Inainte de revolutia comunista in China erau practicate mai multe sisteme filozofice si religioase. Taoismul si Confucianismul traditional a oferit un ghid de comportare etica atat pentru relatiile individuale cat si in relatiile de natura organizatorica. Amandoua aceste sisteme de gandire filozofica si-au avut originea in China, in asa numita epoca de aur a gandirii si filozofiei chineze, cu cateva secole inainte de era crestina. Taoismul propovaduia pacea interioara si armonia cu mediul inconjurator. Confucianismul, bazat pe scrierile si invataturile filozofului chinez Confucius, consta intr-un sistem care avea ca scop invatarea modului de comportare in societate. Fiecare relatie in parte, sot – sotie, parinti – copii, conducatori – supusi, este fundamentata pe anumite reguli care implica anumite obligatiuni concrete si care, mentinute, pot conduce la armonizarea relatiilor interumane in societate. Respectarea acestor reguli oferea, ca beneficiu, o guvernarea stabila, eficienta si de durata.
Budismul, care a ajuns in China din India cam cu 1 secol inainte de Hristos, a constituit o religie mult mai conventionala. Adeptii sai practicau servicii ocazionale si ritualuri, construind temple inchinate si supuse unor reguli fundamentale. Este estimat ca aproximativ 68 de milioane de chinezi se considera budisti, desi acestia nu practica cu regularitate aceasta religie. Influenta taoista este foarte puternica ducand la interferente importante. Inainte de 1949 religiile chineze erau un amalgam de sisteme filozofice si religioase. Acestea se restrangeau, de cele mai multe ori, la nivelul localitatilor mici care aveau, independent de la una la alta, zeitati ocrotitoare venerate ca protectori ai locurilor si oamenilor.
Crestinismul a fost cunoscut in China prin intermediul misionarilor crestini iezuiti. Acestia au ajuns in aceasta zona geografica in prima parte a secolului al 17 – lea. Misiunea protestanta a aparut, de asemenea, in prima parte a secolului al 19-lea. Toate aceste misiuni au fost confruntate cu o ostilitate vadita din partea populatiei autohtone, indeosebi datorita asocierii crestinismului cu imperialismul occidental. In anul 1949, China numara doar 3 sau 4 milioane de locuitori crestini. Adica mai putin de 1% din populatie.
Islamul a ajuns in China din centrul Asiei unde era practicat de majoritatea populatiilor turce. Astazi este estimat ca circa 4 milioane de chinezi sunt musulmani. Marea majoritate a acestora fiind locuitori ai regiunii autonome Ninxia Huizu.
„Marea revolutie culturala” – bazata pe ideile atee ale comunismului, a considerat sistemele religioase, indiferent de ce orientare erau acestea, ca fiind un pericol pentru noua revolutie socialista. Intre anii 1966 si 1977 foarte multe temple, biserici si moschei au fost inchise, multe distruse. Opere de o inestimabila valoare artistica apartinand acestor religii fiind, fie distruse, fie acoperite cu un strat de tencuiala alba. Dupa moartea initiatorului revolutiei culturale, Mao Tze Dun, si mai ales dupa anul 1977, aceste restrictii au inceput sa fie retrase. Un numar de temple budiste si biserici crestine au fost redeschise. Totusi guvernul chinez aloca o atentie deosebita practicarii religiilor indeosebi datorita interferentelor acestora cu strainatatea.
CONFUCIUS reprezinta, de fapt, versiunea latinizata a numelui K'ung-fu-tzu (Maestrul K'ung), care a fost atribuit unui intelept ratacitor din statul Lu din provincia chineza Shadong in nord-estul Chinei. Cu toate ca nu se cunosc multe amanunte ale vieti sale, Confucius a fost recunoscut ca cel mai mare dintre inteleptii Chinei dintotdeauna. Invatatura sa, Confucianismul, a reusit sa ajunga invatatura oficiala a statului inca de pe vremea inceputului dinastiei Han, in anul 202 inainte de Hristos, si a durat pana la sfarsitul epocii imperiale in anul 1911.
Dezamagit de periodicele razboaie civile, a caror unic rezultat consta in distrugerea repetata a rezultatelor evolutiei civilizatiei chineze, Confucius a inteles ca toate aceste vicii ale societatii se datorau faptului ca oamenii uitau rostul lor in viata, iar conducatorii isi pierdeau foarte usor principiile si virtutiile. El a militat la o reintoarcere catre epoca de aur a antichitatii din perioada imparatilor Yao si Shun, atunci cand conducatorii erau cinstiti iar populatia isi cunostea si respecta pozitia sociala. De aceea prima orientare a confucianismului a fost prin a creea un cadru propice de dezvoltare a relatiilor sociale care ar trebui sa duca, intr-un final, la armonizarea relatiilor interumane. Confucius a definit cinci reguli de baza a relatiilor interumane: intre conducatori si condusi, intre sot si sotie, intre parinti si copii, intre fratii mai in varsta si cei mai tineri si intre prieteni. Cu exceptia ultimelei reguli toate celelalte sunt bazate pe o structurare de tipul : superior – inferior. El a definit si sutinut completa ascultare a supusilor fata de conducatori dar si a binevointei conducatorilor fata de supusi. Familia ideala confucianista consta in extinderea pe cel putin 3 sau 4 generatii a autoritatii masculine. Ascultarea fata de parinti a reprezentat una dintre cele mai importante virtuti sustinute e confucianism.
In ultimii ani de viata, Confucius a urmarit sa completze si sa publice cartile sale de invatatura cunoscute sub numele de „Cele 5 Clasice”. Aceste includ: „Poezia clasica”, „Istoria clasica”, „Schimbarile clasice”, Analele primaverilor si toamnelor” si „ Inregistrarea traditiilor” sau „I Ching”-ul. Fiind impuse ca baza invatamantului scolar, aceste lucrari, alaturi de multe alte compilatii ale invataturilor Confucianiste, au stat la baza examenelor pentru admiterea in serviciul civil mai bine de 2000 de ani.
Confucianismul a cunoscut o perioada de inflorire deosebita in timpul lui Mencius, sau Meng-tzu (371-289 I.H.) Acesta a fost considerat ca fiind cel mai inalt dicipol al invataturii confucianiste. Fiind autorul unei adevarate revolutii in cadrul istemului confucianist, Mencius a elaborat conceptul „mandatul raiului”. Conform acestui concept fiecare conducator sau functionar care se departa de la normele de etica si morala si nu raspundeau necesitatiilor populatiei, pierdeau suportul cerului fiind alungati din rai. Acest concept a stat la baza a numeroase revolte in China care au dus la o succesiune rapida de conducatori.
MENICIUS MENG-TZU
Meng-Tzu – in traducere directa „maestrul Meng”, lucrarea de capatai a lui Mencius din al patru-lea secol inainte de Hristos, avea ca scop armonizarea relatiilor sociale. Aceste relatii erau preponderent orientate catre slujirea poporului de catre guvernanti. In cazul in care un rege nu mai este bun pentru poporul sau, acesta ar trebui sa fie indepartat, uneori, daca este necesar, chiar prin intermediul revolutiilor. La fel ca si Confucius, Mencius a declarat relatia de filiatie ca fiind relatia de baza a societatii. Aceasta a stat la baza unei filozofii aparte ale lui Mencius care consta in faptul ca, omenirea plina de bunatate in mod natural. Aceasta fiind dovedita de iubirea naturala a copiilor fata de parinti.
Alte doua filozofii care au influentat in mod deosebit istoria Chinei au fost Taoismul si Legalismul. Taoismul a oferit chinezilor o alternativa la confucianism prin starea de pasivitate si retragerea spre natura, pe cand legalismul a oferit statului Chinez una dintre doctrinele sale de baza.
In limba chineza cuvantul „Tao” reprezinta „drum”. De-a lungul istoriei Chinei au fost identificate mai multe astfel de „drumuri”, incluzand budismul si taoismul.Cam prin secolul al 6-lea inainte de Hristos, sub influenta unor idei ale unui om numit Lao-Tzu, taoismul a devenit „Calea”. La fel ca si confucianismul, taoismul a reusit sa influenteze in mod deosebit cultura si viata sociala chineza.
Taoismul a inceput ca fiind un sistem filozofic deschis doar unor initiati. In secolele urmatoare, tinand cont si de influentele budismului, acesta s-a adaptat devenind, in scurt timp, o religie deschisa, ulterior ajungand sa fie o religie a maselor.
Filozofia Taoista vorbeste de o permanenta a lui „Tao” intr-un fel aproape identic in modul in care, unele religii monoteiste vorbesc despre „Dumnezeu”. „Tao” este considerat ca fiind imposibil de numit si de cunoscut. Esenta gandirii taoiste consta in unicitate. Toate sunt considerate a fi una in ciuda diferentelor de forma. Deoarece toate sunt una, aparitia si manifestarea raului, a falsului, are loc doar in momentul in care omul de ideparteaza de esenta unicitatii orientandu-se preponderent asupra nevoilor personale. Aceasta se poate asocia cui o persoana care priveste pe fereastra si considera ca vede intreaga lume, cand, de fapt, aceasta vede doar o mica portiune a ei. Deoarece toata existenta are la baza unicitatea, moartea si viata au fost considerate ca fiind o trecere ca acelea ale anotimpurilor. Nu exista nici o diferenta intre acestea. Viata unei persoane provine din unicitate si se intoarce in unicitate. Scopul vietii unui mistic taoist consta in aceea de a cultiva o relatie cu unicitatea definita ca „Tao”. De aceea adeptii acestei religii prefera sa nu isi disipeze energia in acumularea de averi, putere sau cunostiinte. Prin reducerea la simplitatea absoluta, un taoist se va focaliza asupra vietii insasi. De aceea persoanele care atingeau o varsta inaintata, cu cat erau mai in varsta, cu atat erau considerate mai sfinte. Speranta ultima consta in a deveni nemuritor.
LAO-TZU (604?-531? I.H.)
Unii considera ca taoismul este opera unui singur om, Lao-tzu. Autor a numeroase lucrari printre care si „Drumul” – considerat a fi cel mai timpuriu document din istoria taoismului – Lao-tze a pus bazele unei religii care a influentat mai mult de 2000 de ani istoria chineza. Aceasta religie prezinta o cale de individualizare, libertate, simplicitate, misticism si naturalete.
Despre viata lui Lao-Tzu nu avem detalii clare motiv pentru care, legat de el, nu au ramas decat legende invaluite in mister. Cel mai timpuriu biograf al sau a scris despre Lao-tzu cam prin anii 100 i.H., relatand faptul cum ca acesta ar fi de origine din provincia Hu, astazi provincia Henan. Este de presupus ca Lao-tzu a fost astrologul si preotul curtii imperiale. Biograful povesteste despre o intalnire intre Lao-Tzu si mai tanarul Confucius, ceea ce il situeaza pe Lao-Tzu in perioada anilor 500 i.H.. O alta poveste spune ca acesta ar fi parasit China in timpul declinului dinastiei Chou si, in drumul sau spre vest, acesta ar fi scris vestita lucrare „Tao-te Ching”, dupa care ar fi disparut. A fost sanctificat in perioada dinastiei T’ang (618-907). Astazi se presupune ca lucrarile atribuite lui Lao-Tze nu ar fi putut fi scrise de o singura persoana. De aceea se vehiculeaza ideea ca numele de Lao-Tze ar fi de fapt numele unui curent filozofic, a unei tipologii de intelepti si nu a unei persoane anume.
Tao-te Ching – In traducere directa „Calea clasica a puterii”, reprezinta una dintre marile opere filozofice ale Chinei antice, alaturi de cele legate de confucianism. Presupusul autor, Lao-Tze, este considerat si fondatorul taoismului. Se pare ca acesta ar fi trait in aceasi perioada ca si Confucius numai ca ar fi fost mai in varsta. Cartea nu este numai semnificativa din punct de vedere filozofic, ea reprezinta una dintre cele mai sacre scripturi ale taoismului.
CHUANG-TZU (secolul 4 I.H.)
Filozof, autor si invatator, cu influente deosebite in viata religioasa si in gandirea filozofica, Chuang-Tzu a contribuit la interpretarea taoismului intr-un mod diferit de cel conceput de Lao-Tze. Principala idee revolutionara adusa de Chuang-Tzu consta in faptul ca invatatii acepta cursul vietii fara a se opune, fara a lupta. Adevarata iluminare a fiintei implicand eliberarea personala de legaturile traditionale si de propriile limitari care stau in calea descoperirii misterului atotcuprinzatorului Tao.
Religia comuna a taoismului este distincta de contrapartea sa filozofica, fiind bazata pe invataturi morale si ceremonii colective. O conduita morala adecvata este rasplatita cu viata lunga si sanatate, pe cand o viata dusa in conduita imorala este generatoare de boli, suferinti si moarte atat in viata de acum cat si dupa moarte. Exista o multime de zeitati care sunt administratori ai universului si din care acestia fac parte. De la acesti zei provin revelatiile textelor sacre. Exista o ierarhie de preoti, casatoriti, care traiau in comunitate si care serveau ceremoniile ritualice dar si realizau exorcisme si ritualuri complexe.
Religia de zi cu zi a taoismului reprezinta religia de zi cu zi a oamenilor. Zeii sunt considerati a fi intr-o permanenta comunicare cu fiecare individ, fiind cei care aduc daruri sau produc calamitati. Fiecare obiect al vietii cotidiene are un spirit al sau care trebuie consultat si ascultat.
Toate formele de Taoism au in comun aspiratia de a trai intr-un univers armonios si ordonat. Aceasta aspiratie se poate pune in practica prin unitatea in misticism, magie si ceremonii ritualice.
Cu toate ca budismul a patruns in China din India in perioada tarzie a dinastiei Han, mai exact in perioada domniei imparatului Han Ming Ti (58-76 D.H.), acesta nu a devinit popular pana spre sfarsitul secolului al 3-lea. Framantarile interne ale imperiului, alaturi de migratiile populatiei Chinei dinspre nord spre sud, din fata atacurilor barbarilor, a dus la raspandirea budismului in cadrul societatii chineze orientata preponderent catre aspectul mental oferit de confucianism si taoism. Budismul a fost creat de catre printul Siddhartha Gautama Buddha, fiul regelui domnitor al regatului Sakya, undeva la granita actuala dintre India si Nepal. Se presupune ca acesta ar fi fost contemporan cu Confucius. Aflat in cautarea naturii umane, se povesteste ca acesta, Buddha, ar fi atins starea de iluminare spirituala, denumita si sub numele de Samadhi, in urma unor meditatii sub un arbore asociat, ulterior, cu arborele vietii, si aparat de un sarpe Boa, sarpe care are, de asemenea, un rol esential in religia budista prin asocierea acestuia cu principala energie a fintei umane. In conceptia budista dorintele sunt esenta suferintelor. Eliminarea dorintelor va duce, inevitabil, la fericire. Pentru a se putea realiza aceasta este nevoie de o munca interioara deosebita bazata pe meditatie, tehnici spirituale, marea majoritate yoghine, precum si pe un set de 10 legi de comportament aproape similare celor zece porunci ale judaismului. Obiectivul final era atingerea starii de Samadhi sau Nirvana, eliberarea ultima de dorinte si de legaturi cu lumea inconjuratoare.
In primele stadii de dezvoltare budismul s-a divizat in doua mari curente: Mahayana (vehiculul cel mare) si Hinayana (vehiculul cel mic). Hinayana va ramane cel mai aproape de budismul original fiind si astazi religia fundamentala a majoritatii statelor din sud-estul Asiei. Pe de alta parte, insa, budismul dezvoltat in China, Koreea, Japonia, Nepal, Tibet si Vietnam pastreaza foarte multe influente din Mahayana. Acest tip de budism contine elemente populare precum crezul in reincarnare, crezul in asa-numitii bodhisattva – fiinte care, in dragostea lor pentru oameni, aleg sa se reincarneze pentru a ajuta omenirea. Acest tip dezvoltat de budism este mult mai apropiat oamenilor fiind si mult mai usor de asimilat. In China acesta s-a divizat in mai multe scoli printre care Ch’an (sau Zen in Japonia), T’yen-t’ai (Tendai in Japonia) si „Tara pura”.
Ch'an [sau Zen] in budism
Zen-ul are la baza convingerea faptului ca lumea si tot ceea ce o compune sunt, in esenta, o singura realitate. Aceasta realitate unica este asociata, de unii dintre adepti, ca fiind Dumnezeu. Este pus accent indeosebi pe intuitie ca aspect nonrational al mintii, in comparatie cu aspectul rational care are tendinta de a se pierde in analize diverse ale manifestarii, pierzand, in acest fel, ideea unicitatii. Revelatia naturii universului nu poate veni prin examinare rationala ci prin meditatie.
Meditatia este o parte integranta a budismului inca de la inceput. Unul dintre scolile de meditatie aparute in India a fost adusa in China prin intermediul lui Bodhidharma aproximativ prin anul 520. Cand acesta scoala a ajuns in China a gasit o fundatie solida de care s-a putut ancora: Taoismul. Aceste doua structuri religioase aveau ca fundament aceeasi idee a superioritatii intuitiei asupra rationalitatii. Aceasta scoala s-a diviat, pe parcursul secolelor, in doua mari curente: Ch’an-ul de nord si Ch’an-ul de sud. Scoala de nord a insistat asupra evolutiei treptate catre iluminare pe cand cea sudica s-a axat asupra iluminarii imediate a fiintei. Aceasta din urma a devenit dominanta de-a lungul timpurilor.
Scoala de sud a evoluat sub influenta puternica a lui Hui-neng (638-713) care a fost recunoscut ca fiind cel de-al 6-lea mare patriarh Zen si intemeietorul versiunii moderne Zen. El a considerat ca fiecare dintre oameni are acces la „starea de buddha”, aceasta fiind insasi natura oamenilor. Revolutia adusa de catre Hui-neng a fost faptul ca simpla asteptare in meditatie pentru a atinge starea de Buddha este inutila. Esential a devenit cautarea sinelui printr-o multitudine de tehnici spirituale mai mult sau mai putin invaluite de misticism. Atingerea transcedentalului in intelepciune si spirit a evenit, pentru adeptii scolii de sud, primordial. Cel mai simplu mod de atingere a acestei stari fiind considerata relatia maestru-discipol, a aparut o efervescenta deosebita de cautare si de invatare in mod direct de la persoane considerate „maestri”.
Influenta Zen-ului in China s-a manifestat cu preponderenta intre anii 960 – 1279 fiind un izvor de inspiratie regasit in operele de arta ale acestei perioade. Declinul s-a facut resimtit incepand cu anul 1215, dupa declinul dinastiei Ming, perioada in care practicantii acestei religii s-au indepartat de practica lor zilnica pentru a se refugia in studiul scrierilor traditionale.
Secte ale traditiei Zen au ajuns si in Japonia. Astfel scoala Rinzai a ajuns in Japonia in anul 1191 prin intermediul preotului Enzai (1141-1215). De asemenea traditia Soto a ajuns in Japonia in 1227 adusa de catre Dogen (1200 – 1253), cea mai reprezentativa figura a Zen-ului nipon. Aceste scoli isi aveau originile in scolile Zen ale Chinei din perioada secolului al 9’lea. Zen-ul s-a despartit, in aceasta perioada, in 5 secte importante care nu se deosebeau una de cealalta decat in aspecte minore.
Rinzai a evoluat avand la baza lucrarile lui Lin-chi (? – 866), adept al iluminarii imediate. Soto a fost fondata de Liang-chieh (?-869) si de Pen-chi (?-901). Aceasta scoala era adepta iluminarii treptate in meditatie. Un al treilea grup, Obaku, a fost creat in 1654. Fiind mai aproape de scoala Rinzai se diferentia prin faptul ca se invoca numele lui Buddha in timpul meditatiilor si ritualurilor.
Zen-ul a dobandit o entuziasta dezvoltare in randul castei samurailor devenind, in Japonia secolului al 14’lea, religia de stat. In secolul al 16’lea preotii erau stapani ai mecanismelor statului fiind si functionarii acestuia. Sub influenta lor s-au dezvoltat ritualuri precum „ceremonia ceaiului” , a fost creata drama „No”, si s-au adus multiple influente asupra artei.
Manastirea devine focarul de animatie a Zen-ului. Ucenicul care doreste sa intre intr-o manastire Zen trebuie sa aiba un certificat de la preotul sau, sa treaca printr-o serie de teste de umilinta, munca, rugaciune, gratitudine si meditatie.
