EVOLUTIA
GENERALA A RELIEFULUI - TEORIA TECTONICII GLOBALE, TEORIA GEOSINCLINALELOR
Evolutia generala a reliefului
Relieful terestru este alcatuit dintr-o multitudine de forme cu marime, geneza
si evolutie diferita. Daca cele submerse sunt legate dominant de agentii
inter ni, actiuni conjugate intr-un sistem ce pot fi inglobate si explicate prin
formarea si deplasarea placilor, cele externe sunt rezultatul interactiunii
agentilor interni (dau in timp indelungat mari unitati structurale precum
sisteme de munti, podisuri, campii care se asociaza in blocuri continentale) cu
cei externi care creeaza in timpi diferiti o complexitate de forme cu
dimensiuni variabile.
De aici pe de-o parte interesul spre a elabora atat
teorii prin care s-a incercat explicarea realizarii pe ansamblu a reliefului
tectono-structural cat si teorii prin care se urmarea evolutia reliefului
regiunilor de uscat.
1. Teoria tectonicii globale - pleaca de la ideea ca scoarta Pamantului este
formata din placi (blocuri cu dimensiuni, masa si volum variabile) care
plutesc, afundandu-se diferit in mantaua superioara (astenosfera). Aceasta este
alcatuita din materie vascoasa (topitura) alcatuita dominant din silicati (Al,
Mg, Fe) care la baza inregistreaza o temperatura de peste 10000 si o densitate
de 3,5 g/cm3 pentru ca la contactul cu scoarta acestea sa aiba marimi de
450-5000 si respectiv 2,5 g/cm3. Ea este antrenata
intr-o miscare pe spatii largi sub forma de circuite (celule de convectie) la
care se deosebesc ramuri ascendente, descendente si paralele cu baza
blocurilor. Deplasarea materiei este impusa de
diferentele de densitate si temperatura cu caracter global sau regional. Exista mai multe circuite principale la intalnirea (contactul)
carora sunt ramurile ascendente si descendente. Fata
de scoarta (solida, cu grosimi diferite de unde si gradul de afundare in
astenosfera deosebit in tendinta realizarii unui echilibru izostatic),
fluxurile de materie din celule se vor situa in trei situatii � de
izbire in dreptul ramurilor ascendente, de antrenare a scoartei spre interior
de catre ramurile descendente si de deplasarea laterala intre cele doua
situatii. Primele doua coincid cu contactele dintre
placile scoartei (rifturi si zone de subductie). De aici cea de a doua
idee care se refera la specificul dinamic al contactelor dintre placi, acesta
fiind subordonat miscarii materiei din astenosfera.
- in zona rifturilor generate de curentii ascendenti, se realizeaza mai multe,
actiuni - ascensiunea materiei topite care pe de o parte se va consolida pe
marginile acestuia ingustandu-l, iar pe de alta la exterior va forma acumulari
masive de materie bazaltica creand dorsale de munti submersi; vulcanism prin
care vor rezulta conuri in marea majoritate submerse; deplasarea laterala fata
de rift a placilor (mai multi centimetri pe an, cca 100 km intr-un milion de
ani si 1000 km in 10 milioane de ani) si ca urmare expansiunea (cresterea)
fundului oceanic datorita atat presiunilor mari care rezulta la iesirea
topiturii prin riftul care s-a ingustat cat si a antrenarii placilor intr-o
miscare laterala de catre curentii de conventie de sub acestea.
Deci, evolutia rifturilor conduce la nasterea si dezvoltarea marilor depresiuni
oceanice, formarea de lanturi de munti si platouri vulcanice submerse.
- Zonele de subductie � sunt situate in dreptul curentilor de materie
topita din astenosfera cu caracter descendent. Aici se
inregistreaza coborarea placii mai grele si ascensiunea celei mai usoare in
lungul unui plan inclinat (Benioff). Prima va intra in astenosfera si se
va consuma (topi), iar cea de a doua in tendinta de a incaleca placa mai grea
se va comprima, strivi favorizand miscari de cutare si crearea de munti in
locul depresiunilor de tip orogen formate aproape de marginile ei. Acestia se vor inscrie mai intai ca insule, arhipelaguri. Si
aici vulcanismul foarte activ va genera vulcani
(submersi sau emersi).
Deci, prin mecanismul tectonicii globale care cuprinde toate placile
(indiferent de marime) ce alcatuiesc scoarta se produc doua procese esentiale
pentru intelegerea genezei si evolutiei bazinelor oceanice - deplasarea
generala a placilor dinspre rifturi spre zonele de subductie insotita de
cresterea fundului bazinelor oceanice cand activitatea in rifturi precumpaneste
in raport cu cea din zonele de subductie si de ingustare a oceanului cand
rifturile sau parti din acestea s-au infundat (inchis) dar este activ procesul
de subductie ca reflex al deplasarii placii usoare si a aspirarii in adanc
acelei grele sub impulsul curentilor de convectie. Se mai adauga dezvoltarea de
sisteme de munti vulcanici in cadrul dorsalelor (dezvoltate de-o parte si de alta rifturilor) si apoi a lanturilor de munti vulcanici si
de incretire in vecinatatea zonelor de subductie (ex. la marginea continentelor
Anzii si Cordilierii, Alpii australieni,
R.Coque, 2002, separa cateva situatii pentru acestia din urma
- lanturile dezvoltate in vecinatatea zonelor de subductie. Tipic este sistemul Stancosi-Anzi individualizat in lungul
subductiei placilor pacifice sub cele ale Americilor. Active sunt ultimile care
se deplaseaza spre vest (sunt impinse de expansiunea Atlanticului) provocand
coborarea celor bazaltice oceanice din Pacific. Energia tectonica rezultata din
subductia placii oceanice si ascensiunea celei continentale conduce la
fracturarea soclului alcatuit din roci metamorfice vechi
(precambrian-paleozoic), la cutarea formatiunilor sedimentare (continentale si
de mare putin adanca) si dezvoltarea unui magmatism generator de batoliti,
lacoliti dar si vulcani activi.
- lanturi montane in arii de obductie. Sunt intalnite
in vestul placii pacifice (din Noua Guinee si pana in Kermandec) in arii de
subductie (intraoceanice) pe fracturi profunde dezvoltate intre sectoare cu
alcatuire oceanica apartinand placilor
- lanturi montane de coliziune continentala. Corespund sistemului alpino-himalaian. Apropierea blocurilor
continentale (euroasiatic, african, indo-australiana) determinata in cretacic
de expansiunea oceanelor Atlantic si Indian a dus pe de o parte la inchiderea
oceanului Thetis iar pe de alta la dezvoltarea prin presiunile tectonice
rezultate din ciocnirea placilor la cutarea depozitelor marine si continentale
si la impunerea unor lanturi montane cu structura complexa (panze de sariaj
formate din depozite de tip flis acumulate pe grosime mare in fose si fasii de
ofiolite oceanice antrenate peste marginile blocurilor continentale; se adauga
falieri si cutari mai slabe ale depozitelor din depresiunile postectonice);
- lanturi de munti intracontinentali. Se realizeaza in domeniul continental
intens faliat din vecinatatea regiunilor de coliziune a placilor ca reflex ale
impingerilor tectonice propagate dinspre acestea. Se produc cutarea depozitelor
continentale si de mare putin adanca care capata o structura relativ simpla
(cute simple, faliate si panze cu desfasurare limitata) si munti cu inaltimi
variate (ex. Pirinei, Kuenlun, Tian San, Altai).
Cele patru modalitati de realizare a muntilor de cutare in regiunile active ale
placilor nu trebuie considerate ca situatii de sine statatoare intrucat in
functie de starile de mobilitate si de evolutie a raporturilor dintre placi ele
se inscriu in sistemul tectono-dinamic local in diverse combinatii (R.Coque)
indica pentru Himalaya o succesiune de munti realizati in arii ce-au avut
caracter de subductie, obductie, coliziune).
- lanturi de munti si masive bloc. Se afla in spatii
continentale vechi ce apartin unei singure placi. Sunt
legate de sisteme muntoase realizate in precambrian-paleozoic, alcatuite din
roci metamorfice, sedimentar vechi (paleozoic si
mezozoic), magmatite (batoliti, lacoliti etc.) ce au grad important de faliere.
Au suferit pe de o parte o puternica nivelare iar pe de alta
ridicari cu amplitudine diferita. Cauzele acestor inaltari sunt legate fie de
impingerile tectonice transmise dinspre regiunile de rift sau de ciocnire a
placilor si microplacilor, fie presiunilor exercitate de la contactul
manta-scoarta sau scoarta continentala-oceanica rezultate din diferente de
potential termo-dinamic intre acestea.
in literatura sunt mentionate ca tipice sistemele
muntoase din Scandinavia,
2. Teoria geosinclinalelor. Prin aceasta in sec. XIX si XX se
explicau atat geneza si evolutia sistemelor de munti de cutare cat si
dezvoltarea, ariilor continentale. Geosinclinalele, erau considerate ca mari depresiuni tectonice ce se pot forma in interiorul
continentelor sau la marginile acestora in spatii (cuprinse intre fracturi
profunde) care cunosc o miscare de subsidenta activa. Deplasarea blocurilor
limitrofe spre depresiune determina dezvoltarea unor presiunii enorme care se
vor reflecta in miscari tectonice ce produc cutarea
sedimentelor acumulate si formarea de catene muntoase mai intai submerse si
apoi emerse. in timp de sute de milioane de ani
rezulta lanturi de munti care se adauga spatiului continental. Acestea sunt
supuse actiunii agentilor externi si pe masura epuizarii energiei tectonice ce le-a creat si inaltat vor fi reduse treptat ca inaltime,
fragmentate si transformate in sisteme deluroase si in final (dupa sute de
milioane de ani) in campii de eroziune (peneplene sau pediplene). Deci, de la o
regiune cu mobilitate tectonica activa cand s-a format depresiunea
geosinclinala, s-au produs cutarii si a luat nastere prin inaltare lantul de
munti se ajunge in partea a doua a evolutiei la o regiune joasa rigida (sub
raport tectonic) in care doar impulsurile tectonice transmise din exteriorul ei
vor genera fracturari, inaltari sau coborari de blocuri cu dimensiuni reduse;
primele vor forma podisuri sau masive muntoase cu inaltimi reduse iar celelalte
bazine de sedimentare locale.
in ultimele decenii, pe masura aprofundarii teoriei
tectonicii placilor, geologii au renuntat partial sau total la evolutia prin
sistemul geosinclinalelor ori au adaptat-o ingloband unele aspecte in evolutia
impusa de dinamica placilor. in acest sens se admite posibilitatea dezvoltarii
de depresiuni tectonice (de orogen) in regiunile labile ale placilor din
vecinatatea ariilor de subductie unde masele de roci sedimentare, metamorfice
sau granitice sunt presate, cutate si ridicate sub forma de munti sau lanturi
muntoase. Presiunile sunt legate de deplasarea placilor si astfel lanturile
cele mai noi s-au individualizat in regiunile unde ciocnirile dintre placi au
fost mai active (Cordilierii si Anzii intre placile pacifica si americana;
Himalaya in sectorul de puternica presiune exercitata de blocul indian,
sistemul Pirinei � Alpi � Carpati � in sectorul labil
puternic expus de inaintarea spre nord a placii africane spre cea euroasiatica
etc.).
3. Teorii privind evolutia regiunilor de uscat
Pana catre finalul sec. XIX s-au realizat numeroase descrieri si interpretari
genetice asupra diferitelor forme de relief indeosebi in America de Nord,
Europa (
3.1. Forme de relief marturi ale unei evolutii de durata pe spatii intinse.
Indiferent de teorie autorii au plecat de la rezultatele evolutiei morfologice
observate in deosebite regiuni pentru ca in final sa
le contopeasca in diverse conceptii generalizate. Ceea ce
a retinut mai intai atentia geomorfologilor au fost, la scara mare,
ansamblurile montane, de podisuri, de dealuri si de campii (acumulative sau de
eroziune) a caror fizionomie si grad de fragmentare releva reliefuri ajunse in
etape sau faze diferite de evolutie. in al doilea rand
au fost diferite tipuri de suprafete cvasiorizontale desfasurate la nivelul
interfluviilor, in culoarele vailor, la exteriorul crestelor si martorilor de
eroziune etc. si care se integreaza in intervale hipsometrice distincte. intre acestea cele mai insemnate sunt: suprafetele si
nivelele de eroziune, umerii de vale, pedimentele si glacisurile, campiile de
eroziune (peneplene, pediplene).
Suprafetele de eroziune exista in regiunile muntoase, de
podis si de dealuri la nivelul interfluviilor principale. Apar ca
platouri cvasiorizontale dominate de varfuri izolate (frecvent alcatuite din
roci foarte dure) si care reteaza structuri geologice variate si strate cu
alcatuire diferita. Sunt separate de vai din generatii
diferite. constituie rezultatul unei nivelari
generalizate in conditiile actiunii de durata a unui sistem morfogenetic. Printr-o evolutie indelungata (zeci sau sute de milioane de ani) o
regiune ajunge la o nivelare completa reflectata de o suprafata de tipul
campiilor de eroziune. in functie de sistemul
morfogenetic care a generat-o corelat cu conditiile climatice rezulta doua
tipuri. Primul este peneplena rezultata prin sistemele
specifice zonei temperate in care se impun actiunea dominanta a apelor
curgatoare (impune in principal fragmentarea creand interfluvii si vai) si
dinamica pe versanti (prin siroire, torentialitate, alunecari etc.) ce provoaca
concomitent retragerea dar si tesirea lor. Al doilea tip il
reprezinta pediplena asociata cu sistemele morfogenetice caracteristice
savanelor, deserturilor si semideserturilor care faciliteaza evolutia
versantilor printr-o retragere aproape paralela cu pozitia initiala pana ce se
produce intersectia lor. Rezulta succesiv pedimente sau glacisuri de eroziune
continuate la exterior de campii de acumulare a materialelor transportate de
panze de apa sau de torenti in timpul ploilor
torentiale. Prin unirea pedimentelor rezulta pediplene care sunt dominate de
martori izolati sau de fragmente de creste ramase din reliefurile vechi.
in regiunile cu mobilitate tectonica unde ridicarile
accentuate survin dupa intervale lungi de stabilitate sau cu miscari slabe nu
se ajunge la campii de eroziune. Rezultatele vor fi aici mai multe suprafete
interfluviale inclinate, cu grad de nivelare deosebit, care se succed in trepte
de la culmile principale spre exterior, multe constituind podurile
interfluviilor secundare. Frecvent treptei mai inalte i se
atribuie denumirea de suprafata de eroziune (nivelare) iar celorlalte cea de
nivele de eroziune. Deci, ele reflecta atat un
anumit grad de nivelare partiala specific unei etape (faze) de modelare dar si
evolutia ulterioara. in culoarele largi ale vailor
deasupra teraselor se desfasoara nivele de pinteni (au dimensiuni mici si
reteaza strate din roci variate) numiti umeri de eroziune. Provin din
fragmentarea unor vechi funduri de vale sau chiar a unor nivele de eroziune
slab dezvoltate.
La acestea se mai adauga terasele fluviatile pentru evolutia cuaternara,
platformele de abraziune pentru spatiile litorale, platourile structurale sau
litologice, nivelele de creste etc
3.2. Teorii privind evolutia generala a reliefului :
Toate acestea dar si abordarea diferita de la autor la autor a conditiilor de
modelare (alcatuire litostructurala, tectonica, agenti si procese, conditii
biolcimatice) au condus la formularea de teorii ce-au avut un grad diferit de
acceptare. Mai mult unele au fost formulate ca replici la cele anterioare
(teoria lui W.Penck in raport cu cea a lui W.M.Davis) iar cele din a doua parte
a sec. XX ca aprofundari a ideilor de la inceputuri. Sunt si multi geomorfologi
care le neaga absolutizand punctele slabe dar care nu pun sau nu incearca sa
aduca 'ceva' nou in loc. Cronologic teoriile cele mai cunoscute si
aplicate de-a lungul anilor in studiul reliefului sunt in numar de patru,
celelalte fiind amplificari ale acestora.
- Teoria 'ciclului eroziunii normale' sau a 'ciclului
geografic'. Este prima conceptie unitara. A fost elaborata de W.M.Davis intr-o prima forma in 1899 si
amplificate de acesta ulterior prin adaugarea altor cicluri (desertic, carstic,
litoral etc). Si-a realizat teoria bazandu-se pe propriile observatii
dar si pe reunirea ideilor valoroase referitoare la forme de relief si procese
elaborate anterior de mari geologi americani si
totodata sub influenta ideilor evolutioniste la moda in sec. XIX. W.M.Davis a
fost un excelent cercetator dar si un erudit pedagog
care nu numai ca si-a explicat simplu ideile dar a introdus modalitati de
reprezentare sugestive (mai ales blocdiagrame) si o terminologie usor de
retinut (denumiri ale etapelor de evolutie). Prezenta sa in Marea Britanie
(1908), Germania (1908-1909), Franta (1911), la congresele internationale de
geografie si la excursiile adiacente ce-au avut loc in S.U.A. au fost prilejuri
de transmitere rapida a teoriei in conditiile in care in lumea geografilor
conceptia evolutionista si intuitia ca metoda erau la moda.
Esenta teoriei consta in cateva directii:
- stabilirea unei evolutii generale si de durata a reliefului de la munti
inalti la campie de eroziune (ciclu de eroziune);
- diferentierea in cadrul ciclului a unor stadii evolutive in care relieful
capata trasaturi morfografice si morfometrice aparte;
- o evolutie pe ansamblu descendenta care presupune un relief inalt creat de
tectonica care in timp indelungat (stabilitate tectonica) este nivelat;
- denumirea stadiilor prin termeni simpli folositi in conceptia evolutionista
(tinerete � munti inalti fragmentati de rauri ce n-au ajuns la
echilibru; maturitate � reflectata de dealuri cu vai largi ce separa
culmi rotunjite; batranete � campii de eroziune cu slabe denivelari si
vai foarte largi);
- rolul esential in modelarea reliefului il au procesele de eroziune fluviatila
intalnite pretutindeni de unde si introducerea lui in denumirea teoriei (ciclul
eroziunii normale);
- corelarea efectelor (configuratia generala a reliefului si mai ales a formei
finale spre care evolutia conduce) cu factorii care impun ciclul (eroziunea
fluviatila, structura) si-l diferentiaza stadial;
- acordarea unui rol secundar tectonicii. Ea ridica regiunea premergator
declansarii ciclului si realizeaza un relief
accidentat. Urmeaza o lunga perioada de stabilitate tectonica
favorabila fragmentarii si nivelarii reliefului pana la forma finala de campie
de eroziune numita peneplena. Reluarea ridicarii conduce le
reintinerirea reliefului dupa care eroziunea va impune un ciclu nou
- dezvolta ideile si in alte medii intuind modele pentru fiecare dintre acestea
pe care le considera 'cicluri secundare' adica limitate regional (c.
marin, c. carstic, c. glaciar, c. desertic).
Teoria a fost repede acceptata in S.U.A. si in tarile europene (indeosebi in
Franta unde a fost aplicata in lucrarile de referinta apartinand lui Emm de
Martonne, H. Baulig si discipolii lor), dar a avut si multe reactii negative
(indeosebi-absolutizarea rolului eroziunii fluviatile, neglijarea rolului
tectonicii si climatului in morfogeneza, considerarea peneplenei ca forma
finala a ciclului, necorelarea momentelor de tectonica activa cu manifestarea
proceselor exogene etc.). Totusi teoria isi are merite incontestabile � este o prima sinteza explicata simplu pentru evolutia de
ansamblu a reliefului, pleaca de la realitati evidente in peisajul
geomorfologic (ex. de la muntii inalti ce formeaza lanturile alpine la cei
intens modelati-hercinici, existenta fragmentelor de peneplena in diferite
regiuni de pe Glob).
- Teoria treptelor de piemont. A fost elaborata de Walter
Penck in lucrarea 'Die Morphologishe Analyse. Ein
Kapital der Physikalischen Geologie' (1924) publicata postum catre tatal
sau. Se bazeaza mai ales pe observatiile realizate in
regiuni montane si indeosebi in Anzi. Ea se constituie
ca o replica la teoria lui W.Davis atat prin raportarea in timp si spatiu a
factorilor care concura in evolutia de ansamblu a reliefului cat si in
rezultatele acestuia.
Principalele idei ce rees din lucrare sunt
- Evolutia reliefului se realizeaza continuu nu in stadii distincte ca la
M.Davis, iar rezultatele sunt suprafete cu inclinari si forme diferite in
functie de interferente dintre intensitatea ridicarii si cea a denudarii (pantele
drepte corespund unor momente de echilibru, cele convexe unei ridicari mai
accentuate iar cele concave unei denudari accelerate).
- Evolutia se produce pe un fond general de ridicare
tectonica astfel plecandu-se de la un relief jos si ajungandu-se la unul inalt
(montan) in ansamblul caruia ies in evidenta suprafete relativ netede si slab
inclinate care se desfasoara etajat. Cele mai vechi sunt la
partea superioara a muntilor iar cele mai noi la baza lor.
- Fiecare treapta rezulta prin procese de denudare la baza unei regiuni supusa
ridicarii tectonice; in timpul realizarii se contureaza trei sectoare deosebite
ca modelare � suprafata de uscat care se inalta, cea care se
individualizeaza pe seama denudarii primeia si cea de a treia pe care se
acumuleaza materialele rezultate prin aceste procese (depozite corelate). Daca
ridicarile sunt mai intense intre prime sectoare panta creste. Prin repetarea
in timp indelungat a secventelor cu raporturi diferite intre intensitatea
inaltarii si denudarii se ajunge pe de-o parte la extinderea si cresterea in
altitudine a regiunii de uscat iar pe de alta parte la
individualizarea de trepte cvasiorizontale de denudare etajate.
- Le-a spus trepte de piemont intrucat formarea lor s-a produs la baza muntilor
(la exteriorul lor).
Desi cauta sa elimine un aspect limitat al teoriei
davisiene, prin corelarea factorului tectonic cu denudarea, care este o
realitate indiscutabila, W.Penck reduce modelarea la denudare eliminand alti
agenti si procese care se implica in sistemul morfogenetic. Totodata si la el
rezultatul evolutiei este o suprafata slab inclinata
ce pare de echilibru final � treapta de piemont. Teoria are trei merite
incontestabile � un pas inainte prin corelarea
tectonicii active cu factorii externi, explica modul de realizare a unor trepte
de denudare si aplicabilitate in anumite regiuni de pe Glob.
- Teoria pedimentatiei. A fost conceputa la mijlocul sec. XX de catre
geomorfologul sud-african L.King (1950, 1954) care si-a
argumentat conceptia prin cunoasterea spatiilor semiaride si de savana din
- in evolutia generala a reliefului rolul esential revine retragerii
versantilor fie ca acestia apar la contactul unor munti cu regiuni joase de
campie fie ca apartin vailor; un relief inalt, muntos realizat in conditiile
unei ridicari tectonice trece in timp indelungat printr-o evolutie in care
elementul definitoriu in configuratia peisajului morfologic il constituie
gradul de fragmentare si de retragere a versantilor. Tineretii i-ar corespunde
relieful inalt cu vai inguste care se adancesc continuu. Faza se incheie in
momentul in care raurile ating un profil echilibrat
ceea ce exclude in continuare adancirea acestora. incepe
un stadiu nou in care pe prim plan se afla evolutia rapida a versantilor prin
diverse procese (la partea superioara siroire, spalare, alunecari iar catre
baza actiunea intensa a apei concentrata in panze sheet-flood). Ca urmare,
rezulta prin retragerea versantilor la baza lor o suprafata de eroziune
(pediment) a carei inclinare desi mica (sub 100) este
suficienta pentru a asigura indepartarea de catre sheet-flood a materialelor
provenite de sus. in acest mod, in timp, interfluviile
se ingusteaza iar pedimentele se unesc capatand o extindere mare. Cand versantii interfluviilor, opusi ca pozitie, se intersecteaza,
se inregistreaza si scaderea in altitudine a lor si transformarea in martori de
eroziune (inselberguri). Reducerea pana aproape la nivelare a acestora consemneaza finalul evolutiei careia morfologic
ii corespunde o campie de eroziune numita 'pediplena'.
- Pe parcursul retragerii versantilor si dezvoltarii pedimentelor ca suprafata
de eroziune, la exteriorul acestora se acumuleaza materiale sub forma de panze
suprapuse ce pot fi corelate cu faze din dezvoltarea
pedimentelor.
- Posibilitatea dezvoltarii mai multor generatii de pedimente sau pediplene in
conditiile in care pe parcursul evolutiei survin miscari de ridicare generale. in acest mod s-ar explica existenta mai multor pediplene
etajate in
in acest fel teoria elaborata de L.King poate fi considerata o varietate mai
noua a celei davisiene (ca evolutie ciclica) in care punctele forte sunt
evolutia laterala a versantilor cu generarea unei suprafete de echilibru la
baza (pedimentele), rolul proceselor legate de prezenta apei (mai ales
precipitatii torentiale), ridicarile sacadate cu faze cu intensitate mai mare,
finalitatea evolutiei sub forma de pediplene. Neacordand o insemnatate prea
mare conditiile climatice (acestea pot influenta doar regimul de manifestare al
proceselor din segmentele separate pe verticala versantilor) L.King considera
ca modul de evolutie este valabil pentru orice regiune
de pe Glob unde apa actioneaza sub diferite modalitati de scurgere.
- Teoria nivelelor geomorfologice elaborata de K.K. Marcov (1948, 1957) este o sinteza a conceptiilor de la finele sec. XIX si prima
parte a sec. XX. Ideea de baza este ca evolutia
generala a reliefului se realizeaza in conditiile interactiunii permanente a
agentilor interni si a celor externi primele determinand denivelari iar
celelalte cauta sa le aplatizeze (dau reliefuri in cadrul unor nivele
geomorfologice). Desfasurarea si mai ales intensitatea
actiunii agentilor externi se realizeaza deosebit in raport de altitudine.
Aceasta situatie determina diferentierea a patru nivele (corespund unor
intervale de inaltime) in care se impune un anumit
specific morfodinamic ce conduce la realizarea de reliefuri (chiar suprafete)
cu caracteristici aparte. Acestea sunt in numar de patru
- Nivelul de abraziune si acumulare cu desfasurare intre -200 m si cativa zeci
de metri inaltime, adica in spatiul de actiune in special al valurilor.
Miscarile epirogenetice si eustatice pot mari acest
interval. De altfel importante abraziunii realizata de apele
marilor, oceanelor de care s-ar lega platforme de abraziune extinse pe multe
sute de metri si chiar kilometri a fost precizata indeosebi de F.Richtofen
(1866).
- Nivelul de denudare corespunzator modelarii in intervalul cuprins intre linia
de tarm si limita inferioara a zapezilor vesnice. Aici rolul principal in
modelare il au procesele de eroziune si acumulare
fluviatila, iar rezultatul final il constituie peneplena ca in conceptia lui
- Nivelul limitelor zapezilor vesnice delimiteaza spatiul altimetric in care se
imbina si au rol hotarator in modelare procesele nivale si glaciare. Acesta a suferit modificari altimetrice insemnate in cuaternar in
concordanta cu variatiile de natura climatica sau cu ridicarile neotectonice.
in acest spatiu rezulta un relief cu suprafete de
modelare specifice celor doua procese.
- Nivelul superior de denudare apartine varfurilor si crestelor situate
deasupra hionosferei. Este o preluare a terminologiei si
judecatilor lui A.Penek din 1889 intregita ulterior de acesta (1920-1930) prin
definirea gipfelflurului (nivel de creste). in
esenta procesele care actioneaza distrug mai rapid crestele cu cat intensitatea
inaltarii este mai mare. in timp rezulta nivele de
creste in acelasi plan topografic.
in conditiile unei imobilitati tectonice cele patru
nivele s-ar inscrie in patru etaje echidistante pe intreaga suprafata a
uscatului. Dar miscarile de ridicare, coborare produc
deformari ale treptelor morfologice rezultate.
- Conceptiile indeosebi din a doua parte a sec. XX s-au situat fie pe pozitia
inovarii teoriilor clasice fie pe cea a negarii sustinand evolutii neciclice
ale reliefului. Valoroase sunt studiile celor care au impus Geomorfologia
climatica. intre acestia sunt K. Troll, H. Louis, J.
Büdel in
Dupa Eigu Yatsu (2003), J.T.Hak (1957-1979) insista pe ideea
'echilibrului dinamic si pe conceptul eroziunii neciclice'; Leopold
L.B. si colab. (1964) respinge metodologia deductiva si explica
mecanismele proceselor prin aplicarea principiilor de fizica si chimie; Schumm
S.A., Lichty R.W. (1965) si Schumm S.A. (ulterior) arata ca raportul
cauza-efect variaza in timp, ca evolutia poate fi privita ciclic dar si
neciclic, ca pragul geomorfologic este legat de stabilitatea formelor de relief
intr-un timp limitat si ca el este depasit in masura impusa de evolutia ei, dar
si pe faptul ca intelegerea si controlarea componentelor peisajului morfologic
trebuie legate de cunoastere (elaborarea si explicarea) detaliilor evolutiei
reliefului; Chorley R.J. (1967) aplica in Geomorfologie teoria sistemelor etc.
Deci, in prezent elaborarea de teorii generale privind evolutia reliefului a incetat a mai fi o preocupare de prim rang. in schimb se insista pe cunoasterea proceselor prin analize
si masuratori de durata in teren si laborator, pe urmarirea raporturilor dintre
proprietatile materialelor (rocilor) ce opun o anumita rezistenta si specificul
mecanic al proceselor fluviatile, glaciare, eoliene, gravitationale etc. De aici diferentierile in geneza si evolutia reliefului.
Verificari
- Definiti riftul si zona de subductie, precizati procesele morfogenetice
legate de acestea si descrieti raporturile dintre ele, etapele de expansiune a
fundului oceanelor (exemplificari prin evolutia oceanelor Pacific si
- Prezentati modurile de realizare a sistemelor de munti prin evolutia
contactelor dintre placi.
- Care sunt contributiile notabile ale principalelor teorii referitoare la
evolutia regiunilor de uscat
- Folositi dictionarele geomorfologice in conturarea notiunilor �
suprafata de nivelare, nivel de eroziune, umar de eroziune, peneplena,
pediplena, gipfelflur, pediment, glacis; exemplificari.
