Trasaturi ale economiei mondiale de la sfirsitul sec XVIII pina la inceputul sec. XX
Tara noastra, Romania, a fost intotdeauna – la fel ca si celelalte tari – o parte componenta a comunitatii internationale, nu s-a dezvoltat izolat de aceasta conditiile generale au constituit permanent un cadru pentru propria noastra evolutie, cadru ce si-a pus o puternica amprenta asupra evolutiei economice – si nu numai economice – a tarii noastre. Pe de alta parte, Romania nu s-a limitat doar sa recepteze influente din afara, ci a si exercitat asemenea influente, si-a adus contributia e i activa in concertul international al civilizatiei.
Interdependentele foarte diverse dintre tari si zone s-au accentuat simtitor odata cu trecerea la capitalism, prima orinduire ce nu se mai baza pe economia naturala, ci pe economia de schimb.
Ca atare, intelegerea mai deplina si mai profunda a conditiilor in care s-a dezvoltat capitalismul in tara noastra necesita si o prezentare, fie si succinta, a unor trasaturi de baza ale formarii si evolutiei capitalismului pe plan mondial. De aceea, in cele ce urmeaza, ne vom referi pe scurt la formarea si evolutia pietei mondiale pina la 1914 si, pentru intelegerea acestui proces, la principalele trasaturi ale revolutiei industriale si industrializarii capitaliste, asa cum s-au desfasurat acestea pina la primul razboi mondial.
Notiunea de piata mondiala
Piata mondiala a parcurs un lung proces de formare, ea nu s-a format dintr-o data. Schimburile de marfuri intre tari au existat din cele mai vechi timpuri, dar ele nu ocupau o pondere insemnata in ansamblul economiei tarilor respective. Cea mai mare parte a nevoilor era satisfacuta din propria productie, pa calea economiei naturale. Nu trebuie deci identificata piata mondiala cu comertul la distante mari. Acesta din urma se facea cu obiecte de lux, destinate unor categorii restrinse ale populatiei, cum si cu materii strict necesare, ce nu se gaseau in orice tara (sare, mirodenii, metale sau aliaje ca fier, bronz etc.).
Pentru ca sa apara pe piata mondiala era mai intii necesar ca diversele tari ale Terrei sa se cunoasca si sa comunice intre ele sau – cum spunea in mod plastic un autor – sa se treaca “de la mai multe lumi la o singura lume”, “de la plural la singular”. Aceasta s-a realizat prin descoperirea Lumii Noi (America) si a drumului maritim spre Indii, la finele sec. XV si inceputul sec. XVI.
Conditia decisiva pentru formarea pietii mondiale era insa aparitia diviziunii internationale a muncii, a diviziunii muncii dintre tari. Acest fenomen se va dezvolta o data cu trecerea la capitalism si indeosebi la stadiul sau masinist. Abia atunci tarile nu vor schimba intre ele numai surplusurile productiei, ci vor ajunge la o articulare, la o intrepatrundere a economiilor lor.
Procesul de formare a pietei mondiale, inceput de la sfirsitul se. XV, a durat pina la sfirsitul sec. XIX, cind toate tarile au fost atrase in circuitul economiei capitaliste.
Dupa un prim stadiu piata mondiala consta numai din piata de marfuri, ulterior i se vor adauga drept componente piata financiar-bancara sau piata capitalurilor, precum si piata internationala a fortei de munca.
Prin urmare, atunci cind ajunge sa fie pe deplin formata piata mondiala consta in totalitatea relatiilor privind schimbul de marfuri si servicii intre tari, ca urmare a diviziunii internationale a muncii, din piata financiar-bancara si din piata internationala a fortei de munca.
Etapele formarii pietei mondiale
Formarea pietei mondiale capitaliste este strins legata de evolutia urmata de insusi modul de productie capitalist, de dezvoltarea fortelor sale de productie, care transforma si revolutioneaza progresiv toate laturile vietii economice a societatii, de extinderea treptata a relatiilor de productie capitaliste in tot mai multe zone si teritorii, pina ce a ajuns sa cuprinda in sfera sa intregul glob pamintesc. Corespunzator acestei evolutii, piata mondiala capitalista a parcurs in dezvoltarea sa – pina la primul razboi mondial – mai multe etape:
etapa manufacturiera – (premasinista) a capitalismului, care tine din sec. XVI pina aproximativ in deceniul opt al sec. XVIII; istoriceste, ea corespunde perioadei de destramare a feudalismului si de ascensiune a capitalismului in Europa apuseana;
etapa capitalismului liberei concurente, care dureaza, in continuare, pina in deceniul opt al sec. XIX;
etapa trecerii spre imperialism si a fazei de inceput a imperialismului, care tine din deceniul opt al sec. XIX pina la primul razboi mondial.
Prima etapa se baza inca pe productia mestesugareasca si manufacturiera, in timp ce urmatoarele doua se bazau – in masura crescinda – pe productia masinista.
Marcind o accelerare generala a dezvoltarii, un progres fara precedent in istoria societatii omenesti, formarea pietei mondiale capitaliste este, inainte de toate, un proces economic. Dar acest proces, in principal economic, a fost insotit – si adesea precedat – de un lant intreg de violente, jafuri, samavolnici, cotropiri coloniale, lovituri militare si interventii straine. Sistemul capitalist a cautat sa se impuna cu toate mijloacele, economice si extraeconomice, calcind adesea in picioare – in goane dupa profit, dupa expansiune economica si politica – libertatea si independenta a numeroase popoare. El a instaurat un sistem international de relatii economice si politice bazat pe exploatare, pe dominarea celor mai slabi de catre cei puternici.
Ca atare, referindu-ne in principal la procesul economic al formarii si dezvoltarii pietei mondiale capitaliste, la progresul pe care il reprezinta in istoria societatii, nu trebuie sa uitam nici o clipa contextul politic, social si, nu odata, militar in care el a avut loc.
Etapa de inceput a formarii pietei mondiale. In aceasta etapa, inaugurata de marile descoperiri geografice, s-au creat noi cai comerciale care legau Europa de America si Asia. Centrul de greutate al comertului international s-a deplasat din Marea Mediterana si nordul Europei pe tarmul oceanului Atlantic. Acest fapt a atras dupa sine declinul vechilor centre de comert international – orasele hanseatice si italiene – si aparitia altora noi, situate mai favorabil in raport cu noile drumuri comerciale.
Timp de peste un secol, primul loc in comertul dreptul exclusiv de a face comert cu anumite colonii – si tirgurile mari, prin frecventarea consecutiva a carora de catre unii negustori marfurile circulau dintr-o tara in alta.
Comertul international si-a sporit mult volumul fata de epocile precedente – mijlocit de o circulatie monetara corespunzatoare, precum si de contabilitate (care apare in forma ei moderna inca la 1494, prin celebrul “Tratat de contabilitate in partida dubla” al lui Luca Paciolo). In calea lui erau insa si destule stavile, determinate in principal, de nivelul inca slab al fortelor de productie, de persistenta – in multe tari – a economiei naturale si a regimurilor politice generate de feudalism, de numeroasele si neprevazutele riscuri si primejdii pe care le implica negotul in tari indepartate.
In toata aceasta perioada a fost aplicata o politica economica mercantilista. Mercantilistii considerau ca profitul, bogatia, se creeaza in sfera circulatiei. Ceea ce cistiga unii este facut din pierderea altora. Bogatia ar fi constituita, in principal, sau chiar exclusiv, din moneda sau din lingouri de aur si argint. Ca atare, trebuia urmarita atragerea in tara a unei cantitati cit mai mari, iar scopul acumularii de avutie era de a spori puterea politica a statului respectiv. In consecinta, statul avea nu numai dreptul, ci si datoria sa intervina activ, sa ia toate masurile in acest sens.
Mercantilismul timpuriu, din sec. XV – XVI, a avut ca tel unic asigurarea fluxului in tara al metalelor pretioase. Mai tirziu, in sec. XVII – XVIII, mercantilismul dezvoltat sustinea ca pentru a-si asigura un excedent de numerar, tara trebuie sa exporte mai mult decit importa, adica sa aiba o balanta comerciala activa si ca “balanta comerciala este adevarata balanta a navigatiei (Navy Act)” dat de Cromwell la 9 octombrie 1651. Prin el se interzice importul in Anglia a marfurilor care nu erau transportate pe vase engleze sau ale tarilor producatoare. Masura, care era indreptata impotriva Olandei, a asigurat hegemonia comerciala si maritima a Angliei. Exemplul englez a fost urmat de celelalte mari state europene, fie in forma prohibitiva, fie restrictiva.
Pe masura dezvoltarii capitalismului, acest tip de relatii comerciale bazat pe monopol si privilegii vamale, maritime si coloniale – mostenite in parte de la feudalism – va ceda locul altor orientari de politica economica.
Etapa capitalismului liberei concurente. Aceasta perioada de un secol se desfasoara intre inceputul revolutiei industriale in Anglia si pina spre 1880, cind capitalismul liberei concurente a atins apogeul in cele mai dezvoltate tari. In cuprinsul ei s-au produs adinci transformari in economia, in tehnica, in viata sociala si politica a omenirii, transformari ce se interconditioneaza si isi pun amprenta si asupra evolutiei pietei capitaliste mondiale.
Sub impulsul dezvoltarii fortelor de productie, relatiile de productie capitaliste se afirma tot mai puternic in numeroase tari, dind lovituri decisive feudalismului. Marea revolutie franceza din 1789, revolutia latino-americana de la inceputul sec. XIX, revolutiile europene din 1848 sint cele mai importante momente care marcheaza pe plan politic aceasta evolutie. Inlaturarea vechilor stavile feudale si constituirea a numeroase state nationale creeaza cadrul favorabil pentru dezvoltarea economiilor nationale, iar acest fapt a dat un mare imbold si comertului international.
Patrunderea relatiilor capitaliste in noi si noi teritorii din America, Asia, Africa si Australia – adesea cu mijloace care erau departe de a fi idilice ori pasnice – a largit, de asemenea, cadrul pietei mondiale.
Factorul motor al acestei evolutii trebuie cautat in domeniul fortelor de productie, care au cunoscut o dezvoltare furtunoasa, fara precedent. In ultima treime a sec. XVIII a inceput in Anglia – urmata apoi de un sir de alte tari – revolutia industriala, adica trecerea sistematica la masinism. Revolutia industriala a continuat cu industrializarea capitalista, cu dezvoltarea pe baze masiniste a vechilor ramuri de industrie si cu aparitia altora noi.
Revolutia industriala si industrializarea capitalista au sporit considerabil capacitatea de productie a diverselor ramuri de industrie, precum si gama produselor ce se fabricau. Au devenit, de aici inainte, necesitati permanente: desfacerea unei parti de productie si peste hotare, un volum crescind de materii prime si combustibil, care nu se gaseau intotdeauna in masura suficienta in interiorul tarilor industriale respective, aprovizionarea industriilor cu unelte de productie mecanice. Industrializarea duce si la cresterea masiva a populatiei urbane, in special a celei muncitoresti. Aceasta populatie – care s-a rupt de agricultura – trebuie aprovizionata permanent cu alimente, imbracaminte, incaltaminte si cu alte bunuri si servicii. Productia agricola – alaturi de industrie – capata astfel un mare impuls, (se extind suprafetele, se introduc masini, ingrasaminte etc.); o parte din produsele agricole necesare trebuie procurate din afara tarii. In noile conditii, comertul periodic cedeaza tot mai mult locul unor forme permanente de comert. Se pun probleme complexe de constructie, transport si sistematizare urbana.
Cresterea productie si circulatiei de marfuri face sa creasca si circulatia persoanelor, precum si lupta de concurenta. Se cere ca si informatiile sa circule mai rapid.
Ca urmare are loc si revolutionarea sistemului de transport si comunicatii, ca si modernizarea intregului sistem de institutii si instrumente economice, adaptarea lui la nevoile capitalismului (comertul, moneda, sistemul de masuri si greutati, bancile, finantele etc.).
Schimbarile spectaculoase ce se produc in transporturi si comunicatii sint de mare insemnatate pentru comert. In locul vechilor drumuri naturale, care in vreme de intemperii deveneau impracticabile, se construiesc drumuri si sosele moderne; se creeaza, in unele tari canale de navigatie interioara. Aplicarea fortei aburului la transporturi a dus la doua cuceriri tehnice de maxima importanta pentru modernizarea vietii economice si sociale: crearea cailor ferate si trecerea de la navigatia cu pinze la navigatia cu abur. Astfel, reteaua feroviara mondiala, care in 1830 abia aparea si era de195 km (linia Manchester – Liverpool in Anglia si Baltimore – Ohio in S.U.A.) a atins aproape 38.600 km in 1850, peste 80.600 km in 1870 si 371.000 km in 1880. A sporit astfel volumul transportului de marfuri si de calatori, viteza, iar pretul transportului pe unitatea de produs s-a redus simtitor. In acelasi timp, materialele necesare constructiei feroviare, vagoanele, locomotivele precum si materialele de intretinere devin si ele articole de comert si de investitie.
In ceea ce priveste flota comerciala, tonajul ei brut se cifra in 1820 la 5,9 milioane tone, alcatuit aproape exclusiv din vase cu pinze construite din lemn. Intre 1830 –1860 a avut loc insa o veritabila revolutie nautica a sec. XIX, in cursul careia se produce inlocuirea treptata, dar rapida a lemnului de catre fier in constructia navelor, a pinzei de catre abur ca sursa de energie, marirea dimensiunii si a numarului navelor. Aceasta atrage si necesitatea modernizarii porturilor, a adincirii radelor si dotarii cu mijloace mecanice de incarcare – descarcare. Tonajul flotei comerciale mondiale atinge in 1870 circa 20 milioane tone registru brut (tdw). Pe la 1874 traversarea Atlanticului se putea face curent in 12 zile, fata de 40 de zile cit avea nevoie la sfirsitul sec. XVIII cele mai rapide bricuri. Devine acum posibila organizarea unor curse regulate pe distante lungi, facindu-si aparitia marile companii de transport transoceanic.
Spre finele perioadei s-au petrecut doua evenimente care isi vor produce larg efectele in epoca urmatoare: strapungerea canalului de Suez si aparitia cargourilor frigorifice.
Inaugurat in 1869, canalul de Suez a permis ca Mediterana sa-si recistige in mare parte vechea ei insemnatate. Drumul spre India, China, Japonia s-a scurtat, in medie, cu 11.000 km, iar durata lui s-a redus de la 100 la 26 de zile.
Cargourile frigorifice, aparute la 1830 permit intrarea in circuitul comercial mondial a bunurilor perisabile, in special a carnii, adusa din cele doua Americi, din Australia si Noua Zeelanda.
De mare importanta, ca aspect al vietii moderne si, ca atare, si pentru comert, a fost, de asemenea, dezvoltarea comunicatiilor. Aici se inscriu: aparitia telegrafului electric (1837) care se extinde rapid; cresterea considerabila a retelei postale; instalarea cablurilor telefonice submarine, al caror paienjenis va cuprinde in scurta vreme intregul glob. Stirile comerciale, bancare etc. circula acum instantaneu; tranzactiile se pot incheia telegrafic la mari distante; marile piete, marile burse sint legate intre ele, ceea ce duce la o nivelare a preturilor, la pulsatia sincronizata a afacerilor pe plan mondial.
Dezvoltarea cailor ferate, a flotei mecanizate, a telegrafului si postei fac ca marfurile, oamenii si informatiile sa circule din ce in ce mai rapid, iar distantele sa se scurteze: “Lumea devine mai mica”.
Toate acestea determina comertul exterior sa devina cu adevarat international. Economiile diverselor tari sint tot mai strins articulate, devin tot mai mult - ca o conditie obiectiv necesara pentru desfasurarea productiei – verigi constitutive ale economiei capitaliste mondiale. Comertul international, piata mondiala sint subordonate nevoilor productiei; cresterea lor are loc acum pe baza cresterii productiei, a productiei industriale in primul rind, pe baza diviziunii internationale a muncii.
In acest context a avut loc si cresterea volumului comertului international. Intre 1800 – 1880 cresterea a fost de 10,5 ori. In 1870 Europa detinea o intiietate categorica, concentrind peste 70% din comertul mondial. Pe tari, Anglia – care avea si monopolul colonial si maritim – se situa de departe pe primul loc, urmata de Franta, Germania, S.U.A., in urma carora veneau Rusia, Austro-Ungaria, Olanda, Italia si Belgia.
Schimbarile esentiale s-au produs si in structura marfurilor care faceau obiectul acestui comert. Ponderea cea mai mare a revenit marfurilor textile din bumbac si lina. Declinul industriei casnice taranesti si cresterea populatiei urbane explica in mare masura fenomenul. A sporit foarte mult si comertul cu cereale, precum si cu alte produse alimentare. Are loc, mai ales dupa 1850, si o insemnata crestere a comertului mondial cu mijloace de productie, cu marfuri ale industriei grele. In aceste conditii si-a facut aparitia si un comert cu parti de produs, cu piese de schimb, semifabricate. A sporit continuu si comertul mondial cu carbune, fier, otel, laminate. Cele mai importante produse (cereale, bumbac, fier, zahar, cafea etc.) se vind pe piete specializate, la marile burse, legate intre ele prin reteaua telegrafica internationala.
Achizitia unor marfuri mai scumpe, ca si construirea cailor ferate sau modernizarea porturilor duc la nevoia acordarii de imprumuturi, la dezvoltarea crescinda a unei piete financiare internationale, parte constitutiva a pietei capitaliste mondiale.
Alta trasatura consta in faptul ca acest comert nu mai este un comert de volum mic, cu produse rare si scumpe, ci un comert de masa ce se adreseaza la sute de mii si milioane de consumatori. El pierde treptat caracterul periodic si devine un comert permanent, de mare regularitate.
Tendinta de largire nelimitata a productiei, inerenta capitalismului, in genere, si accentuarea in stadiul sau masinist, a determinat, cum am aratat, o expansiune a comertului. In fata ei au cazut pe rind stavilele feudale (vami interne, taxe etc.) din interiorul diverselor tari, constituindu-se piete nationale, in cadrul carora marfurile circulau liber. Aceasta evolutie si-a pus amprenta si pe regimul comertului exterior, a influentat decisiv politica comerciala. Schimbarea ei completa nu s-a produs insa dintr-o data.
Graitor este cazul Angliei. Aici, pe rind, au fost reduse tarifele ce impiedicau intrarea cerealelor straine, iar in 1846 legea cerealelor (din 1815) a fost abrogata; tarifele vamale asupra marfurilor industriale straine au fost reduse, s-a permis accesul marfurilor straine in coloniile engleze; in 1849 au fost abolite actele de navigatie, permitindu-se intrarea libera a navelor straine; in fine, in 1860 au fost inlaturate si tarifele diferentiate, preferentiale, care fusesera acordate o vreme marfurilor din coloniile engleze comparativ cu cele straine, introducindu-se taxe egale. Incepind din 1860, Anglia a trecut complet la politica liberului schimb. Pe asemenea principii s-a bazat si tratatul comercial incheiat in acelasi an, pe o durata de zece ani (1860 - 1870), cu Franta.
Urmind o astfel de politica, Anglia a cautat sa obtina de la partenerii ei comerciali un tratament reciproc. In conditiile in care, pina in 1870, Anglia a fost “atelierul lumii”, in care avea intiietatea maritima si cel mai intins imperiu colonial, politica liberului schimb era menita sa usureze patrunderea marfurilor engleze pe pietele straine, sa-si asigure suprematia. In libera concurenta invinge cel mai puternic, cel care poate vinde mai mult, mai de calitate, mai ieftin si mai repede. Iar Anglia nu avea a se teme inca de nici un concurent.
Sub influenta Angliei si Frantei, multe state europene au pasit pe calea liberului schimb, incheind intre ele tratate comerciale ce contineau tarife reduse sau scutiri de vama, nu prevedeau prohibitii, dar cuprindeau – toate – clauza natiunii celei mai favorizate (Pe atarii principii s-a bazat si conventia comerciala incheiata in 1875 intre Romania si Austro-Ungaria).
Asa se face ca intre 1860 – 1880 s-a statornicit in cea mai mare parte a Europei un regim vamal relativ moderat. Politica liberului schimb si-a extins astfel apogeul.
Singura mare putere europeana care s-a tinut putin deoparte in fata acestui curent a fost Rusia, desi influenta lui s-a simtit si acolo. Statele Unite ale Americii trebuiau sa tina cumpana intre interesele industriale ale statelor din Est – inclinate spre protectionism – si cele agricole ale plantatorilor de bumbac din Sud, interesate in accesul liber al productiei lor la pietele europene.
In etapa capitalismului liberei concurente a continuat lupta marilor puteri pentru acapararea de colonii. Ea capata insa, in aceasta perioada, unele trasaturi noi.
In primul rind, timp de citeva decenii expansiunea coloniala engleza nu se va izbi decit de impotrivirea populatiilor indigene.
In aceste conditii, imperiul colonial britanic a atins in 1874 suprafata de 6,5 milioane km2. El si-a mutat, totodata, centrul de greutate din Marea Antilelor in Oceanul Indian.
In al doilea rind, politica coloniala a fost puternic marcata de cresterea furtunoasa a industriei masiniste, provocata de revolutia industriala. Urmarile acesteia se manifesta in mai multe directii, vizibile mai ales in cazul imperiului colonial britanic.
In epoca mercantilista se constata un curent comercial precumpanitor dinspre colonii spre metropola. In era masinista se impune necesitatea unui circuit comercial dublu, in ambele sensuri, astfel incit coloniile sa poata absorbi produsele industriale din metropola.
In acest scop, se incurajeaza punerea in valoare a bogatiilor din colonii. Acest fapt, precum si proletarizarea unei parti insemnate din populatia metropolei – ca urmare a extinderii masinismului si a marii proprietati agrare capitaliste – a creat un puternic curent de emigratie spre tarile noi (indeosebi S.U.A.) si spre colonii. Astfel, alaturi de vechile colonii de plantatie (situate in zonele tropicale), in care se folosea munca sclavilor, se inmultesc coloniile de emigratie, unde vin oameni liberi: Canada, Australia, Noua Zeelanda, Africa de Sud etc.
Revolutia industriala si industrializarea au astfel ca efect o vasta circulatie internationala a fortei de munca, cu marfuri adinci si asupra comertului international. Dar odata cu emigrantii, Europa isi “exporta” peste ocean si contradictiile caracteristice orinduirii capitaliste, care nu vor intirzia sa se intoarca impotriva ei.
Regimul 'pactului colonial' – subminat deja prin desprinderea S.U. A. si prin revolutia latino-americana de la inceputul sec. XIX – primeste noi lovituri, fiind inlocuit de sistemul autoguvernarii coloniilor.
In fine, trebuie mentionat ca pina la 1870 investitiile de capital in exterior, si mai ales in afara Europei, au fost inca reduse desi dupa 1850 se accentueaza constructia de cai ferate. Piata financiara internationala, piata capitalurilor, se va dezvolta puternic abia in epoca urmatoare.
Epoca trecerii la imperialism si de inceput a imperialismului. In ultimele trei decenii ale sec. XIX a avut loc un nou avint al fortelor de productie. Pe aceasta baza, la inceputul sec. XX principalele tari capitaliste au trecut la stadiul imperialist, ca trasatura esentiala, prin dominatia manopolurilor. Tot atunci se incheie impartirea teritoriala a lumii intre marile puteri, ceea ce marcheaza incheierea procesului de formare a pietei mondiale, toate tarile de pe glob fiind acum cuprinse in orbita relatiilor capitaliste.
Piata mondiala se dezvolta tot pe baza masinismului, dar industria creste accelerat, impulsionata de noile produse ale stiintei si tehnicii. Industrializarea capitalista – declansata prin revolutia industriala – face noi pasi inainte. Intre 1870 – 1913 productia industriala mondiala a crescut de 5,3 ori. In principalele tari capitaliste capata treptat precumpanire ramurile industriei grele bazate pe carbune si fonta, a caror productie, intre 1880 – 1913, a sporit de peste 4 ori.
Sfirsitul sec. XIX si inceputul sec. XX sint marcate de dezvoltarea a trei ramuri industriale bazate pe noi surse de energie: industria electricitatii si electrotehnica chimica si petroliera. Ele cresc mai rapid decit vechile ramuri si contureaza o noua etapa a revolutiei industriale (sau, dupa unii autori, chiar o “a doua revolutie industriala”). De pilda, productia mondiala de petrol sporeste de la 4 milioane tone in 1880 la 52,6 milioane tone in 1913, adica de 13 ori. Energia electrica, petrolul si procesele chimice gasesc numeroase aplicatii in domenii variate (motorul cu explozie, motorul Diesel, tramvaiul electric, chimia de sinteza, cinematograful etc.).
Desi aflate la inceputuri, de mare importanta sint industria aluminiului, a matasii artificiale, industria aeronautica si industria automobilelor. Dezvoltarea comertului, circulatia capitalurilor si a oamenilor (industriasi, comercianti, lucratori salariati etc.) sint impulsionate si de cresterea in continuare a cailor ferate, care au sporit de la 371.000 km in 1880 la 1.104.000 km in 1913 (de aproape trei ori), cuprinzind in reteaua lor noi teritorii in toate continentele. Sporeste viteza comerciala a trenurilor, isi fac aparitia vagoanele frigorifice si vagoanele cisterne.
De la aproape 20 milioane tone in 1870, tonajul marinei comerciale a sporit la peste 49 milioane tdw. In 1913, din care cca. 88% era reprezentat de vapoare cu abur, care detronasera definitiv navele cu pinze. Apele marilor si oceanelor sint brazdate acum si de cargouri frigorifice si de petroliere. Apare navigatia submarina. Pretul transportului se reduce simtitor, iar traversarea Atlanticului se poate face in mod curent (in 1910) in numai 6 zile. Dotarea tehnica si traficul porturilor cresc considerabil. La canalul de Suez, 1869, se adauga noi cai maritime create de om, care scurteaza distantele si ieftinesc navlurile: canalul Corint, intre Grecia continentala si Peloponez (1893), canalul Kiev (1895) si mai ales canalul Panama, deschis navigatiei la 15 august 1914. Aplicarea electricitatii permite si dezvoltarea transportului urban, introducindu-se tramvaiul electric in numeroase orase, linii ferate suspendate aerian si primele metrouri. Astfel se extind zonele de locuit spre periferie, este mai usor accesul populatiei spre cartierele comerciale din centrul oraselor. Se dezvolta diversele servicii comunale: apa, canalizare, iluminat electric, aprovizionare cu gaz, cu combustibil, salubritatea, curatatorii chimice etc.
In domeniul comunicatiilor, la mijloacele existente – si a caror retea sporeste in continuare – vin sa se adauge telegraful fara fir si telefonul. Lungimea cablurilor submarine in 1914 atinge 531.000 km.
In agricultura, patrunderea tehnicii masiniste este inca mult mai redusa decit in industrie. Dar si productia agricola a crescut considerabil datorita cererii sporite de materii prime pentru diverse industrii de alimente pentru populatia lumii (care crescuse de la 900 mil. in 1880 la peste 1,8 mld. in 1913), datorita inceputului de folosire a masinilor si ingrasamintelor, dar mai cu seama datorita fertilitatii exceptionale a noilor terenuri cultivate in tarile transoceanice.
Evolutia schitata mai sus a industrie, transporturilor si agriculturii a dus la sporirea considerabila a varietatii si volumului marfurilor ce faceau obiectul comertului international.
In perioada de trecere spre stadiul monopolist, si, cu atit mai mult, in imperialism, devine posibila depasirea unor tari de catre altele intr-un termen istoric scurt. Pina la 1900 – deci de trei decenii – Anglia pierde intiietatea industriala pe care o detinuse indelung, fiind intrecuta de Statele Unite si de Germania; Franta este impinsa pe locul patru. In competitie intra, si alte tari ca Italia, a carei industrie se dezvolta mult dupa faurirea unitatii statale, precum si Japonia, trezita la viata moderna prin revolutia Maeidji (1868). Lupta de concurenta, lupta pentru piete – si implicit, rivalitatea politica – se ascut extraordinar. Se adinceste totodata, decalajul dintre grupul restrins al tarilor dezvoltate industrial si celelalte tari ale lumii, carora diviziunea internationala a muncii instaurata de capitalism le rezerva o dezvoltare incompleta sau unilaterala.
Noile conditii ale stadiului monopolist si-au pus o puternica amprenta asupra comertului interior si exterior, asupra pietei capitaliste mondiale.
Monopolurile (carteluri, sindicate, trusturi etc.) cuprind nu numai productia, capitalist – in grade diferite –si desfacerea, imprimindu-i o organizare monopolista. preturile nu mai au un joc liber, ci sint folosite ca instrument al obtinerii profitului ridicat de monopol.
Pentru uriasa lor productie, monopolurile au o nevoie sporita de piete de desfacere si surse de materii prime. Aceasta duce atit la largirea pietei, cit si la cresterea rivalitatii pentru noi piete. Fiecare concurent cauta sa-si asigure pentru sine piata sa, fapt ce se reflecta in politica vamala si comerciala, iar concurenta nu mai este libera, ci se poarta cu mijloace monopoliste.
Investitiile externe precum si imprumuturile acordate diverselor state duc la dezvoltarea exportului de capital, la formarea pietei mondiale a capitalurilor. Exportul de capital duce la largirea exportului de marfuri. Ca urmare creste circulatia internationala a lucratorilor, luind nastere astfel si piata internationala a fortei de munca.
Coloniile capata o importanta sporita, iar lupta pentru colonii – un caracter nou, mai acut.
In aceste conditii, volumul comertului international a sporit considerabil. Intre 1880 si 1914 aceasta crestere a fost de peste 2,5 ori.
Cresterea activitatii comerciale – ca si a celei industriale – nu se desfasoara linear, ci are un caracter ciclic, marcat de crize de supraproductie (care insotesc de la 1825 incoace stadiul masinist al capitalismului).
Expansiunea industriei si comertului atrage dupa sine expansiunea financiara (iar aceasta, la rindul ei, le amplifica pe cele dintii). Pentru a exploata minele, a construi cai ferate, a instala case de comert, este nevoie de capitaluri (la fel, in cazul imprumuturilor). Restrinsa inainte de 1870, piata capitalurilor a crescut considerabil pina la primul razboi mondial. Ea se constituie, de fapt, tocmai in aceasta perioada. Principalele tari exportatoare de capital erau Anglia, Franta si Germania. La acest capitol – desi pierduse intiietate industriala – Anglia ocupa solid inca primul loc, avind cele mai multe capitaluri plasate la vastul sau imperiu colonial. Franta ocupa locul doi, iar amindoua erau in apriga rivalitate cu Germania. In ansamblu, Europa era inca centrul financiar al lumii capitaliste.
Dupa 1870 a avut loc o accentuare a emigratiei europenilor spre alte continente. Ea a fost provocata de somajul industriei ce insotea crizele ciclice (accentuate pe masura industrializarii crescinde), de criza agrara ce a bintuit in Europa peste doua decenii ruinind numerosi tarani, de cererea crescinda de mina de lucru ce insotea expansiunea extraeuropeana a capitalului financiar; in fine – de speranta categoriilor proletare sau proletarizate ale populatiei europene de a-si croi pe alte meridiane un trai mai bun. In intentia colonialistilor, expansiunea coloniala trebuie sa fie o supapa de canalizare a nemultumirilor sociale generate de agravarea exploatarii maselor in conditiile capitalismului monopolist.
Fapt este ca intre 1870 si 1914 un numar de 34 de milioane de oameni – cifra egala cu populatia Italiei din 1914 – au emigrat din Europa. (Socotind ca 9 milioane s-au intors, emigratia neta ramine de 25 de milioane.) Acest fenomen a contribuit la cresterea masei de marfuri produse si puse in vinzare de teritoriile si tarile spre care s-au indreptat emigrantii, prin accentuarea dezvoltarii capitalismului in acele zone. Totodata, din tarile coloniale si dependente (din India, China, America latina etc.) un alt val de oameni se indrepta spre Europa Occidentala si spre S.U.A. – in cautare de lucru, de conditii mai bune de viata. Prin amploarea lui, fenomenul emigratiei in ansamblu atesta ca s-a format o piata internationala a fortei de munca, strins legata de celelalte doua: piata mondiala de marfuri si piata mondiala a capitalurilor.
Comertul international cuprinde o gama tot mai larga de produse, care concura la satisfacerea variatelor nevoi ale oamenilor. Ele provin din cele mai diferite tari si regiuni ale lumii. Pe acest fundal se constata ca putinele tari industriale exporta preponderent marfuri fabricate (ceea ce, impreuna cu monopolul tehnologic pe care il detin, le confera superioritate si avantaje economice), in timp ce restul tarilor exporta aproape exclusiv produse agricole si materii prime minerale, care incorporeaza mai putina munca, deci procura si venituri mai mici. Ca urmare, aceste tari erau, de regula, debitoare la cele din primul grup.
Se constata, in acest context, trei zone de maxima concentrare a schimburilor mondiale, servite de porturi cu o uriasa activitate: (1) Europa occidentala si centrala, (2) America, cu porturile sale de pe “fatada atlantica”, (3) Extremul Orient, cu tari de vasta populatie si enorme resurse. Corespunzator acestei concentrari se situau si principalele linii de navigatie. Europa – unde erau majoritatea tarilor dezvoltate – avea cea mai mare pondere in comertul mondial. Aceasta pondere este insa in scadere fata de perioada precedenta, in special datorita ascensiunii S.U.A.
Daca pe la 1870 primele patru pozitii in comertul mondial le aveau Anglia, Franta, Germania si S.U.A., in 1911 ordinea lor se schimbase: Anglia, Germania, S.U.A. si Franta.
O cifra de bilant arata ca intre 1820 si 1910 comertul mondial a crescut de 22 de ori, in timp ce populatia globului doar s-a dublat. odata cu acest progres istoric evident sporisera insa considerabil si contradictiile lumii capitaliste.
Politica comerciala externa a principalelor tari capitaliste se modifica si ea. Majoritatea tarilor europene parasesc politica liberului schimb si trec la o politica protectionista.
in timp ce politica protectionista dusa de state mici si mijlocii (intre care si Romania) avea ca scop sa-si faureasca o industrie nationala, protectionismul marilor puteri avea un caracter agresiv si de expansiune.
Orientarea spre un protectionism agresiv a fost inaugurata de Germania lui Bismarck in 1879. Atunci a fost pus in vigoare un nou tarif vamal, prin care taxele vamale la anumite marfuri straine cresteau de 2 pina la 4 ori. Pe pietele externe, monopolurile germane, sprijinite de stat, au trecut la practicarea sistematica a politicii de dumping (preturi mai scazute pe pietele externe, in scopul cuceririi lor) si la acordarea de prime de export industriasilor exportatori.
Franta a trecut la protectionism in 1881 si, mai accentuat, in 1892, cind a fost introdus sistemul tarifului dublu: un tarif minim, sub care taxele nu puteau sa scada, acordat partenerilor care incheiau un tratat de comert cu Franta, si un tarif maxim (sau general), aplicat acolo unde lipseau conventiile de comert.
