Unele considerente cu privire la incercarile de a se institui o noua ordine financiara internationala

Unele considerente cu privire la incercarile de a se institui o noua ordine financiara internationala.

Partea finala a capitolului II reliefa, printre altele, exigentele de expresie recenta ale Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei, sugerand necesitatea instituirii unei noi ordini economice mondiale. O noua ordine guvernata de acelasi spirit de cooperare care a animat candva Conferinta Natiunilor Unite de la Bretton Woods si, evident, o ordine articulata la actualul context al relatiilor internationale, caracterizate de adancirea interdependentelor si vizibil dominate de controversatul vector al globalizarii. Demersul, in sine, nu incearca sa prospecteze un teren arid, ci urmareste "fertilizarea" campului actiunilor economice cu idei generoase,

precum democratismul, ca esenta a dialogului interstatal, repartitia echitabila a veniturilor, investigarea unor sanse reale de afirmare a valorilor din majoritatea covarsitoare a statelor lumii, situate azi departe si foarte departe de cele, cateva, asezate statornic in empireul economiei mondiale.

In domeniul cel mai dinamic al economiei extinse la scara planetara - cel al relatiilor financiar-monetare - , deschiderea catre noi orizonturi ale evolutiei s-a facut simtita de mai multa vreme, dar fenomenul continua sa se extinda cu atata vigoare, incat poarta inca amprenta specifica oricarei ofensive: mai mult dominatoare si severa, decat democratica si toleranta. Primele semnale referitoare la extinderea rapida a zonelor de influenta dominate de marile banci din tarile dezvoltate au fost cuprinse in Raportul anual - 1983 al Bancii Mondiale. Se constata acolo ca, in anul 1980, ponderea institutiilor financiare particulare in sursele de credit orientate catre tarile in curs de dezvoltare ajunsese la 50 la suta - cu observatia: "in prezent, ridicandu-se probabil la peste 60 de procente" - , fata de numai 23 la suta, in anul 1970. Fara indoiala, era vorba despre o crestere extraordinara a acestei influente si, mai mult, a unei expansiuni fara precedent, in conditiile in care serviciul datoriei externe (anuitatile, adica dobanzile plus achitarea ratelor scadente) al categoriei de tari mentionate se ridicase de la 7,4 miliarde U.S.D., in 1970, la peste 100 de miliarde, in anul 1982.*)

Este de la sine inteles ca un asemenea grad de proliferare a influentelor si actiunilor principalelor institutii bancare impunea si un cadru organizatoric adecvat. In acest sens, ultimele doua decenii au insemnat pentru sistemele bancare ale tarilor dezvoltate nu doar o perioada de initiative si tatonari - ca raspuns la noile provocari, determinate atat de "foamea" de capitaluri a tarilor in curs de dezvoltare, cat si de modificarea esichierului politic si economic de pe continentul european si din Asia Centrala -, ci, mai cu seama, o perioada de schimbari concrete, structurale si de atitudine, in cadrul unui proces care s-a manifestat pe mai multe planuri.

In primul rand, s-a produs o accentuata concentrare a activitatii bancare. Acest proces a fost cauzat de mai multi factori, printre care: amploarea operatiunilor derulate; imprumuturile tot mai mari solicitate de clienti; riscurile de insolvabilitate a debitorilor - situatia incompatibila cu dorinta bancilor de a-si mari castigurile, forta de penetrare pe alte piete si, ca urmare, ocuparea unui loc dominant in viata valutar-financiara a lumii. Concentrarea activitatii bancare a capatat diverse forme si dimensiuni, in raport cu puterea si obiectivele noilor structuri: monopoluri, consortii si/sau sindicate bancare. Ca o consecinta directa a acestor reasezari, consemnam existenta in interiorul fiecarui stat dezvoltat a catorva grupari bancare care, practic, domina si controleaza intreaga activitate in domeniu.

In al doilea rand, se manifesta pregnant un proces de internationalizare a sistemelor bancare din tarile dezvoltate. Prin practicarea unei politici agresive de implantare in noi puncte financiare de pe glob, aceste banci considera extinderea pe alte piete ca facand parte integranta din politica lor de dezvoltare. O astfel de atitudine, deloc condamnabila si in perfecta concordanta cu actualele tendinte pe plan economic (totusi, cu tenta imperialista), este justificata de actiunea unor factori, cam in egala masura perturbatori sau favorabili: pe de-o parte, restrictiile impuse bancilor, pe plan national, in ceea ce priveste marimea ratei profitului ori dezvoltarea activitatii; pe de alta parte, posibilitatea ca, prin expansiunea in alte tari, noile structuri bancare sa-si diversifice sursele active si de imprumut, cu alte cuvinte sa-si largeasca atat debuseele, cat si modalitatile de a controla mai indeaproape destinatia creditelor si disciplina rambursarilor. Ca metoda, actiunea defensiva sau, dupa caz, ofensiva poate fi considerata ori ca un raspuns in favoarea intereselor propriilor clienti, ori ca o reactie la concurenta bancilor straine etc.

A aparut, astfel, binomul "concentrare-internationalizare", avand ca efect crearea in statele dezvoltate, reprezentante ale puterii economice si financiare, a unor sisteme de creditare si decontare corespunzatoare actualelor cerinte determinate de schimburile economice externe, monedele acestor state ocupand un loc important in platile internationale. Caracteristica principala a acestui proces a fost crearea centrelor valutar-financiare-bancare internationale din Londra, Paris, New York,  Zürich, Frankfurt pe Main, Tokyo - centre care  s-au transformat in poli de convertire, atragere si plasare a fondurilor la nivel mondial, deservind atat firmele nationale, cat si pe cele internationale.

Dar dorinta de a obtine profituri cat mai mari si fuga de reglementarile bancare nationale prea stricte a dus la amplasarea de agentii si sucursale, ale unui numar tot mai mare de institutii bancare, in teritorii cu legislatii bancare mai permisive, cum ar fi cartierul Manhattan din New York, insulele Marshall, Cayman si Bermude, Gibraltar, Liban, precum si alte zone considerate, mai mult sau mai putin eufemistic, "paradisuri fiscale". Acestea au devenit noi centre financiare - denumite generic "off shore" -, care nu sunt intotdeauna situate in afara tarii de origine.

Tot dorinta de a-si asigura venituri certe si sporite a dus la aparitia celei de-a treia tendinte, care a avut ca efect disparitia treptata a deosebirilor dintre operatiunile diferitelor institutii bancare de tip clasic si ale celor moderne, preocuparea de baza a acestor institutii fiind diversificarea serviciilor oferite clientilor, cu o evolutie spre bancile globale, multifunctionale. Marile grupuri bancare, astfel constituite, ofera clientilor lor (indiferent ca sunt rezidenti ori nerezidenti) o gama larga de servicii bancare, incepand de la simple schimburi valutare si mergand pana la acordarea unor imprumuturi imense.

In privinta metodelor de administrare a angajamentelor, a crescut preocuparea bancilor in legatura cu plasarea propriilor instrumente de credit, pe piata internationala, fapt ce a condus la o modificare radicala a resurselor bancilor, la o segmentare a pietei prin aparitia unor noi tipuri de titluri de valoare si, in final, la o majorare considerabila a posibilitatilor institutiilor bancare de a pune noi credite la dispozitia eventualilor solicitanti.

Pe langa aceste aspecte, mai trebuie sa mentionam si inovatiile de ordin tehnic, aparitia de noi operatiuni bancare, mai flexibile si mai rapide, cum ar fi recurgerea la mijloacele electronice si la legatura in timp real intre marile centre bancare, prin intermediul satelitilor. Acest sistem, la care participa peste 500 de banci din intrega lume, permite, pe baza mesajelor stadardizate si computerizate, transmiterea tuturor operatiunilor interbancare in termen de maximum sase ore si la costuri de cinci ori mai mici decat telexul.

In consecinta, institutiile bancare, in calitatea lor de mai institutii financiare, joaca un rol tot mai mare in desfasurarea de ansamblu a circuitului economic mondial si influenteaza puternic principalele evolutii ce se defasoara in viata economica internationala.

Ceea ce am relevat pana in acest punct a avut in vedere, cu precadere, "ofensiva" structurala si manageriala a bancilor mari, reprezentative, dar exclusiv private. Tendintele manifestate de acestea - pe care le-am subliniat ceva mai inainte - sunt privite cu un ochi deosebit de critic de Joseph E. Stiglitz, laureat al Premiului Nobel pentru stiinte economice, fost economist-sef si vicepresedinte al Bancii Mondiale. Potrivit opiniei  sale, regulile jocului in economia mondiala sunt adesea fixate in functie doar de interesele tarilor industrializate avansate - si de anumite interese private din sanul lor -, iar nu de cele ale lumii in dezvoltare. El considera aceasta categorie de "aliati" ca fiind principalul responsabil de faptul ca "astazi, mondializarea nu merge". Si eminentul economist adauga: "Asta nu merge pentru saracii lumii. Asta nu merge pentru mediul inconjurator. Asta nu merge pentru stabilitatea economiei mondiale".*) Este, de fapt, o formulare mai dura a ceea ce insasi Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei remarca, in vara anului 2002.  

In legatura cu marile institutii bancare, se cuvine sa facem necesara distinctie intre "internationalizare" (ca mecanism al expansiunii segmentului privat al acestora) si "internationale" (ca structura organica a institutiilor specializate ale diverselor organizatii interguvernamentale). Asadar, institutiile financiar-bancare internationale reprezinta pilonii de sprijin ai edificiului economic sugerat de Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei. Infiintate - atat la nivel mondial, cat si la nivel regional - prin vointa si cu contributia unui numar important de state, si avand o larga deschidere catre noi aderenti, aceste institutii sunt singurele capabile sa sesizeze oportunitatea unor reforme in profunzime ale statutelor lor si ale politicilor preconizate. Intreaga evolutie a relatiilor financiare si valutare internationale constituie un argument solid in sprijinul acestei idei.