospodar, cei care arata clasa de jos sunt, in mare parte, latini: taran, serb (servus Cand e vorba de calitatea de supus fata de proprietar, adica de legatura dependenta, avem iarasi numiri slave: sluga, a sluji. in Moldova si in une documente muntene, serbul se numeste vecin, termen latin care traduce pe slav sused, el insusi de origine bizantina: paroikos, in greceste, inseamna la propriu veci prin extensiune, serb, adica cel venit din vecini sa se aseze ca supus pe mos proprietarului. Termenul exista ca atare la slavii de sud si a fost tradus cu acest sens romani41.
Punem acum intrebarea: daca boierimea moldoveana ar fi venit di Maramures, cum se explica faptul ca supusii ei poarta un nume sud-slavic, balcanic Singura explicatie este ca, inainte de intemeiere, boierii slavi, in legatura c stapanirea Imperiului Bulgar, au adoptat acest termen slav balcanic pentru supusii Io
Numele proprietatii boieresti, ocina, dedina, sunt, de asemenea, de origir slava la romani, dar numele comunitatilor de proprietati mici, in devalmasi lucrate cu bratele, sunt de origine autohtona: un batran (veteranus) se numeste bucata de pamant cuvenita unei familii din comunitatea devalmasa: mosneni su proprietari tarani in devalmasie, ceea ce inseamna mostenitor al pamantului (termenul um icaicic icugjuasc. "y<iu laciu mosnean imparatiei cerului' j, termen autohton, probabil tracic, din mos. Echivalentul mosnenilor din Tara Romaneasca sunt, in Moldova, razesii; originea termenului este controversata; originea poloneza din rycerz (cavaler), propusa de Gr. Nandris, nu e probabila; noi n-am avut contact direct cu Polonia, fiind despartiti prin populatia de limba ruteana; etimologia ungureasca este mai posibila42.
Dar, din cele spuse in acest paragraf, limba fiind oglinda trecutului, credem ca rezulta in chip luminos originea clasei nobile la romani printr-o cucerire slava si o aristocratie care a supus populatia romanica, reducand-o la serbie.
Originea slava a boierimii romane: onomastica si toponimie. Am aratat, mai sus, ca rezultatul cuceririlor a fost formarea onomasticii de origine germana la francezi, italieni si spanioli, adica la popoarele romanice din Apus. Onomastica straina se aplica claselor de sus, regilor si nobililor, dar, prin moda, s-a coborat si la burghezi si tarani, care imitau clasele de sus. Onomastica este, am putea zice, privilegiul clasei stapanitoare si arata originea ei.
Onomastica romaneasca de azi este, in parte, comuna cu cea crestina, in parte slavona, chiar pentru taranime (Stanciu, Dragomir, Vlad, Manea, Oprea, Bogdan). Daca analizam numele domnilor Tarii Romanesti si Moldovei, gasim o majoritate de nume slave: Vladislav, Radu, Dan, Mircea, Vlad, pentru Tara Romaneasca si Bogdan, Dragos, Stetco, Iuga, pentru Moldova. Am cercetat, cu alt prilej, numele boierilor munteni din veacul al XlV-lea si XV-lea43; pe langa un numar de nume din calendar, de cateva nume occidentale si turce (cumanice), avem o mare majoritate de nume slavone, unele identice cu cele din sudul Dunarii, altele formate pe teren romanesc, pe baza poreclelor din limba slava vorbita de slavii din Dacia. Faptul acesta ciin urma este caracteristic; nu e vorba de un imprumut din sudul Dunarii, ci de o clas;1 cu limba slava, care a creat porecle din fondul sau propriu de limba (astfel, Dan, ''azan, Vranin, Nan, Ghinea, Sin). Acelasi lucru in Moldova, in plus cu o influenta rusa apuseana la numele de boieri, ce lipseste in Tara Romaneasca (nume de boieri moldoveni in veacul XV: Dajbog, Drag, Bratei, Iurg, Dolh, Stravici, Ulea, Clanau, Domancus, Moghila). O statistica ar arata ca majoritatea numelor boierilor moldoveni din veacurile al XlV-lea si XV-lea sunt slave44.
Adaug ca numele boierilor moldoveni nu corespund, in genere, cu acelea ale boierilor romani din Maramures din acea epoca, ceea ce arata ca originea nobilimii moldovene nu se poate cauta in Maramures. Afara de nume calendaristice, Ioan, Stefan, ce nu dovedesc nimic, nu aflam decat prea putine identice cu boierimea maramureseana (nume de boieri romani din Maramures, ce nu se afla in Moldova: Valutin, Barsan, Miroslav, Sa'racin, Erdeu, Marus, Aprisa, Tatau, Loconei, Ghinea45).
O alta latura a urmelor clasei nobile slave la romani este toponimia slava pe pamantul Romaniei de azi. Numirile slavone se intind si in Ardeal, Maramures, Crisana si cele doua principate, cuprinzand nume de rauri, unele importante: Ialomita, Prahova, Dambovita, Bistrita, Moldova, Tarnava, o multime de nume de localitati. in privinta acestora e de facut o distinctie: sunt nume de locuri ce deriva din onomastica, adica din nume de oameni (Bucuresti, Dragasani, Dragomiresti). Aceste nume sunt rezultatul onomasticii slave, dar oamenii ce le purtau, fie ca erau proprietarii satelor, fie ca erau sefii sau intemeietorii comunitatilor satesti, nu erau, in chip necesar, slavi, ci, dimpotriva, erau probabil romani, dupa terminatiile in -esti si -eni, ale numelor satelor, care nu sunt slave. A doua categorie de nume de locuri, desi au radacina slava, au inteles, insa, si in limba romana: Ruda (minereu), Izvorul, Padina, Islaz, Zimnicea (bordeiul), Ocna, Salistea. Ramane, insa, in toponimia romaneasca, o categorie de nume slave fara semnificatie in limba noastra, derivate din cuvinte pentru care limba romana are termeni latini sau de alta origine (exemple: Crasna, Topolnita, Visoca, Cerneti, Susita, Suhaia, Craiova si, in genere, localitati cu terminatii slave caracteristice in -ov si -ova). Aceste localitati, in numar de vreo mie pe teritoriul romanesc, au fost considerate ca o dovada a colonizarii slave pe acest pamant. Totusi, intrucat sunt regiuni de prezenta masiva a acestor numiri, nu ne-am explica romanizarea totala si fara urma a slavilor din Dacia, daca am admite ca ei ocupau intinderi mari si unitare in Evul Mediu. Daca, insa, ca germanii din Franta si Spania, slavii din Dacia nu formau un nucleu masiv de populatie, ci, mai ales, clasa stapanitoare, se explica influenta lor asupra njmelor de locuri (ca si in onomastica) si, in acelasi timp, disparitia lor totala. Satele cu nume slave nu erau neaparat locuite odinioara de slavi, ci stapanite de slavi, carora proprietarii le-au dat nume in limba lor; populatia lor de atunci putea fi romaneasca.
Nici nu poate fi explicata altfel influenta slava in onomastica si toponimia romaneasca; un popor romanic traieste intr-o tara cu nume de locuri in parte slavone si purtand el insusi nume slavonesti. Daca slavii ar fi exercitat aceasta influenta asupra romanilor, ca sa nu mai vorbim de influenta in limba, prin numarul lor, nu ne-am explica disparitia totala a slavilor dacici, dupa ce au lasat urme asa de adanci. E vorba, dimpotriva, de o influenta culturala, prin ascendentul clasei superioare si atunci se explica pe de o parte slabiciunea rezistentei etnice a slavilor dacici, pe de alta, totusi, profunzimea influentei lor. Onomastica si toponimia sunt indicii, ca si in cazul influentei germane la romanicii apuseni, a unei influente de clasa, nu de mase, exercitata de slavi asupra romanilor.
Un studiu din acest punct de vedere al elementului slav in limba romana nu s-a facut inca; e posibil ca in lexic el sa denote ca elementele care privesc agricultura stapanului (uneltele de lucru) sunt slave (plug, grapa, rarita), acelea care privesc produsele obtinute de tarani sunt romanice: grau, faina, mei, in: elementele pastoresti sunt romanice, cele pescaresti, pentru ca baltile au fost proprietati cu drepturi feudale, sunt slave. Cuvinte care arata obiecte fabricate, ce se cumpara la targ, sunt slavone (solnita, cizma); cele fabricate in casa, ca imbracamintea (camasa, opinca, carul) sunt latine. Ne multumim numai cu cateva sugestii, ce raman sa fie verificate de specialisti. Pentru limba engleza s-a facut un studiu de acest fel, care a dat rezultate surprinzatoare: carnea de porc consumata de nobili are un nume francez, prin normanzi (pork), porcul viu, crescut de tarani, are un nume saxon (pig)', boul crescut de tarani are un nume saxon (ox), boul consumat de stapani are nume francez (beef).
Deocamdata, ne multumim sa stabilim faptul ca onomastica si toponimia slava la romani dovedesc, in chip necesar, existenta unei clase nobile slave in Evul Mediu in aceste parti.
Originea slava a boierimii romane: liturghia slava. Timp de mai multe veacuri, pana la sfarsitul veacului a! XVII-lea, in Biserica romana s-a slujit in limba slavona. Un popor romanic, fapt unic in istorie, a adoptat ca limba liturgica si ca limba oficiala a statului, chiar in actele particulare, limba slava bisericeasca.
Se stie ca liturghia slava a fost creata in veacul al IX-lea de Metodie si Chirii, care au fost chemati din Salonic de principele morav Rostislav pentru a crestina pe supusii lui. Cei doi frati au tradus liturghia si cartile sfinte in limba slava cunoscuta lor: dialectul macedonean al limbii bulgare din veacul al IX-lea, care a devenit limba bisericeasca a slavilor ortodocsi, zisa si limba veche slava bisericeasca. in Moravia, la cehi, introducerea liturghiei slave a fost, insa, inlaturata de propaganda latina si ea a fost salvata numai in Bulgaria, prin venirea elevilor lui Metodie si Chirii in aceasta tara. in Bulgaria a fost introdusa liturghia slava, in chip permanent, sub tarul Simion, in jurul anului 900. Atunci a fost creat si un nou alfabet, alfabetul cirilic, pentru scrierea limbii slavone46.
Romanii au avut la inceput un crestinism latin; dovada hotaratoare este terminologia crestina de origine latina a limbii romane (Dumnezeu, cruce, lege, sarbatoare, biserica, crestin, pagan, preot, cuminecatura, pacat). Totusi, liturghia slava a fost adoptata in epoci foarte vechi de romani si o gasim odata cu primele stiri istorice interne romanesti. Dar ea se intalneste atat in Biserica romanilor ardeleni, cat si in ac*ea a romanilor din Moldova si Muntenia. Desigur ca asezarea stapanirii catolic^ unguresti in Ardeal n-ar fi putut favoriza, nici macar ingadui inlaturarea crestinismului latin al romanilor si inlocuirea lui cu liturghia slava ortodoxa. Asadar, liturghia slava la romani este anterioara epocii cuceririi unguresti, adica veacului al Xl-lea. Pe de alta parte, fiind vorba de un fenomen cultural religios comun tuturor romanilor din nordul Dunarii, el trebuie sa fie anterior despartirii neamului sub diferite stapaniri politice. Bineinteles, introducerea liturghiei slave la romani nu poate fi mai veche decat anul 900, cand s-a stabilit pentru prima oara in Bulgaria. Putem, deci, preciza introducerea liturghiei slave in cursul veacului al X-lea.
Limba slava bisericeasca la romani n-a fost un fenomen marginit la liturghie, ea a fost si limba oficiala a statului. Toate privilegiile domnesti sunt scrise, pana in a doua jumatate a veacului al XVII-lea, in slava bisericeasca. Titlul domnului, numele tarii, inscriptiile pe monete si cele mormantale erau in slavoneste. Limba slavona a fost, la noi, o limba politica de stat, ca latina in statele catolice, dar chiar acte particulare, scrisori de comert, testamente si scrisori familiale se scriau in.acea epoca in slavoneste. Toata literatura, cronicile, pravilele si legendele erau, de asemenea, in slavoneste. Se pune intrebarea daca limba slavona nu era chiar vorbita la curtea domneasca si in clasele superioare ale societatii. Astfel, Stefan cel, Mare, intr-o discutie cu un sol polon, s-a suparat si i-a strigat cateva cuvinte "in ruseste', zice raportul polon. Cuvintele reproduse sunt, insa, in slavo-rusa47. La 1619 domnea in Moldova Gaspar Gratiani, de neam croat, si, nestiind limba tarii, se adresa supusilor in limba lui, iar Costea Bucioc vornicul traducea in romaneste cuvintele slavone, pe care le intelegea48. La 1401 - 1403, Grigore Tamblac, bulgar de neam, a tinut la curtea din Suceava predici in limba slavona, care nu ni s-au pastrat49. Numeroase acte slavone sunt, de altfel, scrise de gramatici romani.
Interesant, in aceasta privinta, este cuvantul romanesc vorba, cuvant de origine slavona si derivat din slavul dvor = curte. Vorba, prin excelenta, pentru romanul medieval este aceea de la curte, acolo se vorbeste deosebit, intr-un chip mai inalt decat in popor, anume alta vorbire, cea slavona; inca o dovada ca slavona era limba societatii inalte, macar in anume imprejurari. Vorba de origine slava, vorba de curte, sta alaturi de cuvantul latin, in limba noastra.
Explicatia introducerii limbii slave bisericesti la romani a fost data de unii invatati prin teoria lui Roesler, adica a formarii romanilor in sudul Dunarii. Romanii, adica, traind timp indelungat in mijlocul slavilor de sud, au adus cu ei in nordul fluviului limba liturgica slavona. Dar aceiasi invatati, pentru a explica presupusele migrati uni ale romanilor in Evul Mediu, recurg la caracterul lor pastoresc din acea vreme, asa ca se pune intrebarea: cum a putut aduce, in pribegie, un neam de pastori, o limba moarta, deci de cultura, fara a avea o ierarhie politica si o clasa culta? in adevar, adoptarea liturghiei in limba straina presupune, in chip obligatoriu, existenta unei organizatii de stat, macar in forme primitive.
Pe de alta parte, invatatii romani, cand nu ocolesc intrebarea, afirma ca preotii romani luau hirotonia de la episcopii bulgari din Vidin si Silistra si, prin aceasta legatura, s-a introdus liturghia slava la romani. Fireste, aceasta explicatie este insuficienta si naiva: daca un numar de preoti romani si nu toti (caci nu ne inchipuim ca preotii din satele ardelene faceau drum la Vidin) se duceau odata in viata lor peste Dunare, aceasta nu poate fi cauza unui fenomen religios si cultural asa de adanc si raspandit pe tot pamantul romanesc, ca adoptarea slavonismului la romani.
in aceste conditiuni, nu mai ramane decat o singura explicatie valabila: liturghia slava si limba slava de stat au fost introduse la romani de clasa superioara, pentru ca vorbea slavoneste. Am aratat ca putem aseza introducerea limbii slavone ca limba culta la romani in veacul al X-lea, tocmai in vremea cand Imperiul Bulgar si-a intins dominatia politica asupra romanilor din nordul fluviului. Dar aceasta si existenta unor sefi locali slavi nu ajunge, insa, pentru a explica intinderea si adancimea fenomenului; limba slava a trebuit sa fie limba materna a clasei superioare, a bolianior si de aceea a tost impusa si romanilor, odata cu acapararea pamanturilor si cu serbirea unei parti a locuitorilor.
in Europa medievala si moderna, introducerea unei religii noi sau a unei mari reforme religioase a fost opera stapanirii si a claselor nobile; astfel, la rusi, crestinarea a fost opera lui Viadimir si a Olgai, care au ordonat cu forta adoptarea liturghiei slavo-bulgare; la bulgari, Boris si fiul sau, tarul Simion, au adus si au impus cu autoritatea lor pe predicatorii slavi. La unguri, introducerea crestinismului se leaga de numele regelui Stefan cel Sfant; la franci, de-al lui Clovis; la germani, Carol cel Mare a impus crestinismul cu sabia. Toti acesti suverani au fost ajutati in opera lor de nobilimea din jurul lor. Reforma lui Lutherisi datoreste succesul in tarile germanice adeziunii principilor dornici de a acapara pamanturile Bisericii. Chiar introducerea crestinismului primitiv in Imperiul Roman s-a facut intai prin clasele superioare, iar satele au ramas, inca multa vreme, pagane, caci paganus inseamna satean. La noi, intrebuintarea limbii slavone ca limba a curtii pana in veacul al XVII-lea dovedeste ca de sus in jos a pornit introducerea slavonismului. Este limpede ca introducerea liturghiei slave la romani a fost, ca toate reformele religioase, opera clasei superioare; ea presupune, insa, in chip necesar, ca aceasta clasa era de limba slava.
Adaugam un alt aspect caracteristic al problemei: la romanii macedoneni, care au trait intotdeauna in mijlocul slavilor, nu a existat liturghia slava, ci cea greaca, in limba oficiala a Imperiului Bizantin, sub a carui stapanire au trait pana la venirea turcilor. Romanii macedoneni n-au avut clasa nobila, nu cunosc pe boieri, de aceea la ei nu s-a produs acelasi fenomen cultural ca la ramura nord-dunareana.
Rolul cumanilor. Dupa caderea Imperiului Avar si a stapanirii bulgare in Dacia, aceasta regiune a fost stapanita de popoare de limba turca: pecenegii (secolul XI), cumanii (secolul XII) si tatarii (secolul XIII). Precedentele atingeri cu barbarii stepei, huni si avari, care isi aveau centrul in pusta Ungariei, n-au lasat urme asupra ro nanilor; dimpotriva, asezarea celor din urma trei popoare turce amintite mai sus a inraurit formarea politica si sociala a romanilor si toponimia tarii. Deosebirea intre aceste migratiuni si cele precedente sta in aceea ca centrul lor era la rasarit, in stepele vecine cu Moldova, cu acces mai deschis spre romanii din sudul Carpatilor, intre care au fost asezari importante numericeste de pecenegi si cumani, mai putin de tatari. Dar faptul care a contribuit ca unul din aceste popoare sa lase influente mai adanci in tara, a fost crestinarea cumanilor. Ei intra in contact cu regatul Ungariei si, prin mijlocirea Ordinului Minoritilor, direct cu Sfantul Scaun, si astfel au trecut la catolicism, infiintandu-se pentru ei o episcopie a cumanilor in partile Milcovului, adica pe pamant romanesc50. Prin aceasta, cumanii au trecut in randul popoarelor asezate cu un inceput de cultura si capeteniile lor au intrat in contact cu boierimea slava, pe cale de romanizare, care se afla in aceste parti si, desigur, au pretins si ei parte la stapanirea pamanturilor de cultura. Trebuie, deci, sa admitem ca la constituirea clasei de boieri proprietari la romani au luat parte, desi intr-o masura mult mai mica decat slavii, si cumanii.
sfarsitul veacului al XlV-lea si de la inceputul celui urmator poarta nume turje, ceea ce inseamna o influenta a onomasticii cumane: Aga, Iarcan, Toxaba, Talaba Turcul si asemenea in Moldova lui Alexandru cel Bun: Berindei, Talaba, Comari51. Am aratat sensul onomasticii straine in Apus si in Rusia; influenta ei se exercita prin clasa superioara. Urme cumane, chiar daca acesti turci crestini erau romanizati, se vad, deci, in boierimea romana din veacurile XIV si XV.
Dar nu numai in randurile boierimii avem nume cumane, ci si un nume domnesc, cel mai celebru dintre numele domnitorilor din Tara Romaneasca: lasarab. Originea cumana a acestui nume este, astazi, deplin stabilita si admisa de istorici si filologi52. Basarab a fost nume personal, nu de familie; el se intalneste la rorranii din Caras-Severin si Hateg53. Trei domni din veacul al XV-lea si unul in cel urmator s-au mai numit asa. Abia in veacul al XVII-lea, cand Brancovenii, incepand tu Matei aga, si-au adaus numele de Basarab, s-a socotit acest nume ca al dinastiei; arobabil tocmai pentru ca, in realitate, ei nu faceau parte din vechea dinastie romaneasca. intre membrii dinastiei romane se afla unii care poarta un nume cuman, Basarab, si anume chiar cel dintai, fundatorul tarii, dar aceasta nu inseamna neaparat ca dinastia munteana era de origine cumana; intre membrii ei se afla si nume necumane. Este, insa, clar ca in clasa stapanitoare erau adanci infiltratii cumane, alaturi de cele slavone, ca intre voievozii locali, dinainte de intemeiere, erau si cumani. De altfel, la 1247, in diploma amintita a regelui Bela IV data Cavalerilor Ioaniti, Tara Romaneasca de la rasarit de Olt se numeste Cumania.
Ca si in cazul slavilor, dar intr-o masura mai redusa, cumanii au lasat urme si in toponimia tarii. Filologii admit ca numele topice terminate in -ui, si anume cele de ape, sunt cumane. Astfel, avem un prim grup de topice cumane de pamant romanesc in centrul si sud-estul Moldovei (Vaslui, Bahlui, Covurlui si Barlad). Un altul in campia din sudul Tarii Romanesti: Calmatui, Tazlui si Teleorman, care inseamna in limba turca "padure grozava', Vadul Cumanilor in apropiere de Calafat. Fost-au locuite aceste regiuni in chip masiv de cumani, in asa fel incat au suprimat, odata cu populatia veche, si numele de locuri anterioare? Desigur ca nu. Cumanii ca popor de stepa nu erau agricultori si populatia bastinasa a trebuit sa lucreze pamantul pentru-ei. Este limpede, deci, ca acesti cumani formau o patura suprapusa de stapanitori, nu clasa muncitorilor ogoarelor. Numele cumane a numeroase localitati si rauri din tara nu inseamna o asezare in masa a cumanilor in acele parti, ci proprietate cumanica, adica a boierilor cumani in regiune. Ca si in cazul slavilor, toponimia nu e o indicatie pentru limba maselor, ci pentru aceea a stapanilor pamantului. Ca si slavii, cu cateva veacuri mai inainte, cumanii au creat o nobilime de proprietari, ce s-a confundat apoi repede cu boierimea mai veche si mai numeroasa de origine slava.
romana s-a format prin cucerirea slavilor, incepand cu veacul al Vl-lea; clasa militara a cuceritorilor a pus stapanire pe pamant si a supus la serbie pe bastinasi. Prima problema care se pune, in chip firesc, este aceea daca acapararea pamantului de catre nobilimea seniorilor slavi a fost totala, daca, deci, intreaga populatie romanica a fost supusa la munca pentru stapanii straini sau a fost numai partiala, ramanand regiuni in stapanirea autohtonilor. Problema, cum e usor de inteles, are o importanta capitala pentru felul cum s-a format organizatia sociala si politica a poporului roman. in Apus si centrul Europei, pamantul a trecut complet sub stapanire feudala, comunitatile libere satesti au disparut, fiind reduse la serbie sau au pastrat o libertate economica relativa, sub forma de vasalitate si fermaj. Nu au trait alaturi doua regimuri de proprietate: cel feudal si cel taranesc, ci numai cel dintai. Exista, in adevar, si exceptii, regiuni unde cucerirea germanica n-a fost totala si s-au pastrat comunitati de proprietate taraneasca, in Frizia (nord-vestul Germaniei), in Sardinia, regiunile celtice din Marea Britanie54. De observat ca e vorba de regiuni ferite de la natura, prin situatie insulara, munti, paduri sau balti, in care casta militara n-a putut patrunde.
Situatia la romani e deosebita fata de cea din Apus: avem o puternica clasa de sateni proprietari in devalmasie, cu un rol important in istoria tarii. Mosnenii sau cnezii in Muntenia, razesii in Moldova si comunitatile satesti in Ardeal si Banat arata existenta unei stapaniri stravechi a pamantului, care a scapat cuceritorilor. Daca am explica formarea boierimii printr-o cucerire, trebuie, in chip necesar, sa afirmam ca proprietarii in devalmasie, care munceau singuri pamantul, au scapat de cucerire si sunt urmasii autohtonilor (vezi si originea tracica a cuvantului mos, mosnean). Clasa mosnenilor si a razesilor apare, in acest chip, ca cea mai romaneasca dintre clasele sociale, care a ramas de la inceput libera de influenta si amestec strain. in chip logic rezulta ca improprietarirea nobilimii slave pe pamant romanesc n-a fost totala, lasand regiuni intinse vechilor locuitori romanici, fie pentru ca nuiarul cuceritorilor nu era asa de mare ca sa ocupe toate pamanturile, fie ca unele regiuni nu erau accesibile de la natura asezarii straine. Ne gandim nu numai la munti, dar si la paduri. Padurile, cu luminisuri mari si vai transversale, unde sunt sate si agricultura, cu munca destelinarii pentru cucerirea pamantului arabil, au fost, in Evul Mediu, regiuni ferite de navaliri. Se stie ca intinderea padurilor a fost, odinioara, in Romania, mult mai mare ca acum: intregul ses muntean era acoperit de paduri, afara de Baragan si de valea Dunarii latita spre nord in Teleorman si Oltenia. Raul Dambovita este "raul stejarilor', pentru ca strabate padurea de stejari. Padurea cea Mare de pe Argesul de jos, codrii Vlasiei, Teleormanul sunt numiri ce atesta codrii de odinioara. in Moldova, codrii acopereau regiuni intinse in vestul si centrul tarii. in Ardeal, in Evul Mediu, erau paduri mari in Fagaras, Hunedoara si in nord, incercuind "campia' de la mijloc, paduri ce au disparut, in parte, in zilele noastre.
Aceste paduri, mai degraba regiuni paduroase intens locuite, cu sate ae-a lungul drumurilor si cu agricultura, in special cultura meiului, n-au fost luate in stapanire, in mare parte, de catre slavi, ci au ramas vechii populatii. Sunt indicatii caracteristice in aceasta directie; astfel, numele Codrilor Vlasiei, care inseamna "al Vlahiei', adica romanesc, Vlasca, judet de codri, care inseamna, in bulgareste, Romania. Deoarece Vlasca este, prin excelenta, judetul romanesc, inseamna ca stapanirea slava a numit in limba ei acest judet "al romanilor', caci, spre deosebire de regiuni invecinate stapanite de nobili slavi, aci pamantul era al romanilor si ei aveau, poate, o organizatie proprie voievodala. Acelasi lucru se poate spune si pentru Codrul Vlasiei, regiune de proprietate colectiva romaneasca. in Ardeal e pomenit, in 1224, in diploma regelui Andrei II data sasilor, ca si in diploma Cavalerilor Teutoni (1222), la marginea pamanturilor concedate in Tara Barsei, Sylva Blachorum (Padurea Romanilor), numita si Terra Blachorum (Tara Romanilor55). Era si acolo, ca in Vlasca si Vlasia, o padure a romanilor, identica cu tara romanilor. Aceasta tara nu se numea a romanilor din pricina ca locuitorii ei erau romani, caci romani se mai aflau si in alte parti ale Ardealului, dar pentru ca era stapanita de romani, spre deosebire de regiunile invecinate cu pamanturi supuse nobililor, sasilor sau Cavalerilor Teutoni. De aceea, Fagarasul si tara aceasta a Oltului au fost, mai tarziu, un feud dat de regii unguri domnilor munteni. Regii nu puteau ceda domnului valah pamant stapanit de nobilii unguri sau de sasi privilegiati, ci numai pamant valah si aci se vede ca numele unei regiuni nu deriva de la caracterul etnic al populatiei, ci de la proprietarul pamantului.
Observam ca regiunile stapanite de romani, in care nu s-a infiltrat nobilimea slava, sunt regiuni de paduri. Se pune, deci, intrebarea daca intre regiunile mosnenesti si cele boieresti n-a fost, la inceput, o delimitare precisa si daca intrepatrunderile dintre ele nu s-au facut decat mai tarziu. Adica, regiunea seasa si deschisa sa fi fost boiereasca si cea paduroasa si muntoasa in special mosneneasca. O asemenea delimitare ar fi pretioasa si pentru intelegerea formarii politice a statelor romanesti in Evul Mediu56. Cercetari recente, inca incomplete, confirma aceasta parere a delimitarii intre zonele mosnenesti autohtone si cele boieresti slave. Astfel, pentru Moldova, d. V. Tufescu, intemeiat pe vechi statistici ale razesilor raportate la harta, arata ca se pot delimita destul de bine regiunile razasesti de cele boieresti, cele dintai fiind in codrii Chigheciului, Falciu,Vrancea etc57. Pentru Tara Romaneasca pregateste un studiu complet d. I. Donat, intemeiat pe vechile statistici ale mosnenilor si alte date din documente, din care rezulta ca regiunile mosnenesti se granituiesc cu cele boieresti printr-o linie care incepe la Dunare, la sud de Severin, trece la nord de Craiova si Caracal, taie in doua, la limita padurilor, judetul Teleorman, trece spre sud in judetele paduroase Vlasca si Ilfov, apoi apuca spre nord prin Prahova si Buzau si atinge Carpatii in acest din urma judet. Toata regiunea la nord si vest de aceasta linie ramane a mosnenilor, cu infiltratii mai tarzii manastiresti si boieresti, in special in jurul capitalelor (Campulung, Targoviste, Arges)58. Fireste, aceste studii nu sunt inca complete si nu se poate trage o concluzie hotarata pe temeiul lor.
Boierii si rumanii. Contrar parerii multor istorici, societatea medievala romaneasca dinainte de intemeiere n-a fost simpla ca aceea a unui clan omogen, ci de la navalirea slavilor cuprindea o structura sociala complexa. Existenta clasei micilor proprietari bastinasi, alaturi cu cea boiereasca este o dovada si, implicit, trebuie sa admitem, tot inainte de intemeiere, si a treia clasa, aceea a serbilor. Am aratat, in cele precedente, cum cuceritorii au acaparat pamantul si au supus pe bastinasi, dar nu trebuie sa ne facem o imagine falsa despre sensul acestei acaparari si supuneri si de aceea e necesar sa precizam raportul social si juridic intre serbi (rumani, vecini) si proprietari (boieri). Acest raport stabilit cu prilejul migratiunilor popoarelor a fost, in linii mari, acelasi in toata vechea lume romanica, nu pentru ca "barbarii' s-ar fi supus unei norme juridice unice, ci pentru ca nevoile economice erau aceleasi in epoca ce a urmat dupa caderea Imperiului Roman. Este o epoca lipsita, in general, de comert mare si de orase, adica tocmai dimpotriva cu nota esentiala a economiei imperiului, care se intemeia pe comertul mediteranean si pe centrele urbane. De aceea, in prima parte a Evului Mediu nu exista moneta, ci economie naturala, nu exista, in general vorbind, alt venit decat al roadelor pamantului si al animalelor. Barbarii cuceritori erau militari, aveau nevoie de brate care sa le lucreze pamantul pentru hrana, nu aveau, insa, robi ca latifundiarii romani, caci comertul cu robi incetase din lipsa de bani si, de altfel, chiar in imperiu sistemul exploatarii agricole cu robi facuse loc sistemului colonatului; colonii, viitori serbi, lucrau pamantul pentru marii proprietari. Popoarele ce cucerisera imperiul sunt nevoite sa recurga la un fel de contract social care este impus, dar foloasele sunt pentru ambele parti, o colaborare intre supusi si cuceritori, intre navalitori si bastinasi, in nici un caz o robire. intre serbul medieval si ob era o deosebire esentiala; primul era un colaborator al proprietarului, al doilea, o marfa. Barbarii gasisera in imperiu institutia colonatului, comunitati de tarani care lucrau pamantul sub conducerea unui senior, ce nu putea plati bani, ci lasa in folosinta taranului, in schimbul dijmei, o parte din mosie sau chiar toata mosia. Taranul era un fel de fermier legat ereditar de pamantul lucrat. Colonatul a existat in imperiu din primele secole, deci a fiintat si in Dacia; cuceritorii n-au creat o institutie noua, ci au trecut in favoarea lor colonatul roman. Au lasat, deci, taranului folosinta pamantului, multumindu-se cu dijma. Dijma este cuvant slav de origine latina (decima = a zecea parte din produse). Prin urmare, nu era o exploatare in regie, ci de fermaj. Taranul era fermier, arendas pe pamantul proprietarului, dar pe viata si ereditar; nu se putea vinde pamantul fara el, nici pe el fara pamant. Legatura de glie, privita cu groaza de istoricii si sociologii naivi, devenea, de fapt, un drept de proprietate59. in Evul Mediu feudal nu exista un drept de proprietate absolut: peste dreptul proprietarului, care se reducea la dijma si la imunitati, se aseza urepiui suprapus al regelui sau al domnului, despre care vom vorbi in paragraful urmator. Dar si sub dreptul nobilului era acel al taranului muncitor, care era real, el avea drept la rodul muncii sale si nu putea fi deposedat, nici el, nici urmasii, de bucata de pamant ce o muncea. Migratiunile popoarelor au fost adesea prezentate ca o catastrofa pustiitoare, dar, in realitate, au reprezentat o colaborare intre lumea veche si cea noua. Daca cuceritorul lua dijma, el era, insa, in acele vremi cand lipsea o autoritate de stat, aparatorul vietii si averii supusilor, e militarul care are arme si apara sau organizeaza apararea in lipsa unei organizatii militare centrale.
Situatia proprietatii solului a fost la fel si la romani si vom vedea, in cele urmatoare, ca si la noi a existat un feudalism. Rumanii si vecinii, ca si serbii din Ardeal, nu erau robi, ci, am zice, ca in Apus, sub-proprietari, cu drepturi ereditare, pe care le exercitau in schimbul dijmei in natura, adica o parte a produselor se cuvenea boierului, iar rumanul nu putea fi vandut fara pamant. Raportul era exact ca in Gallia feudala. Astfel, ca sa dam un exemplu de la inceputurile vietii de stat ale Tarii Romanesti, un oarecare Tampa supune manastirii Cozia mosia sa, inchinare pe care Mircea cel Batran o confirma, insa precizeaza in hrisovul manastirii ca Tampa sa-si tie si de acum inainte proprietatea si sa ia venitul60. E clar ca dreptul manastirii era numai dijma si, in caz de imunitate, se treceau asupra ei si dijmele si prestatiile datorate domnului, adica statului. in actele din vremea lui Mircea se vorbeste de supunerea si ascultarea fata de proprietar, de slujba datorata de ei boierului sau manastirii, dar termenul consacrat pentru actul de supunere al unui serb fata de proprietar era cel feudal, "inchinare'. Era, deci, recunoasterea unei suprapuneri de drepturi.
Este, deci, limpede, dupa cum rezulta din situatia identica a serbilor de la noi cu a celor apuseni, ca inchinarea lor primitiva s-a facut in aceleasi conditiuni sociale si istorice ca in Apus. La venirea slavilor, o parte din autoritatile autohtone, de voie, de nevoie, s-au inchinat cuceritorilor. A fost si aci o colaborare intre romanici si militarii cuceritori si acest caracter al cuceririi explica de ce a ramas intacta populatia bastinasa, de ce n-a fost o supunere sangeroasa si instabila, ci o colaborare sociala temeinica, ce a tinut mai multe veacuri.
Serbia este anterioara intemeierii statului la romani si este foarte probabil ca intemeierea n-a avut o inraurire mare asupra organizarii raporturilor sociale la noi. O evolutie mai insemnata in situatia serbilor, a raportului lor fata de proprietari, se produce abia in veacul al XVI-lea, cand mosiile sunt obligate sa produca mai mult grau, caci tara devine "granarul imparatiei turcesti', deci exploatarile noastre agricole nu mai sunt autarhice, ci produc pentru exportul de grane. Am aratat, in alt studiu, ca Principatele Romane n-au fost intotdeauna tari "eminamente agricole', cum se crede indeobste, ci, dimpotriva, pana la mijlocul veacului al XVI-lea, Muntenia si Moldova nu exportau grau si cereale, ci importau regulat grau din Ardeal (painea era un lux pe langa populara mamaliga de mei61). Economia noastra a fost bazata in acele veacuri pe comertul central european cu exportul vitelor si abia in cursul veacului urmator se produce o schimbare esentiala de orientare economica (care inseamna si o intorsatura in civilizatie): economia bazata pe exportul cerealelor in sudul Dunarii. in tarifele vamilor de la Dunare apare, pentru intaia oara, taxa de export, bineinteles pentru grane, in veacul al XVI-lea. Dubla schimbare economica, de marfa si de directie, are influente adanci pentru istoria noastra. Exportul granelor, care cere productie peste nevoile locale, schimba economia agrara a Tarilor Romane si raporturile dintre proprietari si serbi.
Pe de alta parte, necesitatea platii hameiului in bani pentru turci cere tarii, deci taranilor, sa produca pentru vanzare. in aceasta epoca, pe care am numit-o cu alt prilej aristocratica, spre deosebire de cea precedenta, voievodala, inceteaza in mare parte la noi si comertul sasilor si al Lembergului, drumurile comerciale sunt taiate, veniturile bogate ale domnului din vami dispar. Dinastiile se sting si sunt inlocuite cu o anarhie nobiliara, intocmai ca in Polonia sau Ungaria, tari cu evolutie economica asemanatoare cu a noastra. Fireste ca toate acestea au adus o inrautatire a situatiei serbilor; li se cere sa produca mai mult si supunerea lor sub bunul plac al nobilimii atotputernice este mai mare. in forme care inca n-au fost studiate bine, in centrul, estul si sud-estul Europei, sisterul dijmei, care insemna un fel de coproprietate, este inlocuit cu acel al corvezii personale a serbului, adica prin exploatarea in regie a pamantului de catre proprietar, care devine abia atunci un adevarat proprietar62.
La romani apare un sistem mixt: erau domenii ale proprietarului, pe care lucreaza gratuit taranul un numar de zile si loturi date in schimb, in dijma, sau in pane taranului. in orice caz, fata de situatia medievala, care cunostea aproape numai sistemul dijmei, schimbarea era in defavoarea taranului. Numai asa se puteau sroate banii pentru plata tributului turcesc si numai astfel putea proprietarul sa vanda gelepilor, negustorilor turci si greci, granele tarii.
De aci rezulta pentru istoria sociala a romanilor fenomenele caracteristice pentru veacul al XVI-lea si mai ales pentru cele urmatoare: mentionarea sufletelor de rumani in actele de vanzare ale mosiilor, obligatia legaturii de glie, care pana acum era un drept de la sine inteles si favoriza pe tarani, dar acum devine o grea obligatie ceruta de stat, pentru asigurarea veniturilor fiscului, si de proprietar pentru a avea brate de munca la exploatarea domeniului sau.
Accentuam ca nu facem aci istoria sociala a romanilor, ci ne multumim sa lamurim originile; dar aceste chestiuni nelamurite in istoriografia romaneasca trebuiesc prezentate in subsidiar pentru explicarea problemei centrale ce ne preocupa. Constatam, deocamdata, ca, in formele ei medievale, serbia prezinta exact aceeasi forma de sistem al dijmei ca in Apus, deci putem trage si de aci concluzia.unei origini identice a formarii raporturilor intre "barbari' si bastinasi.
Feudalitatea romaneasca. Am aratat, in introducerea prezentului studiu, ca au existat doua boierimi la romani, cea straveche slava, provenita din cucerire, fara privilegiu de imunitate, cea noua, care foarte bine putea sa fie ridicata din randurile vechilor seniori, cu privilegiu domnesc. Cea din urma poate fi numita nobilime feudala, in sensul imunitatilor de care se bucura si a dependentei fata de domn.
Dupa unii cercetatori superficiali ai istoriei noastre, la noi n-a existat feudalitate, romanii ar fi trait in forme economice si sociale deosebite de ale Occidentului. Cei mai multi cercetatori au evitat problema feudalitatii la romani, ea n-a fost pusa in chip clar si complet. Nu este intentia noastra in acest studiu, care priveste originile, sa tratam pe larg aceasta chestiune, ci o vom indica numai in legatura cu evolutia boierimii dupa asezarea proprietarilor slavi. Un studiu asupra feudalitatii romanesti ar fi de mare folos si revelator pentru intelegerea istoriei noastre.
Negarea influentei feudale la romani se datoreste faptului ca nu este un consens cu privire la termenul feudalitate^. Economistii il vad ca un regim pur economic, foarte larg, neglijand aspectele juridice. Pentru ei, feudalitate inseamna acea faza a vietii unui popor sau a unei regiuni, in care autarhia economica a domeniilor agricole este urmarea lipsei sau a neinsemnatatii legaturilor de comert. Ca urmare a acestei situatii, proprietarii pamantului, singurul capital productiv, sunt elementul social preponderent in economie si in politica, stapanirea civila a pamantului devine o stapanire politica, seniorul proprietar se substituie statului in disolutie, stat care nici nu mai este necesar, pentru ca nu mai exista nici o unitate economica. Seniorul judeca supusii, incaseaza impozitele, altcum datorate statului, uzeaza de prestatii, conduce oastea supusilor de pe mosie, taranii devin serbii lui. Istoricii recunosc aspectele fundamentale ale feudalismului, asa cum le-am definit mai sus, dar restrang notiunea prin conditiile juridice: pentru ca sa existe feudalism, trebuie sa fiinteze dependenta vasalului de suzeran, dependenta personala care inlocuieste legatura abstracta catre stat, cu juramantul de credinta, dominium eminens al suzeranului asupra pamantului vasalului (drept suprapus de proprietate), privilegiul scris de imunitate al seniorului, obligatiile militare ale nobilului fata de suzeran, titlul de noblete. Toate acestea constituie nu numai formalismul feudal, dar stabilesc legatura personala intre suzeran si vasal, care este, zic istoricii, esenta adevarata a feudalismului64.
in aceasta din urma intelegere a fenomenului, pe care o adoptam in aceste randuri, feudalismul este marginit la epoca medievala, prelungita numai si peste o mica parte a epocii moderne. Desi nu s-au cercetat inca impreuna toate aspectele feudale la romani, avem din studiile facute pana acum elemente destule ca sa putem afirma ca feudalitatea in sensul ei formal si juridic a existat la romani in Evul Mediu.
in primul rand, ne intemeiem pe existenta imunitatii^. Domnul acorda boierului favorizat sau manastirilor imunitate pentru domeniile lor, nu o simpla scutire de impozite, cum s-a interpretat pana acum. Ea se numea in Muntenia ohaba, in Moldova uric; impozitele in natura datorate de locuitori domnului nu sunt sterse, ci trec in favoarea proprietarului, ca si toate prestatiile. Seniorul incaseaza in profitul propriu darile cuvenite aiurea in tara statului, pune la munca pe tarani, in marginile legale ale muncilor datorate statului. incasarile de impozite si prestatiile nu se aplica prin dregatorii statului, ci pe mosiile imune prin organele fiscale proprii ale boierului, caci functionarii de stat n-au drept sa calce pe mosie. Autoritatea statului inceteaza la hotarele mosiei ohabnice, toate functiile administrative, fiscale si juridice sunt cedate boierului. Acesta judeca in ultima instanta pe taranii lui, judecatorii domnesti nu au voie sa intervie pe mosie. Este un mic stat in stat. Este sigur ca si armata, oamenii de pe mosia boierilor din oastea cea mare (ridicarea in masa a tarii in caz de primejdie), formau cetele boierilor. Proprietarii erau, deci, si sefii militari ai domeniului lor. Pentru acordarea imunitatii era nevoie de un act scris, care se numeste in Muntenia hrisov (de la bizantinul chrisobullon = pecetie de aur, privilegiu purtand sigiliul imperial), in Moldova uric, numit asa dupa obiectul sau (probabil la inceput se zicea carte de uric). Prin urmare, nobilimea avea privilegii feudale intarite prin scris de domnie. Spre deosebire de seniorii vechi proprietari de pamant, care nu aveau privilegii scrise, nici imunitate - o exceptie conferita de domn, nu un statut de drept al boierimii -, boierimea imuna constituie o nobilime noua, creata de domnie. Aceasta boierime privilegiata nu constituia decat o parte a boierimii'propriu-zise, caci majoritatea nu se bucura de imunitate.
Al doilea aspect esential al feudalitatii romanesti, dupa imunitate, il constituie relatiile boierimii feudale cu domnia, care au acelasi caracter juridic ca raporturile dintre vasal si suzeran in apusul Europei. Asupra mosiei boierului exista un dominium eminens, drept suprapus de proprietate al domnului67. Mosia numita ocina, p; iprietate parinteasca, era un domeniu ereditar, un bun al familiei, dar daca boierul voia sa-1 vanda, sa-1 treaca intr-alta familie, sau daca se stingea familia in linie masculina, atunci intervenea dreptul de proprietate superior: domnul trebuia sa confirme, prin act scris, vanzarea, dania sau trecerea mosiei la rudele in linie femeiasca. Confirmarea domneasca lua forma unei donatii; dupa ce se mentiona pretul vanzarii, se adauga: "Am dat si am daruit si domnia mea, din mila deosebita l domniei mele in pamantul domniei mele'. Nu e vorba de o simpa formula juridica, o pretentie a domnului, fara fundament real, ca toate mosiile ar fi ale lui, ci de dreptul real suprapus de proprietate, cunoscut in toate tarile cu sistem feudal.
Domnul nu acorda totdeauna trecerea proprietatii la alta familie, ci putea relua mosia pe seama lui. in adevar, in Tara Romaneasca, in veacul al XV-lea si al XVI-lea, acest drept de retragere a proprietatii in cazurile amintite se numea pradalica6^. Pradalice erau mosiile domnesti (la noi si in Balcani) dobandite prin stingerea familiilor boieresti in linie masculina.
Trecerea unei mosii de la un neam la altul, cand domnul o confirma, trebuia cumparata, adica afara de plata sumei ce se dadea pentru cumpararea de la vechiul proprietar, se mai cuvenea si domnului un cal sau un cal si o cupa. Un document muntean din veacul al XV-lea precizeaza: "au dat (domniei mele) un cal bun de 300 de aspri', iar pretul mosiei era de 600 de aspri69. Deci, nu e vorba de o simpla taxa de inregistrare, ci de o rascumparare cu bani grei a dreptului de proprietate superioara a domnului, care se fixa la jumatatea pretului dat proprietarului de fapt. Este clar, deci, ca boierul era vasalul domnului ca detinator al mosiei.
Am aratat, mai sus, ca institutia juratorilor inseamna si ea un drept feudal, care exista in toata Europa; acela ca un boier sa nu poata fi judecat decat de egalii lui, in numar de 6, 12, 24, judecata asupra careia domnul nu avea autoritate. Juratorii nu judecau decat pe boieri, mosneni si, in general, numai pe proprietarii de pamant; serbii nu erau judecati de egalii lor, ci de stapanii lor.
Boierul, ca si vasalul feudal, era dator cu slujba la curtea domnului, de aceea domnul il numeste in privilegii, "sluga domniei mele'; de aci dreptul ca numai boierii sa fie dregatori ai curtii. Logofetii, vornicii, postelnicii, clucerii, paharnicii nu erau dregatori ai tarii, adica ministri sau functionari de stat, erau dregatori ai curtii, slujitori ai domnului, care aveau grija de pivnitele, grajdurile, bucatariile, garzile armate, paturile si corespondenta curtii, intocmai cu slujbele vasalului pe langa suzeran; de aceea nu erau platite cu leafa, ci gratuite1®. De asemenea, cea mai importanta slujba a vasalului, ajutorul militar, era de la sine inteles; boierii formau cea mai insemnata oaste a domnului.
S-ar parea ca din formalismul feudal lipseste la noi numai omagiul, juramantul de credinta feudal, dar. in realitate, a existat si acesta. Nu numai juramantul la ridicarea noului domn in scaun, care se facea la mitropolie si despre care avem marturii, dar si o mentiune speciala in hrisoave, adica in privilegiile de imunitate. in toate hrisoavele nu lipseste mentiunea care face parte din formularul diplomatic, ca boierul caruia i se acorda imunitatea este un credincios al domnului, ca i s-a acordat imunitatea pentru ca a slujit cu credinta. Aceasta credinta nu este o simpla formula de cancelarie, ci reprezinta, in alte forme, juramantul omagial. Cu credinta este numai boierul care a depus un juramant de credinta. Altfel, faptul n-ar fi fost mentionat in hrisoave, daca era o situatie sentimentala si nu s-ar fi intemeiat pe dovezi concrete.
Din toate acestea rezulta o concluzie pentru cercetarea noastra: a existat o feudalitate romaneasca, cu toate formele si drepturile din Apus. Ea este rezultatul crearii unei noi boierimi, ridicata de domnie, in parte, din cea veche. Odata cu colonizarea pamanturilor pustii si destelinare se formeaza, astfel, o boierime noua, deosebita de vechii seniori slavi, boierime privilegiata care este opera domniei.
Romanizarea boierimii. Nobilimile germane din statele latine din Apus, cea vare°a din Rusia, cea turanica din Bulgaria s-au deznationalizat dupa cateva veacuri, contopindu-se cu populatia bastinasa. Acelasi lucru s-a intamplat si la romani: boierimea istorica din vremile mai noi este de limba romana si, in mare parte, de sanae romanesc. Fenomenul romanizarii clasei superioare este natural si a fost ajutat de o serie de imprejurari; in primul rand, izolarea boierimii cuceritorilor, o clasa minoritara in mijlocul unei majoritati romanesti. Pe langa aceasta, boierimea nu era o casta, ci o clasa sociala permeabila, cu afluxuri de jos, dintre mosneni, pe cale economica, prin imbogatire si latirea proprietatilor, fie pe cale politica (merite militare care castiga favoarea sefilor si improprietarire), multi au putut patrunde in clasa boierilor. Aceasta intrepatrundere a fost favorizata la noi de existenta clasei mosnenilor, proprietari autohtoni cu drepturi feudale, alaturi de clasa stapanilor straini. Boierimea romana s-a primenit cu sange de mai multe ori in decursul veacurilor. in vremea domniilor, improprietaririle si imunitatile au fost cauze care au grabit aceasta primenire.
Este, insa, mai greu de spus cand s-a produs romanizarea boierimii, in ce epoca, in locul boierimii slavone stapanitoare, am inceput sa avem o nobilime romaneasca, vorbind aceeasi limba cu supusii. Savantul filolog bulgar Miletici a expus o parere, care, la prima vedere pare simpla si logica: cata vreme s-a folosit limba slavona la romani ca limba oficiala a statului si Bisericii, inseamna ca boierii stiau : lavoneste si aceasta era limba lor materna. Cand boierii s-au romanizat, au intnxas limba romana in Biserica si in cancelarie. Deci, romanizarea boierimii corespunde cu epoca romanizarii limbii oficiale, adica trebuie sa asezam aceasta transformare in veacul al XVII-lea. Pentru sustinerea teoriei sale, Miletici aduce un argument lingvistic: limba slava a hrisoavelor din Principatele Romane si aceea a actelor particulare nu este vechea slava bisericeasca, a lui Metodie si Chirii, ci, in mare parte, cuprinde elemente medio-bulgare din vremea secolelor XII-XV si chiar neo bulgare (limba bulgara de azi). Limba slava, folosita in Principatele Romane, nu ar fi, deci, o limba de traditie, cum este latina in statele catolice, ci o limba vie; deci, era o populatie care o vorbea in principate ca limba materna71. Teoria a fost combatuta mai tarziu de C. Jirecek, I. Bogdan si de subsemnatul72.
Contrar parerii lui Miletici, noi credem ca limba slava, folosita in principate dupa intemeierea lor ca state, a fost o traditie literara, ramasa din vremea cand boierimea era slavona, si pastrata de curtea domneasca si boierimea romanizata de la curte. Cu alte cuvinte, la epoca in care se intemeiaza Principatele Romane, in veacul al XlV-lea, procesul de romanizare a boierimii slavone, asezate in tara cu opt veacuri mai devreme (in veacul al VI-lea), era incheiat. Sunt numeroase argumente care dovedesc ca boierimea romana in veacurile al XlV-lea si al XV-lea era romaneasca, inca de la sfarsitul veacului al XlV-lea, un numar de scriitori straini vorbesc despre romani, cel mai important fiind Schiltberger, care a luptat la Nicopole alaturi de Mircea si a trecut apoi din nou prin tara. in descrierea Tarii Romanesti, el spune ca aici se vorbeste o limba romanica, nu aminteste nimic de faptul ca domnul si boierii, cu care a fost in contact, ar vorbi alta limba care ar fi aceeasi ca in Bulgaria73. De asemenea, o serie de scriitori, istorici si geografi italieni din epoca Renasterii primitive, in frunte cu Enea Silvius Piccolomini (Pius II) amintesc, cu exemple, latinitatea limbii romane, iar cosmografia germana a lui Hartman Schedel, contemporanul lui Stefan cel Mare, afirma ca romanii vorbesc o limba romanica74. in genere, invatatii straini, calatorii oficiali, vin in contact intai cu clasa stapanitoare si culta si dupa ea isi fac idee de caracterul tarii. Totusi, scriitorii germani si italieni vorbesc numai despre limba romana si ignora cu totul o presupusa limba materna straina a clasei superioare. La 1396, in acelasi an cand Schiltberger trecu prin Tara Romaneasca, regele Sigismund al Ungariei trimite un sol la curtea lui Vlad voda, care inlocuise in scaunul de la Arges pe marele Mircea. O scrisoare a cancelariei regelui, trimisa la Sibiu, cere ca solul sa fie insotit la curtea domnului muntean de un talmaci care sa stie limba romana. Asadar, la curtea de la Arges, domnii si boierii vorbeau, in veacul al XlV-lea, romaneste75.
Alaturi de aceste argumente directe, avem si dovezi de alta natura despre romanizarea boierilor inca din veacul al XlV-lea: Tara Romaneasca se numeste, in actele slave, Ungrovlahia, nume dat mai intai eparhiei bisericesti de la Arges de catre Patriarhia de Constantinopol, adica Valahia (Romania) dinspre unguri, iar in unele texte e numita Vlasca Zemlia, Tara Romaneasca. Biserica Moldovei se numeste, in actele Patriarhiei, Rusovlahia (Valahia dinspre Rusia); in actele solemne ale lui Alexandru cel Bun si Stefan cel Mare, se numea Moldovlahia (Valahia moldoveneasca). De ce se numesc tarile, amandoua, Valahia, adica tarile romanilor, chiar in actele slavone, daca stapanii acestor tari n-ar fi fost romani? O tara se numeste dupa stapanire, nu dupa supusi. in veacul al XlV-lea, numele Valahia, odinioara restrans la cateva regiuni, se intinde peste intreaga tara, ceea ce inseamna, in chip necesar, ca tara devenise romaneasca.
intr-alta ordine de idei, documentele unguresti, privitoare la boierii romani din Ardeal, ii numesc olahi si nu se cunosc in veacul al XlII-lea boieri slavi in Ardeal, dovada ca nu mai subzistau in acea epoca. in Ardeal, unde existau si alte natiuni: sasi, unguri nobili, secui, cumani, existenta unei nobilimi slave care s-ar fi pastrat in veacul al XlV-lea, epoca de la care incepem sa avem numeroase documente pentru aceasta provincie, in special acte de proprietate, nu ar fi ramas necunoscuta.
Ramane sa analizam problema actelor slave din Tarile Romane, ca sa vedem daca se poate trage din ele concluzia pe care a stabilit-o filologul bulgar Miletici. Este adevarat ca in actele oficiale si private din cele doua principate se strecor elemente ale limbii vii bulgare, dar, in general, limba medio-bulgara, care si ea devine, in veacul al XV-lea, o limba literara, cauta sa pastreze formele limbii bisericesti. Ai mai degraba impresia ca scriitorii vor sa pastreze formele arhaice traditionale si obligatorii ale limbii bisericesti, dar, cunoscand limba vie, aluneca adesea spre forme populare. Cine erau acesti scriitori? Erau, unii din ei, bulgari sau sarbi, iar in Moldova, rusi; daca erau romani, invatasera limba slava de la acestia. Numarul scriitorilor publici era restrans; ei constituiau in Evul Mediu o profesiune, cum ar fi un mestesug. Nu scria toata lumea, ci numai profesionistii scrisului, la care se adresau cei ce aveau nevoie de scrisoare. Deci, pe baza textelor scrise de gramatici, nu putem trage concluzii pentru limba materna a intregii boierimi din vremea lor. E interesant de observat ca, pe cand limba slavilor dacici dinainte de intemeiere trebuie sa fi fost o limba unitara, cum arata influenta ei asupra celei romanesti, dimpotriva, limba gramaticilor de cancelarie in Moldova si Tara Romaneasca, in veacurile XIV si XV, nu era unitara; cei din Moldova scriau o versiune ruseasca a limbii slave bisericesti, cei din Muntenia - unii o versiune bulgara, altii o versiune sarba, adica fiecare scriitor dupa limba slava pe care o stia de la profesorii lui. Acest caracter compozit al limbii slave in actele publice este o dovada ca nu avem a face cu o limba vorbita in tara ca limba materna. Chiar in cele mai multe hrisoave din principate, inca din veacul al XlV-lea, sunt, alaturi de rusisme, bulgarisme si sarbisme, o multime de romanisme, fie ca e vorba de lexic, fie de forme gramaticale: scriitorii de la curte introduc fara voie elemente ale limbii lor nationale, limba romana76.
Rezulta clar, deci, ca slavona, dupa intemeierea principatelor, ramasese o traditia literara si sacra, rezultat al epocii apuse in care stapanirea fusese efectiv slavona in tara, cum tot ca o traditie s-a mentinut scrierea cu alfabet cirilic a limbii romane pana in veacul al XlX-lea sau pastrarea onomasticii slave la romani pana in zilele noastre. La inceput, slavona a fost, in adevar, o limba vie in Dacia, dar ea a supravietuit mai multe veacuri deznationalizarii seniorilor slavi.
Daca, precum am aratat, boierimea era romanizata in veacul al XlV-lea, atat in Ardeal, cat si in principate, trebuie sa cautam in epoca anterioara, adica intre veacul al X-lea, epoca introducerii liturghiei slave, si al XlV-lea, momentul deznationalizarii nobilimii slave. Este, precum se stie, o epoca foarte saraca in stiri istorice, totusi indicatii nu ne lipsesc complet pentru cercetarea noastra.
Pana in veacul al XH-lea, nu avem stiri in izvoarele straine despre romanii din nordul Dunarii, probabil tocmai pentru ca pana atunci ei formau populatia supusa si strainii cunosteau regiunea dupa stapanitori. in cronica Notarului Anonim al regelui Bela (secolul XII), se afla stirea ca la venirea ungurilor in Ardeal, un veac mai devreme, erau acolo si slavi si olahi, ca unii duci (voievozi) erau slavi'. Dar in veacul al XH-lea, din mai multe parti deodata, scriitorii incep sa vorbeasca despre romani; astfel, bizantinul Cinam, vorbind despre expeditia lui Manuel Comnen impotriva ungurilor prin Muntenia, spune ca a luat cu sine oaste mare a unui popor care se trage din colonistii romani. Desi conducatorii oastei trebuie sa fi fost boieri locali, cronicarul bizantin nu vorbeste decat de originea romana a locuitorilor78. Mai caracteristice inca sunt cuvintele cronicarului rus din Kiev, care scrie la inceputul veacului al XH-lea. El afirma ca, odinioara, slavii locuiau la Dunarea de Jos, dar dupa aceea valahii (romanii) i-au alungat, le-au luat locul si de atunci slavii sunt asezati in Bulgaria, Serbia etc. Pentru scriitorul rus din veacul al XII-lea, nu mai erau, deci, slavi in Dacia, prezenta lor acolo ramasese o amintire istorica79.
Asadar, in veacul al XII-lea, slavii dacici, care de sase veacuri erau in Dacia si formasera clasa stapanitoare, erau romanizati macar in parte, caci stirile lui Cinam si ale cronicarului rus sunt ale unor straini care scriu de departe, necunoscand situatia in amanunte. Doua veacuri mai tarziu, are loc fenomenul politic cel mai important din istoria romanilor: intemeierea principatelor, adica trecerea de la forma de trib la cea de stat. Socotim aceasta o dovada de energie romaneasca liberata si o dovada de omogenitate, fara de care nu s-ar fi putut infaptui aceasta trecere. Este posibil ca navalirea cumanilor in veacul al XII-lea, patrunderea lor in clasa boierimii, pe cale de romanizare, a intarziat intemeierea principatelor. Au mai trebuit inca doua veacuri pentru ca si acesti noi straini, patrunsi in clasa stapanilor pamantului, sa fie romanizati, ca apoi sa poata fi format un stat romanesc unitar.
Concluzia noastra este, deci, limpede: in veacul al XII-lea incepe dezagregarea slavonismului in clasa stapanitoare; ea este completa in al XIV-lea, cand, ca urmare a acestei schimbari, se infiinteaza cele doua domnii. in aceasta epoca, procesul de romanizare a boierimii era efectuat si in Ardeal.
Concluzii- Boierimea romana se incadreaza intre nobilimea de seniori proprietari de pamant, creata prin migratiunile popoarelor si punerea in stapanire a cuceritorilor pe pamanturile din fostele provincii ale Imperiului Roman. Populatia bastinasa, romanii (rumanii), cade in serbie si numele national devine sinonim cu serb. Slavii veniti din directia nord-estica, incepand cu secolul al Vl-lea, au fost cuceritorii asezati in Dacia ca proprietari de pamant si au format aci ramura slavilor dacici, inruditi ca limba cu bulgarii. Stapanirea lor a fost intarita dupa caderea Imperiului Avar, la sfarsitul veacului al VlII-lea, cand Dacia traiana si sefii triburilor slave au trecut sub conducerea superioara a Imperiului Bulgar, care a tinut pana in veacul al X-lea. in aceasta epoca si ca o urmare a slavismului clasei superioare de nobili, s-a introdus liturghia slava in Biserica si limba oficiala slava in stat.
Nu insa toate pamanturile incapusera in marginile regimului seniorial al cuceritorului, ci o mare par:e ramasese in mainile bastinasilor sub forma de proprietate colectiva taraneasca; din acesti proprietari s-a nascut clasa mosnenilor sau a cnezilor si a razesilor, clasa care constituie o particularitate a societatii romanesti, intrucat migratiunea germana in provinciile apusene ale imperiului, spre deosebire de cea slava, pusese stapanire pe tot pamantul si nu lasase sa subziste comunitati taranesti de proprietari liberi, decat in cateva colturi izolate ale Europei.
in veacul al Xll-lea, ca urmare a patrunderii elementelor mosnenesti in clasa boiereasca si prin deznationalizarea boierilor slavi in mijlocul romanilor, clasa seniorilor se romanizeaza in mare parte, dar venirea si asezarea cumanilor, crestinarea lor si intrarea lor in clasa proprietarilor de pamant, intarzie procesul de omogenitate al societatii. Abia in veacul al XlV-lea, acest proces este incheiat si abia atunci societatea romaneasca inchegata in toate clasele sociale poate trece de la forma triburilor rurale la viata de stat, prin intemeierea Principatelor Romane.
Dupa intemeiere, domnii creaza o noua nobilime sau, mai bine zis, provoaca o discriminare in randurile boierimii; prin acordarea imunitatii cu hrisov se creaza o nobilime privilegiata, feudala, deosebita de cea veche, care ramane, totusi, in randurile boierimii, fara privilegii si fara acte scrise. Regimul feudal al dijmei platite in natura de tarani se modifica, insa, abia in veacul al XVI-lea, cand economia de export a graului in Imperiul Otoman si haraciul platit in bani aceluiasi imperiu aduc o schimbare economica esentiala, inceputul exploatarii in regie a pamantului de catre boieri si legarea de glie a taranilor.
Din originile slavone ale vechii nobilimi raman ca o traditie: liturghia slava in Biserica pana in veacul al XVII-Iea, limba slavona din actele publice, tot pana atunci, alfabetul cirilic in scrierea limbii romane pana in veacul al XlX-lea, onomastica si toponimia slava pana in zilele noastre.
Acmitand ca boierimea romaneasca s-a format in acest chip, adica in forma normala pentru toate nobilimile europene, nobilime de mosieri creata prin luarea pamantului de catre cuceritori in perioada migratiunilor, explicam in chip logic influenta adanca a slavonismului asupra romanilor. Bineinteles ca asezarea slavilor ca seniori proprietari presupune si existenta unei populatii bastinase de agricultori, care lucreaza mosiile pentru ei, deci presupune continuitatea elementului latin in Dacia traiana, intocmai ca in provinciile apusene ale Imperiului Roman.
