Catedra de Geomorfologie-Pedologie
Disciplina: Principii si metode in analiza geografica
Anul de studii: I; Semestrul: 2
Modul 1.
Metodologia geografica este esentiala in intelegerea specificului cunoasterii stiintifice, a principiilor si regulilor care stau la baza demersului de cercetare si a elaborarii teoriilor stiintifice.
Dar inainte de toate, trebuie sa stim ce este Geografia, o intrebare simpla ca formulare, dar mult mai complexa prin raspunsurile date de-a lungul timpului.
Este Geografia o stiinta de sine statatoare, sau doar o disciplina.
Conform celor mai multe definitii, stiinta este o cunoastere de tip uman, relativa, modulara si corelabila cu progresul tehnic si necesitatile socio-istorice, mediata prin instrumentul mintii si al judecatii rationale (Armas, 2006).
Demersul stiintific reprezinta o cale de obtinere a cunoasterii despre lume si univers, avand drept obiectiv intelegerea structurii si a legaturilor dintre elemente si fenomene. Stiinta este o suma de metode de explorare si explicare provizorie a fenomenelor observate. In acest scop, stiinta recurge la o metodologie centrata pe testarea ipotezelor formulate, respectiv, a raspunsurilor explicative cu privire la realitatea observata (fig. 1).
Fig. 1. Relatia dintre fenomenele observabile, teorie si intelegerea lor prin metoda stiintifica. Interactiunea dintre fenomen si teorie se realizeaza prin explicarea si validarea conceptelor teoretice formulate (Armas, 2006)
Conform lui Ielenicz et al (2003), orice stiinta este definita de cel putin patru cerinte: o denumire, sa aiba obiectul sau de studiu, sa se bazeze pe legi proprii si sa dispuna de metode proprii de investigatie.
Ceea ce defineste stiinta in raport cu alte forme de cunoastere umana (religia, filozofia, arta s.a.) este libertatea de interpretare dependenta de reguli stricte care sa garanteze obiectivitatea si validitatea demersului stiintific.
Si atunci, este Geografia o stiinta?
Humboldt (citat Ielenicz et al, 2003) considera ca "scopul Geografiei este cunoasterea unitatii in pluritate, studierea legilor generale si lsegaturilor interne ale fenomenelor telurice".
Richtofen definea astfel Geografia: "... este stiinta despre fata Pamantului si despre lucrurile si fenomenele care stau in legatura cauzala cu ea". Tot el mentioneaza:"Geografia are rolul de a studia suprafata terestra solida in legatura cu hidrosfera si atmosfera, sa analizeze invelisul vegetal si fauna dupa relatiile lor cu suprafata terestra, sa cerceteze omul si cultura sa materiala si spirituala dupa aceleasi puncte de vedere.."
Yeates (1968) (conf. Mac, 2000) enunta urmatoarea idee: "Geografia poate fi privita ca o stiinta preocupata cu dezvoltarea rationala si testarea teoriilor care explica si prezic distributia si localizarea spatiala a diferitelor caracteristici ale suprafetei terestre".
In acest context, putem spune ca Geografia indeplineste conditiile pentru a fi considerata o stiinta, astfel incat putem vorbi de o dezvoltare a metodei stiintifice cu aplicabilitate in Geografie. Metoda stiintifica are la baza patru reguli: (a) o observare corecta, buna; (b) verificarea observatiei; (c) necesitatea teoretizarii logice si (d) testarea teoriei prin fenomene observabile.
Principiile sunt legi, naturale sau fundamentale, cu aplicabilitate mai multor fenomene, devenind norme directoare in cercetare. Folosirea principiilor faciliteaza dezvoltarea metodelor stiintifice. Fiecare stiinta sau disciplina, fiecare cercetator contureaza propriile principii de urmat in activitatea de cercetare stiintifica, principii care se alatura celor generale, unanim valabile.
Principiul suprafetei (repartitiei; extensiunii spatiale) a fost fundamentat de catre Karl Ritter, plecand de la adevarul ca orice fenomen are o anumita pozitie si repartitie spatiala, determinand legaturi cauzale cu fenomene invecinate, cat si influente la nivel global (Antarctica reprezinta un continent vesnic inghetat ca urmare a pozitie sale in jurul Polului sud geografic, in zona de clima rece, influentand prin aportul de aisberg-uri calitatea termica a curentilor oceanici din apropiere).
Principiul cauzalitatii fenomenelor geografice, al legaturilor temporale si spatiale dintre acestea, a fost fundamentat de Alexander von Humboldt (1769-1859). Acest principiu este o forma a manifestarii interdependentei universale, care interconecteaza obiectele si fenomenele intr-un intreg unitar.
Principiul integrarii a fost introdus de Karl Ritter, aratand ca fiecare fapt geografic trebuie privit intr-un context de ansamblu, din perspectiva rolului si a influentelor sale in sistem. Faptele particulare trebuie continuu raportate la intreg, atat sub aspect functional, cat si teritorial.
Principiul regionalismului decurge din realitatea ca obiectul cercetarii geografice este un teritoriu concret, care rezulta din interactiunea specifica a elementelor naturale, sociale, economice si culturale. conturandu-se sisteme teritoriale unice. De aici se desprinde necesitatea delim itarii si a ierarhizarii acestor unitati teritoriale, ca intreguri regionale, pentru ca ele sa poata fi analizate complex si interdependent, in vederea sustinerii dezvoltarii lor durabile.
Principiul actualismului, chiar daca este unul din principiile de baza din geologie, se aplica si in geografie, cu deosebire in geografia fizica. Este principiul formulat de Ch. Lyell (1833), fiind o contrapondere la "teoria catastrofica" a carui promotor a fost Cuvier.
Acest principiu sustine o metoda de cercetare si interpretare a evolutiei Pamantului, prin admiterea unor schimbari de ordin cantitativ si calitativ, si nu prin "intreruperi catastrofice", urmate de o reluare a procesului creativ, ca la Cuvier.
Principiul actualismului se bazeaza pe compararea unor efecte care sunt determinante si astazi de aceleasi cauze cu un efect asemanator in trecutul planetei. De exemplu, privitor la existenta vailor glaciare, cu o morfologie specifica, situate astazi in areale lipsite de ghetari, se admite faptul ca ele s-au format in perioada cuaternara, fapt dedus prin corelarea si interpretarea dezvoltarii sistemelor din zonele cu ghetari actuali.
Principiul cauzelor vechi este evidentiat cel mai bine la nivelul discordantelor in succesiunile stratigrafice. La nivelul lor par a fi avut loc schimbari majore, uneori cu desfasurare indelungata. S-a ajuns astfel la ideea unor cicluri depozitionale pe intervale de timp, marcate prin mentinerea anumitor relatii intre elementele de mediu.
Principiul antagonismului are la baza interactiunea dintre cauzele interne si cele externe.
Principiul instabilitatii are la baza tendinta fiecarui fenomen de a atinge un echilibru dinamic.
Principiul catenei porneste de la ideea ca un intreg este alcatuit din mai multe secvente (componente). Spre exemplu, relieful planetar este alcatuit din lanturi de secvente.
Principiul controlului structural are la baza ideea ca cele mai multe forme de relief sunt prefigurate tectonic in adancimea scoartei, prin procesele de formare a structurilor.
Principiul optimalitatii se bazeaza pe tendinta fenomenelor geografice de a se ajusta permanent pana la atingerea unei anumite stabilitati.
Principiul singularitatii pleaca de la ideea ca fiecare fenomen geografic are destule particularitati pentru a fi o individualitate, prin raspunsul diferit fata de schimbarile de mediu.
Toate aceste principii enuntate anterior au caracter de lege a organizarii obiectului de studiu, la care se adauga, pentru fiecare disciplina geografica in parte, foarte multe principii specifice, care tin de metodologia propriu-zisa de cercetare.
Astfel, pot fi enumerate spre exemplificare cateva asemenea principii:
Principiul utilizarii si al realizarii materialului cartografic, principiu care presupune necesitatea existentei unei imagini sintetice a spatiului in analiza sistemelor teritoriale, ca mijloc de informare, localizare si control.
Principiul cunoasterii terenului, cu aplicabilitate deosebita in studiile fizico-geografice. Cunoasterea terenului este o conditie obligatorie oricarui studiu geografic, deoarece evolutia tehnica si elaborarea modelelor 3D pe baza imaginilor satelitare, prelucrarea statistica a datelor prin izolare de realitatea la scara a terenului pot conduce la rationamente gresite.
Principiul organizarii sistemelor teritoriale la diferite scari implica o abordare simultana a multiplelor scari de analiza si introduce principiul cartarii pe baza nivelurilor subordonate.
Principiul cartarii pe baza nivelurilor subordonate, care presupune metoda trasarii limitei mediate a unor areale cu functionalitati diferite. Ca succesiune de procedee, harti tematice avand un continut diferit se suprapun, iar limitele dintre areale cu proprietati asemanatoare sunt proiectate intr-un plan nou, intr-o reprezentare sintetica.
3. Metodologie si metode in Geografie
3.1. Delimitari conceptuale
In alcatuirea unei stiinte intra materialul faptic, metodologia si teoriile specifice.
Materialul faptic reprezinta totalitatea cunostintelor despre o anumita fateta a realitatii, pe care le detine o anumita perioada istorica. Delimitarea unui anumit obiect de studiu in cercetarea stiintifica este conditionata de necesitatea ridicata de evolutia societatii umane si de cerintele fiecarei epoci istorice. Cunostintele acumulate cu referire la un anumit obiect de studiu sunt expresia gradului in care s-a inchegat o metodologie coerenta si specifica acelei stiinte, incorporata intr-o conceptie coeziva si sustinuta de mijloace tehnice tot mai performante. Prin analiza, explicare si teoretizare se ajunge la noi cunostinte care, la randul lor, contribuie la perfectarea laturii teoretico-metodologice a unei stiinte.
Metodologia reuneste strategiile si tehnicile de cercetare bazata pe o anumita conceptie teoretica, prin care cercetatorul actioneaza asupra realitatii, extragand, prelucrand si analizand material faptic si astfel, dobandind cunostinte stiintifice care sa ajute la construirea/perfectarea teoriei stiintifice.
Teoria constituie rezultatul generalizarii si al abstractizarii, pe baza unei metodologii specifice, a materialul faptic acumulat, fiind concretizata in notiuni, concepte, categorii, modele, legi si noi ipoteze
Pentru a se ajunge la o teorie geografica coerenta si solida trebuie acumulat un material faptic cat mai bogat si exact asupra unui anumit obiect de studiu. Acest material faptic se aduna prin intermediul unei metodologii specifice.
Plecand de la obiectul geografiei ca stiinta a spatiului terestru s-a conturat treptat o metodologie geografica. Daca pana in secolul al XVIII-lea domina spiritul observatiei, impus prin personalitatea unui Herodot in antichitate sau a lui Humboldt mult mai tarziu, in perioada urmatoare, specificul metodologic al geografiei a fost sinteza.
3.1.1. Metodologia geografica. Metodologia unei stiinte reuneste metodele, procedeele (tehnicile), principiile si mijloacele concrete, spirituale si materiale, prin care cercetatorul se apropie de o anumita sfera a realitatii.
Urmarind etimologia termenului (metoda + logos), metodologia are intelesul de disciplina care studiaza metodele unei stiinte sau stiinta metodei. Metodologia este teoria stiintifica a metodelor de cercetare si interpretare, cuprinzand conceptia si principiile calauzitoare ale unei discipline.
Relatiile existente intre componentele metodologiei geografice pot fi corelate celor trei domenii ale demersului stiintific (Vlasceanu, 1982), redate in schema de la fig. 2. Orientarile metodologice dominante in sociologia contemporana ar putea fi clasificate (Vlasceanu, 1982) in functiile de principiile teoretice care au generat un anumit mod de abordare a realitatii sociale, in metodologii obiective si metodologii interpretative.
Metodologiile obiective sunt specifice stiintelor naturii, care se ghideaza, ca un postulat, dupa studiul a ceea ce este obiectiv, adica observabil, repetabil, masurabil, cuantificabil, fiind metodologii preponderent cantitative si pozitiviste (avand caracter pragmatic).
Fig. 2. Domeniile, componentele si relatiile metodologiei geografice (Armas, 2006)
Metodologiile obiective presupun obiectivizarea metodelor prin standardizare, urmarind identificarea relatiilor cauzale dintre variabile, pentru a verifica, testa si prognoza evolutii si legalitati. Un aspect definitoriu al metodologiilor obiective este acela al testarii reprezentativitatii generalizarilor facute. Acest tip de metodologie are un caracter coercitiv, impunand o anumita strategie, care trebuie urmarita cu rigurozitate printr-o suita de metode.
Relatia dintre metodologie si metoda este de interactiune, de potentare reciproca, in care metodologia are rolul conducator. Numai o conceptie teoretica riguroasa poate sa orienteze si sa ghideze alegerea si aplicarea corecta a metodelor sau chiar elaborarea unora noi. Aceasta afirmatie poate fi verificata prin derularea demersului stiintific. In cercetare, prima etapa este aceea de punere si formulare a problemei de cercetat. Problema de cercetat incepe cu o intrebare de genul "de ce sunt lucrurile asa cum le gasim in realitate?". Ea se reflecta intr-un raspuns provizoriu "pentru ca..", avand valoare de ipoteza a cercetarii, care urmeaza a fi demonstrata si verificata. Ipotezele constituie un moment esential al demersului stiintific, reprezentand veriga de legatura intre nivelul teoretic si cercetarea de teren.
Metodologiile sunt ghiduri apriori care programeaza cercetarile, pe cand metoda care se degaja in demersul nostru va fi un ajutor al strategiei (care cuprinde segmente programate, altfel spus, metodologice, dar va comporta in mod necesar descoperirea si inovatia (Morin, 1986, p. 27).
3.1.2. Componentele metodologiei geografice
Conceptul de metoda trimite la grecescul methodos, care inseamna cale, drum.
Metoda reprezinta calea (procedeul sau succesiunea de procedee structurata intr-un mod organizat si sistematic de lucru, prin care se ajunge la cunoasterea obiectului de studiu.
"Metoda este tocmai acea imbinare si organizare de concepte, modele, ipoteze, strategii, instrumente si tehnici de lucru care dau continut unui proiect metodologic. Ea este operatorul care mijloceste trecerea, ridicarea treptata de la problema de cercetare, enuntata in plan teoretic, la reconstructia ei observationala, experimentala, actionala, in vederea corectarii, optimizarii, potentarii, restructurarii unui sector sau altul (Golu, 1989, p 153-154).
O definitie care opereaza distinctia intre metodele de descoperire si cele de aplicare a cunostintelor apartine psihologului Le Ny (1997, pg. 769): "metoda este ansamblul demersurilor desfasurate de cercetator pentru a descoperi si verifica cunostintele sau de un practician pentru a rezolva o problema concreta, pornind de la cunostintele existente".
M. Zlate (2000, p. 116) formuleaza o definitie care precizeaza si natura actiunilor sau a demersurilor cercetatorului: "metoda defineste calea, itinerarul, structura de ordine sau programul dupa care se regleaza actiunile practice intelectuale in vederea atingerii unui scop".
Daca metoda arata doar directia generala care trebuie urmata intr-un studiu, procedeul indica felul concret de a executa o anumita operatiune, proces de cercetare sau modul de a folosi o metoda (de exemplu, metoda inductiva se aplica prin intermediul procedeului de observatie directa sau indirecta a fenomenelor cercetate).
Principiul metodologic reuneste normele sau regulile care se impun a fi respectate pe parcursul cercetarii. El mai poate reda si o lege cu caracter foarte general, greu de demonstrat, dar verificabila in fapt prin consecintele pe care le impune ( de exemplu, principiul cauzalitatii).
Mijloacele (instrumentele) cercetarii constituie totalitatea uneltelor necesare realizarii unei anumite munci stiintifice, in vederea atingerii scopului propus. Uneori, chiar anumite procedee si metode pot dobandi calitate de mijloace de cercetare.
De multe ori insa, sensul notiunii de procedeu, mijloc, principiu sau metoda geografica capata o nuanta echivalenta sau se pot chiar substitui. Astfel, devine explicabil faptul ca "observatia" geografica este atribuita cand sferei metodelor, a mijloacelor, cand categoriei procedeelor.
Daca ar fi sa transpunem in plan concret aspectele demersului stiintific, am putea recurge la urmatoarea analogie, folosindu-ne de un scenariu simplu: sa ne inchipuim ca suntem reprezentanti ai unei agentii de turism si trebuie sa ajungem intr-un alt oras, la o consfatuire pe problema locurilor de cazare.
Transpunand in planul abstract al stiintei, putem vorbi - la acest nivel - de obiectivul cercetarii, ca expresie a ceea ce vrem sa obtinem in urma unui studiu, si nu a ceea ce ne propunem propriu-zis sa facem in acel studiu. Obiectivul, ca tinta finala a cercetarii trebuie sa prezinte un nivel superior de cunoastere. Totodata, el este legat in geografie, in mod direct sau indirect, de un spatiu concret. Obiectivul cercetarii stiintifice suporta intotdeauna conditionarea temporala si a bazei materiale si spirituale a cercetarii.
In functie de obiectiv si conditionari (mijloacele cercetarii, timpul existent), se va stabili metodologia, reflectata intr-o anumita strategie de lucru, care presupune alegerea unui set de metode adecvate.
In analogia la care am recurs, aceasta etapa este echivalenta cu alegerea traseului, in functie de mijlocul de deplasare pe care il avem la dispozitie. O masina ne va orienta spre sosea, existenta unui elicopter va deschide calea aerului etc.
Etapa urmatoare este cea a actiunilor concrete, care pun in aplicare metoda. In exemplul ales, daca optiunea este masina, acestea presupun verificarea nivelului de carburant din rezervor, a cauciucurilor, activarea sistemului de pornire etc. Pastrand contextul analogiei la care am recurs, fara respectarea unui sistem de norme si reglementari universal acceptate in strategia pe care o urmam, vom gara masina in primul gard. Aceste norme apartin, in scenariul exemplificator, codului rutier, iar in stiinta, principiilor pe care se fundamenteaza metodele de cercetare din cadrul unui domeniu.
3.2. Metode ale cercetarii geografice
Metodele geografice sunt variate, plurivalente si complementare. Ele pot fi clasificate dupa criterii diverse, precum: specificul relatiilor investigate (metode cantitative si calitative); natura relatiilor dintre cercetator si obiectul investigat (metode directe si metode indirecte); scop (de recoltare si prelucrare, de investigare si prognoza, de cercetare si aplicare/implementare a rezultatelor).
Dupa locul in care se aplica, metodele geografice pot fi de teren, de laborator sau de cabinet. Dupa nivelul lor de adecvare in raport cu fenomenul investigat, unele metode pot acoperi o arie larga, fiind utilizate in studiul mai multor fenomene, pe cand altele isi gasesc o aplicabilitate stricta. In functie de gradul lor de generalitate, unele sunt comune mai multor stiinte, altele fiind specifice geografiei sau doar anumitor specializari din cadrul acesteia.
In urma aparitiei teoriei generale a sistemelor s-a impus tot mai pregnant, ca metoda aparte, metoda geografica, drept un mod de abordare complexa a realitatii, pe baza principilor spatialitatii, a integrarii fenomenelor si a evolutiei lor in timp.
Dintre metodele stiintifice cel mai frecvent utilizate i geografie, punctam: metoda observatiei, metoda cartografica, metoda inductiva si deductiva, metoda analizei si sintezei, metoda comparatiei, metoda istorica si metoda dinamica, metoda experimentala, metoda modelarii, metode informational-geografice.
O problema fundamentala se refera la preocuparea continua pentru obiectivizarea metodelor geografice si, implicit, diminuarea subiectivitatii cercetatorului.
Pentru obiectivizarea metodelor aplicate, trebuie sa se aiba in vedere:
formularea clara a problemelor vizate, pe baze conceptuale precise si riguros construite (experienta cotidiana ne invata ca o problema bine formulata este pe jumatate rezolvata);
operationalizarea conceptelor, respectiv, transpunerea lor in fapte observabile si masurabile;
utilizarea in cercetare a unei varietati de metode complementare;
varierea conditiilor de aplicare a metodelor;
coroborarea rezultatelor obtinute printr-o metoda cu cele rezultate prin aplicarea altor metode, ceea ce va conduce la o validare atat a metodelor, cat si a rezultatelor obtinute pe seama acestora;
cercetari de durata, desfasurate in timp, si nu secvential. Importanta devine reconstituirea trecutului, reflectat in starea actuala a mediului investigat, pentru emiterea unor prognoze evolutive;
demersul constatativ trebuie imbinat cu cel anticipator sau va servi ca baza pentru acesta;
corelarea modalitatilor de cercetare cantitativa, cu modalitati de cercetare calitativa (cuantificari si analize statistice asupra formelor si fenomenelor geografice, urmate de interpretarea calitativa a rezultatelor);
folosirea unor tehnici avansate de lucru si a unui instrument performant si adaptat cerintelor cercetarii.
Diminuarea subiectivitatii cercetatorului este un deziderat mult mai greu de reglementat, depinzand de capacitatile si performantele individuale, dublate de o experienta cat mai mare in cercetare. Important este ca obiectul de cercetat sa fie urmarit in cat mai multe situatii de observat, pe baza compararii evaluarilor facute de mai multi cercetatori.
3.2.1. Metoda observatiei este in multe cazuri indicata si ca procedeu al cercetarii geografice, atunci cand se are in vedere aspectul sau actional. Este metoda de baza si, totodata, cea mai veche, in orice disciplina stiintifica. Ea consta in urmarirea intentionata si inregistrarea exacta, sistematica, a diferitelor fenomene de cercetat, cat si a contextului in care acestea se produc.
Observatorul este un "fotograf" al faptului, iar observatia trebuie sa redea exact natura acelui fapt. Pentru aceasta este necesar ca spiritul observatorului sa fie eliberat de idei preconcepute asupra faptului ce urmeaza a fi observat. "Observatorul asculta natura si scrie sub dictarea ei" (Bernard, 1838).
Imaginea spatiala si memoria vizuala, reproducatoare, intervin in activitatea geografului, mai mult decat in cadrul altor domenii stiintifice, impunandu-se aplicarea unei observatii specifice, menite sa reduca obiectul de studiu la scara adecvata unei analize eficiente.
"Observatia directa, in teren, nu este o simpla contemplare a naturii, ci constituie o interpretare, o analiza a peisajului geografic, cu identificarea obiectelor de cercetare, cu descifrarea si consemnarea a tuturor elementelor caracteristice (Mehedinti, 1994, I, pg. 110-112).
Imaginile elaborate se adauga celor reproducatoare, largind baza investigatiei. Daca un biolog poate diseca obiectul cercetarii sub un microscop care sa ii dezvaluie structura acestui obiect, geograful trebuie sa caute indicii ale trecutului si prezentului in teren, pe care sa le inlantuie intr-un scenariu logic de evolutie, prin care sa interpreteze starea prezenta a mediului (de exemplu, o succesiune de soluri fosile indica o succesiune climatica, orientarea suprafetelor de nivelare recompun configuratia unui drenaj, care poate nu corespunde celui actual etc.).
In fine, imaginatia creatoare este aceea care, prin procedeele de extrapolare, abstractizare si generalizare, conduce la definirea teoriei stiintifice, prin asamblarea materialului faptic intr-un tablou logic si coerent. Dar in aceasta imaginatie creatoare consta si pericolul desprinderii de continutul real al obiectului de observat, urmata de o crestere nepermisa de eroare in interpretare.
Principalele probleme pe care le ridica observatia in fata cercetatorului sunt: ce observam (continutul observatiei), care sunt formele observatiei (ocazionala, sistematica, continua, discontinua, integrala, selectiva, directa, indirecta), ce anume influenteaza calitatea observatiei, care sunt conditiile unei bune observatii, cum pot fi inlaturate anumite obstacole in calea observatiei, care sunt avantajele si limitele observatiei.
De exemplu, conditiile unei bune observatii se refera la:
1. stabilirea clara a scopului, obiectivului cercetarii;
2. selectarea formelor optime de observatie;
3. selectarea conditiilor si a mijloacelor necesare;
4. elaborarea unui plan riguros de observatie (a sistemului conceptual si de ipoteze de la care se va pleca);
5. stabilirea cu strictete a locului si timpului de efectuare;
6. consemnarea imediata a celor observate;
7. efectuarea unui numar optim de observatii;
8. alegerea unor repere de control si a unor modalitati de evaluare a observatiilor facute etc.
Avantajele observatiei sunt de necontestat, ea fiind metoda care furnizeaza cantitatea maxima de material faptic actualizat, cu privire la obiectul de studiu, oferind acces la realitate. Printre dezavantajele acestei metode punctam faptul ca nu pot fi complet eliminate subiectivismul si individualitatea observatorului din actul observatiei; totodata, observatorul trebuie sa astepte manifestarea fenomenelor de cercetat sau poate influenta obiectele si fenomenele studiate
3.2.2. Metoda cartografica se refera la reprezentarea grafica la o scara redusa a elementelor, fenomenelor, proceselor geografice de la suprafata terestra sau proiectate pe aceasta suprafata (de exemplu, fenomenele atmosferice). In principiu, se redau areale care delimiteaza un anumit fenomen, dar pot fi reprezentate si diferite caracteristici, relatii sau stadii de evolutie ale faptelor geografice. Scopul procedeului cartografic este harta tematica, globul, dar si o multitudine de tipuri de profile, diagrame, cartograme, blocdiagrame etc. Dupa realizare, toate acestea devin mijloace de redare si de studiu geografic, deoarece ele stau la baza efectuarii unor analize de specialitate, cu ajutorul acestora putandu-se contura sisteme sau structuri spatiale, se deduc relatii, legi.
Cartarea elementelor fizico-geografice se face prin trei metode: suprapunerea elementelor cercetarii pe o harta de baza; realizarea colectiei de harti tematice (incepand cu cele geologice, ca substrat al dinamicii reliefului si pana la tipul spatial al antropizarii); reprezentarea sintetica, care consta in delimitarea unor unitati spatiale, intre care exista mici diferente contextuale. Unitatile teritoriale poarta diverse denumiri, precum: unitati peisagistice, geotopuri, geoecotopuri, reprezentand suprafete unitare, cu o anumita individualitate a mediului.
Orice conceptie privind cartarea fizico-geografica trebuie sa se sprijine pe harta topografica, imaginea satelitara si realitatea terenului, in special, sub aspectul suprafetelor de stabilitate si instabilitate.
Relieful prezinta un dublu rol in mediu, de element structural de baza al peisajului geografic si de reglator topo- si microclimatic al scurgerii superficiale si subterane, precum si al bilantului transportului grosier. Pentru perioade scurte de timp, relieful constituie un factor static in peisaj, care influenteaza celelalte componente de mediu, in mod areal prin declivitate, iar liniar prin aliniamentul rupturilor de panta, al vailor, muchilor de versant etc., cu rol de regionare a proceselor actuale. In acest context, relieful trebuie abordat sub aspect functional, respectiv, al relatiilor pe care le implica in celelalte elemente. Scara de abordare ridica, in primul rand, problema delimitarii spatiale si necesitatea evidentierii trasaturilor de relief: vai, versanti, interfluvii de un anumit ordin de marime.
3.2.3. Metoda inductiva reprezinta drumul de la particular la general. Este metoda de inceput in oricare domeniu stiintific, cand este necesara acumularea materialului faptic, pe baza observatiei si a tatonarii empirice. Metoda inductiva a stat la baza conturarii unor notiuni, categorii si legi geografice, in urma eliminarii, prin comparatie, a fenomenelor particulare si retinerea, prin abstractizare, a trasaturilor generale. Se poate spune ca cercetatorul, dupa ce a observat, a descris si clasificat fenomenele geografice, sa ajunga pe calea inductiei sa ne arate si legea care guverneaza functionarea lor, astfel incat sa se poata stabili chiar o prognoza, cand acest lucru este posibil.
3.2.5. Metoda analizei a stat la baza evolutiei stiintei. Analiza, pentru a fi constructiva, trebuie raportata neincetat, prin intermediul sintezei, la intreg. Analiza geografica trebuie sa fie functionala, indicand rolul elementelor in structura intregului, statistica (raportand serii de date, pe baza carora sa poata fi formulate ipoteze probabilistice), armonica, aratand serii de variatii periodice ale componentelor din sistem si cartografica, redand desfasurarea spatiala a faptelor.
Analiza obiectului de studiu in geografie este in functie de scara, care reglementeaza ordonarea anumitor principii. O scara mare de analiza, aplicabila unor suprafete restranse dimensional, urmeaza in cercetare principiul structurarii de jos in sus, de la elemente cu densitate mare spre invelisuri mai putin dense, si principiul primaritatii, de la invelisuri primare la cele secundare, ca rezultat al evolutiei interdependente a primelor. Principiul importantei si al influentei in sistem transcede criteriile anterioare in ordonarea cercetarii si devine principiu coordonator esential la scari mici de analiza, care privesc suprafete extinse la nivelul Globului.
Pe aceste criterii, analiza geografica pe areale restranse se va structura de la localizare si limite, la detalierea aspectelor ce tin de conditiile geologice, relief, clima - ca element esential care modifica toate celelalte aspecte privind apele, vegetatia, fauna si solurile, la probleme privind interactiunea om-mediu, dar si a aspectelor ce tin de asezari si comunitatea umana apartinatoare.
Studiul unor areale vaste la nivel planetar determina o reorientare analitica, pe principiul elementului cu influenta maxima in sistem. Acesta este la nivel global clima, ca expresie a localizarii si formei Pamantului, care implica latitudinal o anumita cantitate de energie solara, reflectata in primul rand in regimul termic. Analiza geografica trece de la elementele de localizare la cele climatice, definitorii pentru un anumit sistem hidrologic si biopedogeografic actual. Aspectele de relief vor fi tratate ca factori de discontinuitate in regimul climatic latitudinal.
Analiza se refera in principal la compozitia, forma si dinamica obiectului de studiu. Ca metode analitice specifice in cercetarea geografica, amintim analiza hartilor generale si a celor tematice.
3.2.5.1. Metoda analizei hartii topografice Harta topografica este instrumentul fundamental de lucru in geografie pentru ca ne "aduce pe birou", la scara redusa, o suprafata reala, pentru a putea fi cuprinsa cu privirea. Acest artificiu este necesar pentru a corecta insuficienta vederii calatorului, transformand intuitia directa si succesiva intr-o intuitie indirecta si simultana. (.) aproape toate imaginile de care se serveste astazi geograful cu privire la continente, oceane, lanturi de munti, fluvii etc. n-au fost si nici nu puteau fi dobandite prin intuitia directa a naturii, ci sunt imprumutate din harti (Mehedinti, 1994, p.108, citat din Armas, 2006).
3.2.5.2. Metoda analizei aerofotogramelor. Folosirea fotografiei aeriene vine in completarea analizei hartii topografice. Aceasta, deoarece harta topografica isi pierde repede actualitatea, mai ales intr-o regiune cu relief tanar si cu o dinamica mare (de exemplu, Delta Dunarii, luncile marilor rauri, versantii afectati de alunecari active etc.). Totodata, intr-un fel apar fenomenele geografice in functie de anotimp, ceea ce harta topografica nu poate surprinde.
3.5.2.3. Metoda analizei hartilor tematice. Hartile tematice sunt produsul cercetarii si al reprezentarilor geografice. In afara acestora, analiza geografica trebuie sa se bazeze si pe informatii geologice. Geograful nu face o analiza si interpretare geologica a hartii geologice, ci urmareste raportul dintre roca, structura si forma pe care o imbraca topografia. Ca procedeu, se interpreteaza geologia, in cadrul topografic detaliat.
In geomorfologie, aceasta metoda devine utila atat in explicarea unor procese actuale, cat si in determinarea varstelor unor suprafete morfologice. De exemplu, daca o terasa reteaza mai multe strate cu varste diferite, ea trebuie sa fie mai noua decat cel mai nou strat retezat, dar mai veche decat depozitul care o paraziteaza.
3.2.6. Metoda sintezei nu poate exista in lipsa analizei cu care se interconditioneaza. Sinteza reprezinta veriga care reface unitatea intregului, sub doua aspecte: ca prezentare unitara a structurii spatiale a formelor si ca teorie despre legile proceselor ce dau dinamismul succesiunii formelor. Sinteza trebuie sa se regaseasca in oricare lucrare geografica, sub forma unui capitol de concluzii. Acesta reface, pe o treapta superioara de cunoastere, unitatea obiectului cercetat.
3.2.7. Metoda comparativa consta in evaluarea diverselor fenomene de acelasi gen, pentru a deprinde deosebirile si asemanarile dintre ele, in vederea evidentierii unor legaturi legice. Comparatia trebuie sa fie hologeica, adica formele aceluiasi fenomen trebuie urmarite in suprafata, si holocronica, comparand fenomenele in timp (Mehedinti, 1931).
"(.) geografia, voind sa ajunga la descrieri tot mai caracteristice, compara grupe tot mai largi de fenomene, adica devine comparativa si cauta pas cu pas sa grupeze obiectele geografice in specii, genuri, familii etc., tocmai ca si alte stiinte ale naturii" (Mehedinti, 1994, p214, citat din Armas, 2006).
3.2.8. Metoda istorica a fost adoptata de catre geografi incepand cu secolul al XVIII-lea, odata cu dezvoltarea conceptiei evolutioniste in stiinta. In secolul al XIX-lea, Humboldt scria ca "nu trebuia separata total descrierea naturii de istoria naturii. Geognostul nu poate intelege actualul fara trecut" (Cosmos, 1844, p.4). Metoda istorica a stat atat la baza conturarii unei directii paleogeografice si a unei geografii istorice.
3.2.9. Metoda dinamica consta in observarea directa, prin intermediul retelei de statii de profil, a schimbarilor actuale ale faptelor geografice sau a observarii lor indirecte, prin intermediul unor fotografieri si cartari periodice (Donisa, 1977).
3.2.10. Metoda experimentala se refera la reproducerea, in conditii de laborator sau de teren, a unor procese sau fenomene, pentru a putea fi studiate. Caracteristica esentiala a metodei experimentale consta in tendinta spre coerenta unui sistem de relatii, controlate prin experienta. Experimentul este observatia provocata si controlata. Pentru experiment, doua aspecte sunt fundamentale (Zlate, 2000): capacitatea de a verifica ipotezele cauzale (cauzalitatea neputand fi verificata decat in conditii experimentale) si posibilitatea pe care o ofera de a controla situatiile experimentale.
Experimentul se bazeaza pe o ipoteza si permite in acelasi timp verificarea altor ipoteze. Ipoteza este raspunsul provizoriu la o problema de cercetat. Experimentul inseamna controlul si manipularea variabilelor independente, pentru a obtine raspunsuri ale variabilelor dependente, in conditiile reducerii actiunii altor factori, confirmand sau infirmand ipoteza de lucru.
Prin variabila se intelege o anumita caracteristica (atribut), care indica proprietatea fenomenelor de a se schimba si de a lua valori diferite, ce urmeaza a fi masurate. Variabilele dependente sunt cele care fac obiectul observatiei si a caror variatie este evaluata in experiment. Ele se numesc "dependente", deoarece valorile pe care le vor inregistra in cursul experimentului se vor modifica in functie de conditiile manipulate de experimentator. Variabila dependenta trebuie sa satisfaca o serie de conditii: sa fie sensibila la variatiile celei independente, sa fie bine definita si usor de masurat, pentru a putea fi investigata si ulterior, astfel incat, repetand experimentul, efectele sa fie aceleasi.
Variabilele independente sunt cele care produc variatia celor dependente, iar modalitatile lor nu depind de nici o alta variabila.
Justificarea necesitatii experimentului, ca urmare a costurilor ridicate pe care le implica, se decide in functie de scopul si valoarea stiintifica a cercetarii, prin gradul de reprezentativitate si transferabilitate a rezultatelor obtinute (Armas, 1998). Limitele experimentului geografic tin de dimensiunea spatiala si temporala a fenomenelor de investigat si sunt de natura epistemologica. Intervenind in desfasurarea evenimentelor, experimentul le constrange, uneori chiar le transforma.
In cazul experimentului de laborator, metoda experimentala este greu de implementat in geografie, prin natura complexa si dimensiunea obiectului de studiu, care ridica probleme majore de reducere la scara.
Gradul de control asupra conditiilor de experimentare este un factor decisiv, in functie de care Slaymaker (1980) mentiona in geografia fizica, pentru geomorfologie, trei categorii de experiment:
prin interventie deliberata asupra conditiilor naturale pentru a facilita simularea dezvoltarii formelor de relief dorite;
prin selectarea unei anumite forme de relief existente si monitorizarea ei sub aspectul schimbarilor in timp, datorate actiunii unuia sau a mai multor agenti exogeni (experiment natural). Este metoda cea mai simpla si, in consecinta, si cea mai frecvent utilizata, deoarece nu necesita interventia antropica in morfogeneza sau o baza materiala costisitoare;
stratificarea arealului test pe mai multe "areale de studiu", in functie de un anumit criteriu si inregistrarea in timp a schimbarilor pe diferite "niveluri" de analiza, datorate interventiei unuia sau a mai multor agenti modelatori. Este metoda cea mai apropiata de spiritul cercetarii geografice, prin includerea elementului spatio-temporal in studiul diferentierii areale a parametrilor proceselor actuale, reflectabili in bilantul de masa. Criteriile delimitarii pot fi de natura litologica, tinand de utilizarea terenurilor, cu valoare geomorfologica (Schumm, 1973), climatica (Rapp, 1974), pe bazine hidrografice, pe baza "sistemelor teritoriale" (Conacher, Darlymple, 1977) sau a etajarii parametrilor climatici (Bovis, 1978, citat de Armas, 1998).
Demersurile intreprinse de cercetator in aplicarea metodei experimentale se refera, in principal, la urmatoarele aspecte:
Formularea problemei de cercetat, ca intrebare care decurge logic din observarea obiectului de studiu;
Generarea surselor de variatie, respectiv, stabilirea variabilei dependente ce urmeaza a fi investigata;
Formularea paradigmei experimentale, stabilirea conditiilor specifice in care va fi studiata variabila dependenta si modul de tratare experimentala se creeaza un cuplu, numit paradigma experimentala;
Emiterea si testarea ipotezei cercetarii. Ipoteza cercetarii este raspunsul provizoriu la problema data, care urmeaza a fi verificat experimental. Pentru ca o idee sa fie generatoarea unui demers experimental, este necesara satisfacerea unei serii de conditii: sa fie bine definita variabila dependenta, sa se stabileasca una sau mai m,ulte variabile independente, care vor reprezenta surse de variatie, sa existe predictia unui efect, respectiv, a felului in care sursa de variatie va afecta variabila dependenta.
Manipularea experimentala propriu-zisa, intr-o expresie generica, se rfra la stabilirea a cel putin doua stari ale variabilei independente.
Elaborarea planului experimental, principala problema fiind testarea existentei unui efect paradigmatic, folosindu-se de o situatie de "control" sau a unor planuri de tipul "inainte" si "dupa".
3.2.11. Metoda modelarii a cunoscut o aplicabilitate mai mare odata cu introducerea modelarii matematice in geografie, pe principiile teoriei generale a sistemelor. Metoda porneste de la cuantificarea relatiilor dintre componentele unui sistem, a schimburilor de masa si energie etc. Rezultatul modelarii, modelul, se doreste o copie simplificata a realitatii, putand fi de ordin material (harta in relief, macheta, globul) sau ideal (mintal), cand se foloseste de limbaj, simboluri, grafica, modele matematice.
Ca sa ajunga la model, trebuie intotdeauna sa existe mai multe obiecte din aceeasi clasa (in functie de scara: alunecari, vai, dealuri, depresiuni etc.), pentru a se putea extrage media proprietatilor, care sa stea la baza modelului. Aceste proprietati se refera la caracteristici structurale si de marime (volum, suprafete, altitudini etc.), la alte caracteristici cantitative (pante, expunere in cazul reliefului, de exemplu) sau dinamice (procese actuale).
In procesul modelarii, trebuie extinsa cercetarea in teren, avandu-se in vedere:
definirea raportului observatie-experiment-credibilitate;
posibilitatea de introducere "elastica" a modificarilor in reprezentarile grafice - ca sisteme de comunicare pentru verificare;
identificarea unor criterii de extindere a limitelor impuse de aria de observare si, respectiv, de reprezentare a modelului (scop, scara, adresabilitate etc.);
stabilirea concreta a raporturilor de determinare, intindere, apartenenta propriu-zisa, derivare - privind fenomenul/procesul analizat;
stabilirea (in mod etapizat) a limitelor de abordare, extindere, reprezentare a relatiilor dintre punctual/punctiform si vectorial, a liniaritati si, respectiv, a sensului evolutiei procesului sau a neliniaritatii lui.
Insuficienta observatiilor facute poate duce la elaborarea unui model criticabil si, oricum, neelocvent. La un acelasi rezultat poate trimite si adresabilitatea in fata unui auditoriu neatentionat si nefamiliarizat cu intreaga gama metodologica (de observare, de interpretare) folosita.
3.2.12. Metode informational-geografice. In raport cu prelucrarea analogica a datelor - bazata pe interpretarea vizuala - cea digitala are o sfera de cuprindere mult mai larga pentru analiza, stocarea, modelarea si reprezentarea unor imagini si procese naturale. Avantajul utilizarii unui numar foarte mare si variat de date, indiferent de scara de analiza, mijloacele expresive de vizualizare, cat si introducerea cu usurinta a datelor si observatiilor de teren, au facut in ultimul timp din Sistemele Informationale Geografice (SIG) o metoda complexa de cercetare, cu o larga aplicabilitate in geostiinte. Un SIG este folosit cand sunt necesare operatii spatiale asupra datelor.
Sistemele Informationale Geografice sunt mai mult decat o simpla metoda, ele reprezinta o metodologie in sine, constituita din ansamblul de persoane, echipamente, metode (algoritmi), norme, avand drept scop culegerea, validarea, stocarea, analiza, prelucrarea si vizualizarea aspectelor mediului geografic.
In acest sens, datele, reprezinta observatii brute (un semn, un numar, un sir de caractere care pot fi reprezentate pe un suport oarecare), lipsite de structura si context, si fara posibilitate de interpretare (de exemplu, un nume, o valoare altimetrica etc.).
O colectie de date pentru care s-a definit un anumit mod de ordonare a elementelor componente se numeste structura de date (database). Acestor relatii de ordine a structurii le corespunde un mecanism specific de selectie si identificare a fiecarei componente. O data careia i s-a atribuit o anumita semnificatie se numeste informatie, adica reprezinta un atribut, o caracteristica a unei entitati oarecare. Informatiile stau in date prelucrate, astfel incat sa comunice cunostinte.
Informatia continuta in baza de date este structurata pe doua categorii: informatie spatiala (care sa comunice localizarea, forma si relatiile spatiale dintre elemente) si informatie descriptiva, textuala sau tabulara. Un SIG lucreaza cu doua tipuri fundamentale de modele geografice: modelul raster, in care teritoriul este divizat intr-o serie de celule si modelul vector, cel mai utilizat, unde orice element poate fi de tipul unui punct, linie sau poligon, informatia fiind codificata si stocata ca o colectie de coordonate x, y (fig. 3).
Fig. 3. Structura unui SIG (dupa Benea, din Armas, Damina, 2001)
In analizele SIG se foloseste termenul de model, facandu-se distinctia clara intre suprafata terestra reala si reprezentarea ei digitala, deoarece atat modelul raster, cat si cel vectorial nu pot reda cu fidelitate terenul. Pentru acelasi teritoriu pot fi folosite mai multe modele, alegerea unuia dintre ele facandu-se dupa criterii precum: scopul cercetarii, acuratetea surselor de date utilizate, volumul datelor existente etc.
Etapele elaborarii uni SIG se structureaza astfel: identificarea problemei, achizitia datelor, integrarea datelor in sistemul SIG (presupunand proiectarea bazei de date, asocierea atributelor nonspatiale datelor vectoriale; adaugarea straturilor tematice si actualizarea permanenta), analiza datelor si evaluarea problemelor cercetarii, prezentarea rezultatelor si propunerea solutiilor optime pentru diferite scenarii posibile.
Sursele de date pentru obtinerea informatiei digitale sunt foarte bogate, dar inca la un nivel destul de mare de subiectivitate si erori. Achizitia datelor spatiale se face prin scanarea, digitizarea si corectarea geometrica a planurilor existente, a imaginilor satelitare si aeriene, informatii completate de observatii si cartari de pe diferite harti tematice si din teren. Achizitia datelor textuale se face prin introducerea de la tastatura (date statistice etc.), urmata de specificarea caracteristicilor atributelor, completarea tabelelor de atribute si verificarea erorilor. Prelucrarea datelor spatiale prezinta mai multe faze, care se structureaza in verificarea si inlaturarea erorilor mari de digitizare, construirea topologiei, respectiv, a modelului digital de teren, identificarea si corectarea eventualelor erori.
Reproducerea formei/topografiei terenului sub forma unei "suprafete" in spatiu prin interpolarea curbelor de nivel, fiecarui element de suprafata fiindu-i atribuite coordonatele georeferentiale x, y si z (longitudine, latitudine, altitudine), constituie modelul digital al terenului (MTD), (fig. 4).
Exista un numar foarte mare de metode de interpolare, fiecare prezentand avantaje si dezavantaje mai mari sau mai mici. Triangulatia este una din metodele cele mai des utilizate in modelarea suprafetelor continui si reprezentarea formelor de relief, avand avantajul de a se adapta foarte bine la marea varietate topografica.
Fig. 4. Exemplu de MDT pe limita estica a bazinului montan al Prahovei (Oprea, 2005)
Principalul dezavantaj in crearea MDT-ului din interpolarea curbelor de nivel este tendinta de uniformizare a suprafetei terestre intre doua curbe, prin inglobarea unor detalii, "netezindu-se" in acest fel terenul. Acest lucru este cu atat mai dezavantajos in zonele joase, cu diferente mici de nivel, unde absenta informatiei duce la crearea unor triunghiuri mari, care inglobeaza particularitatea locala.
Astfel, alegerea metodei de interpolare se face in functie de tipul de suprafata care urmeaza a fi generata. Metodele de interpolare pot fi clasificate in metode globale sau locale si, de asemenea, in metode exacte si inexacte. Un interpolator "global" genereaza o suprafata folosind tot setul de date dintr-o data, spre deosebire de un interpolator "local", care utilizeaza, pentru calcularea noilor valori, doar punctele cele mai apropiate si de valori cunoscute, pastrand in acest fel particularitatea locala. Metodele de interpolare exacta retin valorile originale ale sursei de date, iar cele inexacte pot genera noi valori punctelor din sursa de date.
Stabilirea rezolutiei MDT este, de regula, un compromis intre fidelitatea reprezentarii topografice si respectarea limitelor practice ale surselor de date. Determinarea rezolutiei care sa se potriveasca cu informatia continuta in sursele de date este importanta, pentru ca influenteaza direct stocarea eficienta a informatiei.
Din cadrul unui MDT se pot obtine date privind:
topografia vailor, torentilor, versantilor etc., pante ale elementelor suprafetelor (ale versantilor, vailor, albiilor etc.);
directia de scurgere a apelor pluviale;
directia si zonele de acumulare ale apelor pluviale;
formarea torentilor, a afluentilor, precum si delimitarea bazinelor hidrografice, cu identificarea conexiunilor (confluente, bifurcatii);
profile longitudinale si transversale ale raului si afluentilor, pante, distante, harta zonelor inundate;
hartile arealelor cu anumite potentialitati, pretabilitati, vulnerabilitati sau supuse anumitor pericole.
3.2.13. Metoda desenului stiintific dupa natura si procedee de realizare. Observatia, informatia primara, analiza pe teren si aprecierea mentala a raportarilor geometrice spatiale in relatie de timp, reprezinta ceea ce "simte", masoara, probeaza, urmareste specialistul pe teren. El cauta sa identifice sursele, sa imagineze un model de desfasurare, care sa-l conduca in momentul observatiei, la un efect de stop cadru. El trebuie sa descrie grafic si sa recreeze prin modelare evolutia fenomenului/procesului pentru a da solutiile cerute.
Operatiunea de cartare se efectueaza pe teren si, complementar, in birou, pe harti, material grafic, aerofotograme etc., de catre un specialist sau o echipa interdisciplinara de specialisti.
O modalitate eficienta in identificarea problematicii pe teren o reprezinta desenul stiintific dupa natura. Acesta poate completa mult mai elocvent decat o fotografie produsul cartografic final, atunci cand se transmit informatii genetice, relationale, mai ales in perspective de ansamblu. Fotografia reda fidel individualul sau pitorescul, dar prin neselectarea informatiei, ea devine dificil de interpretat in cazul imaginilor panoramice, cu trimitere directa in sustinerea unei succesiuni de interrelatii.
Daca desenul dupa natura nu indeplineste cerintele estetice, el poate servi doar muncii de identificare a problematicii pe teren, produsul cartografic final fiind completat prin fotografii, in care sa fie puse in evidenta (prin hasuri, ingrosarea conturului, sageti etc.) obiectele si relatiile de interes(fig. 5).
Fig. 5. Exemplu de punere in evidenta pe o fotografie a unor elemete morfologice si antropice
Desenarea obiectelor cat mai veridic, cu determinarea corecta a directiei liniilor si cu infatisarea proportionala a suprafetelor, presupune observarea nepartinitoare, obiectiva a realitatii. Este vorba despre un proces mintal, complex si individual, avand la baza conduita unui autodidact care, pe calea introspectiei, prin observarea, cunoasterea si perfectionarea propriei persoane, urmareste dezvoltarea nivelului de sensibilitate perceptuala a realitatii.
Alaturi de acest proces, care tine de individualitatea fiecaruia, exista cateva repere metodologice care permit observatia stiintifica si metodologia reprezentarilor grafice.
Intre schita de harta si desenul stiintific dupa natura (fig. 6) exista diferente de abordare, metodologie, complexitate si functionalitate. Schita de harta reda in plan realitatea de teren, la scara foarte mare (1:500, 1:200), prin semne conventionale standardizate sau noi, concepute in functie de cerintele concrete pe care le ridica studiul. Desenul dupa natura este o reconstituire interpretata stiintific a realitatii tridimensionale, cu o largha adresabilitate si un inalt impact vizual.
Fig. 6. Desen stiintific si schita de harta intr-un sector de lunca
In procesul de analiza a obiectivului, pentru realizarea desenului dupa natura, se desfasoara o succesiune de operatii care se refera la:
q stabilirea unui punct optim de observatie;
q identificarea obiectelor de interes major si secundar;
q observarea formei generale a obiectelor care urmeaza a fi reprezentate; "descompunerea" lor in suprafete cu orientari si inclinari diverse;
q notarea perspectivei: din fata, profil, din ce unghi apar ele observatorului;
q identificarea pozitiei obiectelor de interes fata de orizont: deasupra, in dreptul sau sub linia de orizont;
q stabilirea dimensiunilor principale: latime, inaltime.
Pe teren, prima etapa o reprezinta observatia stiintifica dintr-un punct cu perspectiva optima, in functie de scopul studiului.
Ca principiu de baza, observatia stiintifica pleaca de la prezent si cauta sa inteleaga trecutul, incercand sa-l reconstituie prin urmele lasate. De exemplu, in observarea, identificarea si redarea reliefului fluvial, se incepe cu reperarea firului apei, ca fiind elementul evident. Curentul de apa principal se canalizeaza in lungul unei forme cu aspect de jgheab, care se delimiteaza spre exterior prin maluri. Malurile pot fi abrupte sau, daca sunt line, se continua spre firul apei printr-o plaja cu material mai mult sau mai putin grosier. Pornind de la firul apei spre exterior, ochiul si mintea incep sa inregistreze schimbarile de imagine. Acestea sunt, la un prim nivel de interpretare, schimbari de planuri: planul orizontal al nivelului apei, planul inclinat, care limiteaza apa si se desfasoara spre exterior etc.
Odata finalizat primul proces de "scanare" a imaginii care se deschide in fata ochilor geografului, in etapa a doua se reia operatiunea, dar pe o alta treapta de complexitate.
Pornind tot de la firul apei spre exterior, intai pentru o jumatate, apoi pentru cealalta jumatate a cadrului, se identifica si se atribuie imbinarile de planuri unor diverse forme de relief: albie minora limitata de mal abrupt, continuata cu albie majora interna etc. Reluarea procesului permite inregistrarea detaliilor morfometrice (inaltimi, lungimi), identificarea formelor de relief, a constitutiei lor petrografice, a vegetatiei si utilizarii terenurilor, a elementelor de dinamica etc.
Perspectiva de observatie se bazeaza pe aprecierea din vedere a proportiilor si a raporturilor dintre linii. Aceasta apreciere se face cu ajutorul creionului tinut fix, intre varfurile degetelor, in asa maniera ca degetul mare sa aiba libertatea de a se ridica sau cobori pe creion, pentru a marca diferitele puncte de reper (fig. 7). Masuratoarea se face tinand ochiul inchis si bratul bine intins, privind din acelasi loc si din aceeasi pozitie, miscand numai ochiul. Evaluarea din ochi trebuie facuta intotdeauna de la dreapta la stanga pentru linii orizontale si de jos in sus pentru cele verticale, ca unitate de masura lasandu-se dimensiunea cea mai mica.
Fig. 7. Aprecierea proportiilor cu ajutorul creionului
Perspectiva de observatie depinde de distanta la care se afla diferitele obiecte, directia din care acestea sunt privite (fata, stanga, dreapta) si inaltimea la care se gasesc fata de ochiul observatorului.
Interpretarea genetica a faptelor constituie nivelul final al observatiei stiintifice de teren. In exemplul ales, acesta poate fi schimbarea de curs identificata in lunca, prin existenta unei albii parasite, cu functionalitate temporara. Gradul de acoperire cu vegetatie si tipul acesteia ofera indicii asupra perioadei de mutare a cursului, succesiunea malurilor line si abrupte indica tendintele actuale de meandrare, existenta ostroavelor, a multitudinii lor si granulometria aluviunilor constituie repere privind competenta raului si modurile dominante de transport, corelabile cu influentele antropice etc. In acest stadiu, observatia stiintifica necesita in mod obligatoriu integrarea, pe baza sintezei, a informatiei partiale (morfometrice, morfografice, morfogenetice si dinamice), intr-un tablou logic-coerent, care sa explice realitatea.
A treia etapa consta in realizarea propriu-zisa a schitei de harta sau/si a desenului dupa natura, pe care sa se evidentieze observatiile de interes detasate din analiza stiintifica. Schita de harta se completeaza prin cel putin doua-trei profile transversale si longitudinale, care se executa pe teren sau, ulterior, la birou..
Executia desenului parcurge o succesiune de operatii, care pot fi sistematizate in trei faze:
q prima faza a desenului consta in trasarea unui cadru, a unui dreptunghi conventional, prin punctele extreme ale modelului. Coala de hartie sau caietul de teren se orienteaza in sensul celei mai mari dimensiuni;
q a doua faza de executie o reprezinta raportarea la acest cadru a unor vizari multiple, marcand raportul liniilor (inaltime, lungime, adancime) si al suprafetelor care compun obiectul/obiectele de interes. Se fixeaza linia de orizont si punctul/punctele de fuga. Linia de orizont, punctul de vedere si liniile de fuga sunt determinate de pozitia desenatorului fata de obiectele din fata sa;
q a treia faza consta in redarea detaliilor si in accentuarea partilor umbrite
3.2.13.1. Linia de orizont, linii de fuga, punct de vedere. Prin orizont sau linie de orizont se intelege linia care pare a delimita cerul de pamant saude apa marii. Aceasta linie aparenta reprezinta orizontul vizual. Intr-un tablou, linia de orizont marcheaza planul cel mai indepartat in raport cu baza inferioara a acestuia. (linia de pamant). Spatiul delimitat prin linia de orizont si baza inferioara a tabloului se numeste plan terestru. Spatiul care trece in sus de orizont se numeste plan aerian. Intotdeauna, linia de orizont se gaseste la inaltimea ochiului observatorului, fiind in functie de pozitia desenatorului.
Toate obiectele care se afla sub linia de orizont se prelungesc prin linii ce tind sa se intalneasca pe linia de orizont. Aceste linii reprezinta liniile de fuga. Liniile de fuga asezate la inaltimea ochiului se confunda cu linia de orizont.
Punctul de vedere sau punctul principal de fuga este punctul care se gaseste pe linia de orizont in fata observatorului, in dreptul ochiului acestuia. (fig. 8). Chiar daca privirea se deplaseaza pe verticala sau orizontala, punctul de vedere ramane neschimbat daca desenatorul nu isi misca capul. Toate liniile de perspectiva vazute din fata sau toate liniile perpendiculare, fie la baza tabloului sau linia de pamant, fie la linia de orizont, se indreapta catre punctul principal de vedere.
Fig. 8. Linia de orizont, linia de pamant, linii de fuga, punctul de vedere si puncte de distanta (Armas,Damian 2001)
In afara de punctul de vedere, , dupa pozitia obiectelor asezate in tablou, exista si alte puncte de fuga, numite puncte accidentale. Ele indica directia si se gasesc intotdeauna pe linia de orizont.
Spatiul cuprins intre obiectul desenat si desenator se numeste distanta.
Distanta are ca efect micsorarea dimensiunii obiectelor si deformarea lor, dar si atenuarea gradata a intensitati coloratiei, pana la un gri uniform.
Pentru redarea perspectivei, aceasta distanta se raporteaza si se fixeaza pe tablou prin intermediului Punctului distanta. Acesta este un punct de fuga plasat pe linia de orizont, la stanga sau la dreapta punctului de vedere, la aceeasi distanta la care se afla observatorul de obiectul pe care il deseneaza. Liniile orizontale care fac cu baza tabloului unghiuri de 45s fug la punctul de distanta, iar cele care se inscriu intre 45s si 90s fug la puncte accidentale. Pentru ca ochiul sa cuprinda un obiect in toata infatisarea sa, acesta trebuie privit de la o distanta de trei ori mai mare decat dimensiunea sa maxima. De exemplu, un arbore cu o inaltime de 10 m urmeaza a fi desenat de la o departare de 25-30 m.
Liniile paralele cu baza tabloului sau cele perpendiculare pe ea raman paralele, numai ca aceste linii, ca si obiectele care se sprijina pele, se vor reda micsorat, pe masura ce sunt mai indepartate.
3.2.13.2. Redarea inaltimii, latimii si adancimii obiectelor (scarile de fuga). Cu cat obiectele sunt mai indepartate, cu atat ele par mai mici. Ca sa poata fi redata inaltimea lor corecta, in functie de distanta la care se afla de observator, trebuie construita o scara a inaltimilor. De exemplu, in cazul unui sir de stalpi, se duce de la baza si din varful celui mai apropiat cate o linie de fuga; acestea se vor intalni intr-un punct pe linia orizontului. Inaltimea stalpului urmator se va afla ducand o orizontala din linia de fuga bazala, de pe care se va ridica o perpendiculara pe cealalta linie de fuga.. Inaltimea acestei perpendiculare corespunde cu inaltimea corpului a carui reprezentare se doreste (fig. 9).
Fig. 9. Redarea corecta a inaltimii obiectelor din planul indepartat (Armas, Damian 2001). Scara inaltimilor se construieste ducand din baza si varful obiectului apropiat cate o linie de fuga la linia de orizont. Din baza obiectului situat in planul doi se construieste o orizontala spre linia de fuga inferioara. Inaltimea obiectului este data de marimea perpendicularei dusa spre linia de fuga superioara. Este necesar ca obiectele vizate sa prezinte inaltimi identice sau foarte apropiate.
Latimea obiectelor din planul mai indepartat se reprezinta intr-un mod asemanator, pe linii de fuga trasate din extremitatile obiectului din primul plan (fig. 10).
Fif Redarea corecta a latimii obiectelor din planul indepartat (Armas, Damian, 2001). Scara latimilor/lungimilor se construieste plecand de la linii de fuga duse din extremitatile laterale ale obiectului din planul apropiat. Latimea obiectelor din planurile indepartate este fixata intre limitele dreptelkor. Se presupune ca obiectele vizate au dimensiuni asemanatoare.
In profunzime, distanta dintre obiecte pare sa se micsoreze, desi ea ramane constanta. Masura in care trebuie apropiate intre le obiectele din fundal, pentru a reda aceasta iluzie a adancimii, se obtine prin metoda paralelelor.
In cazul unui sir de arbori plantati la distante egale in lungul unei sosele sau mal, se va desena inaltimea celui din primul plan. Din varful si baza sa se vor duce drepte la punctul de vedere. Se va reprezenta si ultimul copac. Din varful primului arbore se va duce o orizontala la baza tabloului (linia de pamant), care se va imparti in atatea parti egale cati arbori mai sunt de reprezentat. Ultima diviziune se va uni cu varful ultimului copac si va fi prelungita pana intersecteaza linia de orizont. Punctul de intersectie se va uni cu toate celelalte diviziuni (5, 4, 3, 2, 1). Din punctele 5', 4', 3', 2', 1', se vor cobori perpendiculare pe cealalta linie de fuga. (fig. 11.).
4. Procedee de cercetare geografica
Procedeele cercetarii geografice pot fi clasificate in: procedee specifice, in special cele care tin de cercetare de teren si reprezentarea fenomenelor si obiectelor de cercetat pe harti tematice, si procedee generale, care apartin sferei stiintei, dar care "imbraca" o expresie particulara in geografie.
Geografia, ca stiinta a spatiului tzerestru, care dispune de modalitati specifice de expresie cartografica a faptelor, presupune cunoasterea si aplicarea procedeelor de intocmire si citire a hartilor tematice, a strategiilor de reprezentare grafica si cartografica.
Fig. 11. Redarea perspectivei obiectelor prin metoda paralelelor (Armas, Damian, 2001). Cand distanta dintre obiecte este aceeasi, iluzia apropierii corpurilor din planurile indepartate se obtine prin trasarea liniilor de fuga spre punctul de vedere (PV), pornind din varful si baza corpului din planul indepartat.
Aceasta deoarece proprietatile si caracteristicile lumii reale sunt cuantificate printr-un proces de abstractizare, fiind redate pe harti prin intermediul punctelor, liniilor si arealelor, care constituie resursele de reprezentare vizuala. Aceste modalitati de vizualizare pot fi folosite in mod individual sau combinat, in functie de scopul si complexitatea hartii. Este nevoie de multa practica pentru a alege strategiile cele mai sugestive pentru redarea simbolica a elementelor geografice pe o harta tematica.
Totodata, in activitatea de cartografiere trebuie luat in considerare un spor de reprezentare pentru combaterea "factorului de ignoranta". Prin cartografiere se poate accentua mesajul printr-o gabaritare mai mare a datelor sau a graficii de reprezentare.
Strategiile de reprezentare difera mult, in special, in functie de natura fenomenelor care urmeaza a fi redate. In acest sens, se pot distinge trei niveluri de reprezentare: redarea Informatiilor calitative - nominale (prin semne conventionale care se regasesc in atlase de semne conventionale), redarea celor cantitativ-statistice si calitative - ordinale (cartograma, metoda arealelor etc.) si reprezentarea pe scari proportionale (diagrame, cartodiagrame).
In functie de scopul urmarit, resursele vizuale pot fi combinate in mod variat. De exemplu, in evidentierea mai multor informatii asupra unei singure variabile pot fi folosite concomitent mai multe resurse vizuale. Pe harta arealelor biogeografice, arealul unor unitati taxonomice poate fi redat prin metoda fondului calitativ, iar tendintele lor evolutive prin linii de miscare.
Sub aspect istoric, procedeele geografice au fost pentru prima data sistematizate in geografia romaneasca de catre Simion Mehedinti, in lucrarea sa monumentala Terra, introducere in geografie ca stiinta (1931).
Principalele procedee geografice la care facea referire Simion Mehedinti sunt:
v observarea faptelor geografice (care poate fi: directa - stationara sau experimentala; si indirecta - vizuala si instrumentala, urmarind aspecte legate atat de dinamica, cat si de forma);
v masurarea si descrierea lor (descriere care trebuie sa fie exacta, cantitativa, explicativa, comparativa in timp si spatiu, estetica);
v reprezentarea grafica si cartografica;
v clasificarea faptelor geografice din perspectiva tipologica, functionala si taxonomica.
In prezent, aceste procedee apar imbogatite prin procedee generale, precum cele statistice descriptive si inferentiale in prelucrarea sistematica a datelor, in vederea reliefarii unor legaturi intre fenomene.
Un alt aspect important, care se regaseste in geografia fizica romaneasca, in special dupa anul 1995, este introducerea anchetei sociale, ca posibilitate de a testa modalitatile de relationare antropica la problemele de mediu, de risc si hazard, ca urmare a capacitatilor perceptuale specific umane si a influentelor socio-economice si culturale.
Prin intermediul procedeului de regionare, geografii fizicieni au o contributie majora in probleme privind amenajarea teritoriului in sensul dezvoltarii durabile. Plecand de la ideea ca "stiinta trebuie sa fie in stare sa ne satisfaca trei trebuinte principale: condensarea cunostintelor, prevederea cursului viitor al naturii si explicatia fenomenelor naturii" (Harré, 1963, p. 107), vom marca trei din procedeele generale: descrierea, explicatia si prognoza (previziunea).
Descrierea inseamna a raspunde la intrebarea "ce este", iar apoi la intrebarea "cum". Descrierea incepe prin a fi "realista" (exacta si cantitativa) si sfarseste prin a fi relationala (explicativa si comparativa). Cu ajutorul ei se inventariaza, clasifica, sistematizeaza cunostintele si se stabilesc relatii-temporale, de ordine si succesiune intre fenomene. Pentru a fi corecta, este necesara stabilirea criteriilor in functie de care se vor face clasificarile. In principal, pot fi diferentiate doua tipuri de descriere: cantitative si calitative.
Descrierile calitative presupun definirea operationala a conceptelor, formularea lor in termeni observabili si actionali. De exemplu, pentru a defini operational conceptul de "risc natural" inseamna a preciza conditiile in care un fenomen natural legic devine risc, doar in raport cu o anumita comunitate umana, vulnerabila la acel eveniment. Alaturi de operationalizarea conceptelor, de traducerea lor in indicatori, descrierile calitative presupun si categorisirea, adica regruparea fenomenelor dupa unul sau mai multe criterii riguros stabilite, concomitent cu neglijarea tuturor celorlalte deosebiri. Categorisirea nu conserva decat relatiile de echivalenta si de diferenta intre fenomene.
Descrierile cantitative introduc, asa cum le arata si numele, relatii cantitative intre fenomenele/obiectele studiate, afirmand ca unele dispun intr-o mai mare masura de caracteristica avuta in vedere. Acest tip de descrieri presupun doua operatii necesare: masurarea (atribuirea unei valori cantitative) si numararea (atribuirea unei frecvente).
Explicatia reprezinta o treapta superioara a cunoasterii stiintifice si raspunde la intrebarea "de ce". Ea urmareste surprinderea dinamicii i a interactiunii fenomenelor, formularea unor legitati. "Explicatia rasare din integrarea faptelor intr-un sistem complex de relatii succesive, constante si generale" (Pavelcu, 1972, p. 283).
In sens larg, explicatia desemneaza tot ceea ce clarifica, sporind senzatia de intelegere a fenomenelor investigate. "A explica inseamna a urca pe scara necesitati" (Espinoza, 1996, p. 47, citat de Armas, 2006). Explicatia inseamna, totodata, ridicarea de la un nivel de abstractizare inferior spre altul superior, definind progresul cunoasterii spre niveluri tot mai inalte de necesitate si universalitate.
Intr-un sens restrictiv, explicatia este redusa la un proces deductiv. Hempel (1965) considera un fenomen ca fiind explicat, daca acesta putea fi dedus din compozitia a doua ansambluri de fapte: din legile generale care il guverneaza si din conditiile particulare in care a aparut. Hempel a introdus in filozofie modelul "explicatiei prin subsumarea de legi", care contine doua submodele: nomologic-deductiv (raspunde la intrebarile "de ce s-au intamplat lucrurile" si "de ce era de asteptat ca lucrurile sa se intample") si inductiv-probabilistic (justificand mai mult anumite asteptari si predictii: "de ce lucrurile care s-au intamplat erau de asteptat sau nu").
Pentru ca explicatia geografica sa fie cat mai corecta, este necesara specificarea sistemului explicativ, care consta in alegerea si delimitarea variabilelor studiate, eliminarea, pe cat posibil, a surselor de eroare, stabilirea limitelor sistemului, largirea sau ingustarea sistemului explicativ. Prezenta unor factori necontrolabili, a unor fenomene si interferente neprevazute nu pot fi complet eliminate, ci, eventual, diminuate.
Explicatia presupune si, totodata, trebuie fundamentata pe intelegerea fenomenelor. Explicatia face parte integranta din intelegere, dar nu se identifica cu aceasta. Intelegerea implica in plus doua particularitati: rezonanta psihologica si intentionalitatea. Intelegerea este considerata un fel de empatie sau de recreare in subiectivitatea cercetatorului a obiectivitatii obiectului de studiu.
Prognoza (previziunea) se refera la anticiparea existentei sau a desfasurarii fenomenelor cercetate, pornind de la legile generale si conditiile in care acestea vor avea loc. Proba ca o stiinta se apropie de realitatea de studiu este data de capacitatea ei de prognoza. Prognoza include un anumit grad de incertitudine i, respectiv, probabilitatea in estimarea evolutiilor.
Intre prognoza stiintifica si explicatie exista o stransa legatura. Din punct de vedere al structurii logice, ele sunt identice, ambele presupunand un proces deductiv. Daca explicatia deduce un fenomen observat din legile generale sau din conditiile particulare in care el se produce, previziunea, pornind de la aceleasi legitati si conditii particulare, va deduce fenomenul care se va produce. "Singura diferenta intre cele doua este momentul cand sunt facute: prognoza se face inaintea evenimentului, explicatia dupa" (Matalon, 1994, p.646). Cu alte cuvinte, daca predictia priveste inainte, anticipand fenomenele, explicatia priveste inapoi, de la ceea ce este, la ceea ce a fost. In consecinta, capacitatea de a explica, atrage dupa sine capacitatea de a prevedea cursul evenimentelor. Pe de alta parte, validarea unei teorii inseamna a confrunta in experienta prognozele pe care le implica. O teorie incapabila a prevedea, devine imposibil de probat.
Totodata, explicatia i prognoza nu se suprapun. Exista prognoze fara explicatii, pe baza unor regularitati trecute (extrapolare temporala) sau a unei legi empirice, fondata pe o simpla deductie. Exista insa si explicatii fara valoare predictiva, ca urmare a unui numar foarte mare de conditii presupuse (greu de reconstruit).
Spre deosebire de explicatie, prognoza ne apropie de practica, furnizand elemente care pot fi integrate in decizii si oferind, astfel, caracter pragmatic stiintei. Prognoza are o mare valoare practica, pregatind pentru actiune, dar si teoretica, ajutand la elaborarea unor noi perspective asupra fenomenelor si evenimentelor de cercetat.
Notele de curs au la baza lucrarea "Teorie si metodologie geografica", autor Iuliana Armas, 2006, Editura Fundatiei Romania de Maine
