Mecanismul cursului valutar

Mecanismul cursului valutar

In economiile de piata, atat valutele, cat si devizele sunt vandute si cumparate de banci autorizate si la bursele valutare, deci pe piata libera, in schimbul monedei nationale. Cei ce vand pe piata valute si devize sunt exportatorii si ceilalti beneficiari de incasari din strainatate, iar cei care cumpara aceste valori de pe piata, avand de facut plati in strainatate, sunt fie importatori, fie diversi debitori.

Urmare a jocului cererii si ofertei dintre exportatorii si importatorii de valute sau devize de pe piata, vanzarea si cumpararea valutelor si a devizelor se efectueaza la un anumit pret, denumit curs.

Rezulta deci ca acest curs valutar reprezinta pretul unei monede nationale exprimat intr‑o alta moneda. Ca orice alt pret, cursul valutar sau cursul de schimb al unei monede reflecta raporturile dintre cererea si oferta pentru moneda respectiva pe piata schimburilor valutare.

Cererea pentru o anumita valuta este determinata de cererea persoanelor fizice si juridice straine pentru bunurile, serviciile si activele financiare al caror pret este exprimat in valuta respectiva.

Oferta pentru o anumita valuta este determinata de cererea persoanelor fizice si juridice straine, posesori ai respectivei valute, pentru bunurile, serviciile si activele financiare al caror pret este exprimat in valute straine.

In general, cursul valutar poate fi exprimat prin urmatoarele doua modalitati:

sau:

unde:

M_s = valoarea monedei straine

M_n = valoarea monedei nationale

In primul caz, cursul valutar poate fi definit ca fiind valoarea unei unitati monetare straine exprimata in unitate monetara nationala, iar in cel de al doilea caz, cursul valutar este definit ca fiind valoarea unitatii monetare nationale exprimate in functie de  o alta moneda straina.

Stabilitatea raporturilor de schimb dintre moneda nationala si monedele straine, precum si publicarea cursurilor de schimb de catre autoritatea nationala monetara sau de catre diverse banci comerciale poarta denumirea de cotatie.

Pe baza celor prezentate mai sus se poate observa ca, in primul caz, avem de a face cu o cotatie directa, iar in cel de al doilea caz, cu o cotatie indirecta.

5.5.1. Categorii de cursuri valutare

Cursurile valutare pot fi clasificate in functie de  mai multe criterii:

1. In functie de  modul in care sunt stabilite

a)      Curs oficial

Acest curs este cel stabilit de autoritatea nationala monetara pe cale unilaterala, fiind mai apropiat sau mai indepartat de raportul valoric real dintre monede sau de cel stabilit pe piata si recunoscut de autoritatea nationala monetara.

In situatia in care baza pentru stabilirea acestui curs oficial o constituie valoarea paritara, cursul oficial coincide cu paritatea si poarta denumirea de curs oficial paritar.

Cand stabilirea cursului oficial este rezultatul unui acord international bilateral, incheiat cu o anumita tara, atunci cursul oficial poarta denumirea de curs oficial conventional.

Cursul oficial este fix, stabilit de regula in afara pietei valutare, fiind deci distinct de cursul real sau de cursul rezultat din raportarea puterilor de cumparare a celor doua monede pe piata.

b)      Curs neoficial

Acest curs este de fapt pretul inregistrat pe piata la un moment dat de o unitate monetara, fiind format pe baza raportului dintre cererea si oferta de moneda.

2. In functie de  modul de variatie:

De-a lungul anilor, cursurile valutare au fost de trei feluri:

a)      Cursuri fixe (cursurile oficiale) sunt acele cursuri stabilite de oficialitatile monetare ale tarii respective si care sunt mentinute la acelasi nivel cat mai mult timp posibil. Aceasta rigiditate a cursului fata de modificarile cererii si ale ofertei necesita interventia autoritatilor monetare ale statului.

De exemplu:

Sa presupunem ca, la un anumit curs fix, cererea depaseste oferta de pe piata valutara. In aceasta situatie, prin interventia sa autoritatea monetara va contribui la sporirea ofertei pentru valuta solicitata. Daca aceasta valuta este chiar moneda nationala, autoritatea monetara va vinde moneda proprie pe piata valutara si va cumpara alte valute, marind propriile ei rezerve de valute straine. Daca insa excesul de oferta vizeaza moneda nationala, autoritatea monetara va cumpara propria moneda nationala, ceea ce va determina o reducere a rezervelor valutare oficiale.

Atunci cand oferta depaseste sistematic cererea pentru o anumita valuta, se inregistreaza presiuni puternice asupra cursului fix, in sensul scaderii acestuia. Pentru a se evita modificarea oficiala a cursului, autoritatea monetara trebuie sa intervina, cumparand valuta aflata in exces pe piata.

b)      Cursurile libere sau flotante sunt acele cursuri stabilite in mod normal, ca urmare a functionarii libere, neinfluentate, a mecanismului pietei. Astfel, pe o piata complet libera, fara interventii din partea autoritatii monetare, cursul de schimb fluctueaza si evolueaza in functie de  fluxurile cererii si oferte, pana ce se ajunge la un nivel la care piata valutara este in echilibru. Aceasta inseamna, pe de o parte, ca cererea de valuta este suficienta pentru a absorbi valuta existenta si oferita pe piata, iar pe de alta parte, pe piata exista suficienta valuta, pentru a putea satisface corespunzator cererea.

Ca atare, o situatie in care o valuta este libera sa‑si gaseasca propriul nivel de echilibru, ca raspuns la jocul cererii si al ofertei de pe piata valutara, este descrisa ca avand un curs de schimb flotant.

Acest sistem presupune revizuiri frecvente, uneori chiar substantiale, ale nivelului cursului de schimb, ca raspuns la jocul cererii si al ofertei de pe piata. In cazul in care se manifesta pe piata internationala o cerere sporita pentru exporturile unei tari sau pentru activele sale financiare, cererea pentru moneda acesteia va creste, iar cursul ei de schimb se va aprecia. In situatia inversa, daca se inregistreaza o crestere a volumului importurilor sau de capital, va exista un exces al ofertei monedei respective fata de cerere si deci, va avea loc deprecierea cursului de schimb al acestei monede.

Miscarile speculative internationale de capital pot afecta puternic nivelul cursului de schimb al valutelor. In acest sens, un exemplu edificator il constituie socurile speculative pe care le‑au resimtit, in anii 1992 – 1993, lira sterlina, lira italiana, francul francez, peseta spaniola si escudo portughez, ceea ce a avut un impact considerabil asupra Sistemului Monetar European (S.M.E.)

Un alt aspect demn de luat in seama este acela ca, din punct de vedere al terminologiei, modificarea oficiala a cursurilor fixe este desemnata prin cuvintele „revalorizare” – cresterea cursului, si „devalorizare” – scaderea cursului, in vreme de in cazul cursurilor flotante (cu evolutie efectiva pe piata valutara), cresterea acestora este desemnata prin termenul de „apreciere”, iar scaderea prin cel de „depreciere”.

Pentru stabilizarea cursului de schimb al monedei nationale autoritatile monetare au la dispozitie un intreg set de instrumente ale politicii monetare macroeconomice.

Astfel, pentru evitarea deprecierii monedei, Banca Centrala poate ridica ratele dobanzii (mai ales taxa oficiala a scontului), in speranta atragerii de capital strain, ceea ce ar duce la o crestere a cererii pentru moneda nationala. De asemenea, cresterea ratei dobanzii poate „calma” presiunea inflationista, prin atragerea excesului de lichiditati de pe piata monetara.

In acelasi scop pot fi folosite si instrumente fiscal‑bugetare. De exemplu, intr‑o tara a carei moneda se depreciaza, guvernul poate adopta o politica fiscala deflationista, marind impozitele sau reducand cheltuielile bugetare. Acest lucru ar putea duce la reducerea cererii interne, incurajand producatorii interni sa‑si vanda produsele la export.

Bineinteles, exista o serie de argumente pro si contra, atat in cazul cursurilor valutare fixe, cat si in cel al cursurilor flotante, cu toate ca o reintoarcere la cursurile valutare fixe ar fi in totala contradictie cu mecanismul actual al economiilor de piata.

Principalele argumente in favoarea cursurilor fixe sunt urmatoarele

Cursurile fixe favorizeaza comertul si investitiile internationale, indepartand nesiguranta si riscul existente in cazul cursurilor flotante;

Angajamentul unui guvern de a mentine un regim de cursuri fixe poate disciplina modul de elaborare a politicii monetare, autoritatea nationala valutara (de fapt, statul) neputand astfel sa recurga cu usurinta la cresterea masei monetare interne, intrucat aceasta politica ar genera presiuni pentru devalorizarea monedei nationale, ceea ce ar avea drept urmare o reducere a rezervelor valutare;

Mentinerea cursurilor fixe necesita un grad ridicat de cooperare internationala si de coordonare a politicilor macroeconomice ale statelor, ceea ce poate ajuta la crearea unui climat international mai stabil, care va favoriza dezvoltarea comertului international si a investitiilor;

Dat fiind ca speculatiile de pe pietele schimburilor valutare internationale sunt din ce in ce mai puternice, se argumenteaza ca piata nu poate realiza singura un curs de schimb stabil care sa reflecte in mod real performanta si adevaratul potential economic al unei tari.

In ceea ce priveste cursurile flotante, si in favoarea acestora exista urmatoarele argumente:

Cursurile de schimb flotante permit o ajustare automata, pentru a se asigura echilibrul intre cererea si oferta unei valute;

Cursurile de schimb flotante permit guvernelor sa concentreze instrumentele politicii economice pentru realizarea unor obiective interne, fara a fi confruntate cu restrictiile unui curs fix;

Cursurile de schimb flotante protejeaza economia interna de socurile preturilor externe, permitand aprecierea monedei nationale fata de monedele tarilor care inregistreaza o rata ridicata a inflatiei, oferind economiei interne posibilitatea evitarii „importului de inflatie” din strainatate.

c)      Cursurile fluctuante sunt acele cursuri valutare care pot flota doar in anumite limite, deci numai cu o anumita marja de variabilitate. Acest curs se situeaza intre cursul fix si cursul flotant, fiind format printr‑o fluctuatie libera pe piata, in functie de raportul existent intre cererea si oferta de valuta, dar numai intre anumite limite fixate de autoritatea monetara nationala. In cazul in care limitele stabilite sunt depasite, statul, prin Banca Centrala, intervine pentru sustinerea cursului monedei, in sensul aducerii lui in cadrul limitelor fixate, numite si limite de interventie.

Un  astfel de curs este practicat, in prezent, de tarile membre ale Sistemului Monetar European; intre cursurile valutare ale acestor tari nu pot exista diferente, in plus sau in minus, mai mari de 2,25%, cu exceptia peso‑ului spaniol, pentru care este permisa o maja de +/- 6%.

In realitate, atat cursurile fixe cat si cele flotante sunt doar cazuri extreme, practica internationala scotand in evidenta faptul ca majoritatea statelor incearca sa adopte cursuri valutare stabile, dar flexibile.

3. In functie de utilizarea efectiva pe piata, se pot distinge:

a)      Cursul valutar real de schimb, care este stabilit pe baza paritatii puterilor efective de cumparare de pe pietele monetare, nefiind insa un curs curent sau operativ, care sa fie utilizat in tranzactiile valutare sau financiare.

b)      Cursul valutar economic (sau cursul pietei) este stabilit pe baza etaloanelor internationale, determinate pe piata monetara, in functie de informatiile privind posibila evolutie a factorilor de influenta. Acest curs este cel practicat efectiv pe o piata la un moment dat, piata pe care, urmare unor tranzactii, paritatea puterii de cumparare poate fi influentata si de alti factori, in afara celor obisnuiti, care pot determina nivelul puterilor de cumparare, cu ar fi de exemplu, factorii subiectivi datorati unor conjuncturi specifice. Aceste influente pot provoca oscilatii ale cursului pietei in jurul paritatii puterilor de cumparare.

Discrepanta dintre cele doua cursuri se explica prin influenta predominanta a factorilor de pe piata internationala si prin modul diferit de interpretare a factorilor nationali si internationali din partea operatorilor de pe piata monetara internationala.

4. In functie de pozitia bancii, pot fi distinse:

curs de schimb la vanzare

curs de schimb la cumparare

Aceste doua cursuri indica pretul la care o banca sau o casa (oficiu) de schimb valutar vinde sau cumpara o valuta.

De regula, cursul de schimb la vanzare este mai mare decat cursul de schimb la cumparare, datorita comisionului bancii sau al casei (oficiului) de schimb.

In cazul cotatiei directe, banca sau casa (oficiul) de schimb cumpara mai ieftin valuta (moneda straina) si o vinde mai scump.

De exemplu, la Tokyo, cursul dolarului S.U.A. apare astfel:

cumparare:      1 $ = 117,60 ¥

vanzare:           1 $ = 117,95 ¥

In cazul metodei indirecte de cotatie, cursul de cumparare al valutei este de fapt cel de vanzare al monedei proprii; din aceasta cauza el se situeaza sub cursul de cumparare. De exemplu, la Londra, cursul dolarului S.U.A. apare astfel:

cumparare:      1 ₤ = 1,64 $

vanzare:           1 ₤ = 1,58 $

5. In functie de momentul lichidarii tranzactiei, putem distinge:

a) Cursul la vedere (spot) este cursul zilei in care se incheie tranzactia de vanzare‑cumparare de valuta, curs la care se si lichideaza tranzactia, in aceeasi zi sau cel mai tarziu dupa 48 de ore, cand se procedeaza la primirea sumelor convenite.

b) Cursul la termen (forward) este folosit pentru tranzactiile de valuta care prevad livrarea valutei si primirea contravalorii ei (lichidarea tranzactiei) dupa 1, 2, 3, sau 6 luni de la data perfectarii operatiunii respective. Acest curs este stabilit in ziua incheierii tranzactiei ca un pret preconizat a fi realizat. Fiind un pret prestabilit, inscris in contract, este evident ca va fi respectat, indiferent de nivelul cursului din ziua lichidarii tranzactiei. Bancile comerciale conteaza valutele la termene diferite: 1 luna, 3 luni, 6 luni etc. si, in functie de sensul diferentei cursului la termen fata de cursul la vedere din ziua stabilirii lui, exista doua feluri de cursuri la termen:

curs „in report”, sau cu prima

curs „in deport”, sau cu discount

5.5.2. Metode aplicate in determinarea cursului valutar

In trecut, monedele nationale erau definite prin continutul lor valoric, stabilit prin lege de statele respective. Acest continut era denumit valoare paritara si reprezenta valoarea unui etalon ales, etalon ce s‑a schimbat mereu de‑a lungul anilor. Conditia de baza pe care trebuia sa o indeplineasca acesta o constituia stabilitatea, dar si recunoasterea unanima pe plan international a valorii sale. Pentru un timp, acest rol l‑a avut aurul, urmat de etalonul aur‑devize sau o alta moneda de referinta, bine cotata pe piata internationala.

In cazul exprimarii in aur a valorilor paritare, acestea erau denumite paritate‑aur sau paritate metalica.

In afara de paritatea‑aur, in teoria si practica monetara se mai intalnesc si paritati valutare. Astfel, vechiul statut al Fondul Monetar International prevedea ca valoarea paritara a monedei unui stat membru sa poata fi definita si in dolari S.U.A. Ca atare, atunci cand se face raportul dintre doua monede exprimate in valuta, se poate spune ca paritatea este valutara.

In situatia in care monedele isi definesc valoarea paritara in drepturi speciale de tragere (D.S.T.), paritatea dintre ele se numeste paritate D.S.T.

Toate aceste valori paritare sau paritati se mai numesc si paritati teoretice, intrucat aveau la baza un act normativ si de cele mai multe ori nu concordau cu realitatea, respectiv cu puterea de cumparare efectiva a monedelor respective.

Pentru o perioada s‑a incercat utilizarea unor valori paritare glisante, in care definitia (paritatea) valutelor era ajustata periodic, la intervale scurte de timp, precum si a unor valori paritare mobile, caz in care ajustarea se facea o data pe an.

In cele din urma s‑a constat ca valorile paritare nu au nici o utilitate practica, fiind in cele din urma eliminate din practica.

In conditiile actuale, aceste valori paritare au fost inlocuite cu puterile de cumparare, reprezentand raportul dintre cantitatea de bunuri si servicii create intr‑o tara, care intra in sistemul relatiilor valutare si financiare internationale si pretul lor, exprimat in moneda tarii respective.

Desi lipsit de o valoare practica deosebita, cursul real de schimb, sau cursul stabilit pe baza paritatilor puterii de cumparare, reprezinta totusi punctul de plecare pentru explicarea evolutiei cursurilor economice stabilite pe piata valutara, in functie de cerere si oferta.

Calculul paritatii puterii de cumparare se face prin mai multe metode, care iau in considerare dimensiunile multiple ale puterii de cumparare, evolutia unor indicatori, ca de exemplu: indicele preturilor, al valorii productiei, precum si indicele evolutiei paritatii unor monede nationale sau internationale in momentul calculului.

Calculul puterii de cumparare trebuie sa fie raportat la momentul realizarii, deoarece acesta se schimba in timp. Fata de paritatea puterii de cumparare, cursul valutar economic (cursul de schimb) variaza pe o curba ce oscileaza in jurul unei axe.

curs real

paritatea puterii

de cumparare

paritatea puterii

de cumparare

1 luna

Figura nr. 1.

Din Figura nr. 1, prezentata mai sus, se observa ca axa graficului se frange atunci cand se schimba paritatea puterii de cumparare printr‑o depreciere sau devalorizare, sau in urma unei reaprecieri sau revalorizari. Cursul valutar economic fiind cel stabilit efectiv pe piata, se observa ca este fie superior, fie inferior puterii de cumparare.

Factorii care intervin asupra paritatii de cumparare, determinand indepartarea cursului valutar economic de cursul real de schimb, pot fi grupati in doua categorii:

a)    factori interni, care, la randul lor, sunt grupati in:

factori economici: productia de bunuri si evaluarea lor prin preturi;

factori financiari: dobanda, creditul, masa monetara;

factori politici, sociali si psihologici.

b)    factori externi, care se grupeaza si ei in:

situatia balantei de plati externe a ambelor tari;

raportul cerere‑oferta privind monedele respective pe piata mondiala;

factori politici, sociali, psihologici, specifici economiei mondiale.

O prima metoda de calcul a cursului real de schimb bazat pe puterea de cumparare, este urmatoarea

                                                          

unde:

Crs = cursul curs real de schimb;

a_i        = ponderea produsului i in valoarea tranzactiei internationale

Cri = curs de revenire

k = numarul de produse

unde:

p_iA = pretul intern din tara A pentru produsul i;

p_iB = pretul intern din tara B pentru produsul i.

Presupunand ca avem moneda x in tara A si moneda y in tara B, se pot alcatui doua tabele: pentru cursul monedei x a tarii A, in raport cu moneda y a tarii B si pentru cursul monedei y a tarii B in raport cu moneda x a tarii A.

Tabelul 1

In prima coloana sunt inscrise o serie de produse specifice tarii A.

In cea de a doua coloana este inscris pretul fiecaruia din produsele din prima coloana, exprimate in moneda tarii A(x).

In cea de a treia coloana este inscris pretul fiecaruia din produsele din prima coloana, exprimate in moneda tarii B(y).

In cea de a patra coloana sunt inscrise ponderilor produselor specifice tarii A in volumul exportului acestei tari catre tara B.

In cea de a cincia coloana este inscris raportul celor doua preturi (cursul de revenire).

In cea de a sasea coloana acest raport (cursul de revenire) este inmultit cu ponderea produsului respectiv. Totalul celei de a sasea coloane este cursul valutar real sau cursul real de schimb:

                              

Pentru o unitate monetara a tarii B se obtin M unitati monetare ale tarii A

In cel de al doilea tabel se procedeaza la fel, numai ca se iau in considerare produsele specifice tarii B (care, in parte, pot fi aceleasi cu ale tarii A), cu ponderile lor respective in exportul acestei tari, iar in coloana a cincea raportul este:

Totalul coloanei a sasea, cea care contine rapoartele ponderate, constituie cursul valutar real, interpretat astfel: pentru o unitate monetara a tarii A se obtin N unitati monetare ale tarii B.

Daca s-a efectuat un calcul corect, cele doua rezultate trebuie sa fie aproximativ inverse, adica M • N 

O a doua metoda de calcul a cursului real, tot dupa metoda puterii de cumparare, este urmatoarea: se presupune ca avem moneda x in tara A si moneda y in tara B. putem astfel construi urmatorul tabel:

Tabelul 13

deci, cursul real pentru 1 y =      

In prima coloana (0), sunt inscrise grupele de produse si servicii ce sunt luate in considerare.

In cea de a doua coloana (1), este inscrisa ponderea pe care fiecare grupa de produse o reprezinta in volumul total al tranzactiilor externe cu tara de comparatie (B).

In cea de a treia coloana este inscris numarul de unitati monetare x (adica m₁, m₂, m₃) aferente unei cantitati de produse ce se pot cumpara cu 1y pe piata A.

In cea de a patra coloana este inscris numarul de unitati monetare x (adica n₁, n₂, n₃) corespunzatoare aceleiasi cantitati de produse ce se pot cumpara cu 1y pe piata B.

In cea de a cincia coloana se face media aritmetica a indicatorilor din coloanele 2 si 3, aflandu‑se mediile M₁, M₂, M₃.

In cea ce a sasea coloana (5), este calculata media ponderata, pentru fiecare grupa de produse in parte.

Totalul acestei coloane constituie suma acestor medii ponderate si reprezinta cantitatea de moneda x pentru o moneda y, cu alte cuvinte, cursul valutar paritar real, in conformitate cu formula de mai sus.

Cursul real de schimb este utilizat, de regula, pentru analizarea evolutiei comertului exterior, a cererii si ofertei si a preturilor etc. Prin utilizarea acestui curs se pot determina influentele deprecierilor sau aprecierilor interne, libere sau dirijate, ale monedei asupra productiei, exportului si importului.

Cursul real se fundamenteaza pe teoria paritatii puterii de cumparare, teorie care are doua variante: absoluta si relativa.

Aceasta teorie, formulata de economistul suedez Gustav Cassel, explica modul in care se formeaza nivelul si cum se produc modificarile asupra cursurilor de schimb de pe piata. Aceasta teorie considera ca prin acceptul de a plati un anumit pret pentru o moneda straina, se primeste aceasta moneda din punct de vedere al puterii de cumparare pe care o are in ceea ce priveste bunurile si serviciile tarii straine. Pe de alta parte, cand se ofera o anumita suma in moneda proprie, este oferita de fapt o putere actuala de cumparare asupra propriilor noastre bunuri si servicii.

In concluzie, evaluarea unei monede straine exprimata in moneda proprie depinde de puterea de cumparare relativa a celor doua monede, in tarile respective.

Varianta absoluta recurge la o comparatie directa a puterii de cumparare, avand la baza legea echilibrului interregional al preturilor (legea unui singur pret), potrivit careia pretul unui bun pe doua piete legate intre ele, exprimat in aceeasi moneda, trebuie sa fie unul si acelasi. Daca se considera indicii preturilor p si p’ in tara pentru care se face analiza si respectiv in strainatate, legea unui singur pret este valabila pentru ansamblul economiilor, daca sunt indeplinite (simultan) urmatoarele doua conditii:

preturile fiecarui bun care intra in alcatuirea indicilor: p = f(p₁, p₂, …, p_n), si respectiv p’ = g(p₁, p₂, …, p_n) sunt egale intre tari daca sunt exprimate in aceeasi moneda;

fiecare bun intra in „cosul” de piata al fiecarei tari cu o pondere egala (gradul de omogenitate pentru functiile f si g este acelasi).

In aceste conditii, conform teoriei paritatii puterii de cumparare, cursul real de schimb este dat de relatia:

Aceasta relatie, corecta din punct de vedere teoretic, arata ca pretul intern al unui bun corespunde pretului in valuta multiplicat cu cursul de schimb.

In practica insa, probabilitatea ca preturile sa fie egale intre tari este aproape nula, motiv pentru care importanta practica a acestei teorii este limitata.

Varianta limitata are in vedere compararea cursurilor de schimb si a indicilor de preturi din doua tari, la date diferite.

Conform acestei variante limitate, o crestere in termeni relativi a preturilor interne (p), are ca efect deprecierea proportionala, in termeni nominali, a monedei nationale.

In practica, teoria paritatii puterii de cumparare (P.P.C.) este folosita utilizand un indice specific, numit „deflator” (diferential de inflatie), exprimat fie in preturi de consum, fie in preturi cu ridicata.

Experienta de pana acum arata ca determinarea prin calcul a cursului real de schimb are doar o importanta orientativa, fiind folosit de bancile centrale, care calculeaza valoarea cursului real si urmaresc evolutia sa in timp, pentru analizele pe care acestea le efectueaza la nivel macroeconomic.

Modificarea din anii ’70 a cursului de schimb a facut ca teoria P.P.C. sa fie privita cu scepticism, iar cercetarile s‑au inscris in cadrul unui model oferit de Flaming, conform caruia fluctuatiile cursurilor de schimb sunt determinate de anticiparile miscarilor de capitaluri, ale preturilor diverselor active si ale stabilitatii pe termen scurt a preturilor bunurilor si a salariilor. Abaterile cursurilor de schimb stabilite pe piata de la nivelul puterii de cumparare relative ale monedelor se datoreaza atat unor cauze structurale, cat si conjuncturale.

Clauzele structurale sunt cele care determina schimbari in preturile relative de echilibru, dintre care se pot enumera: progresul tehnic, productivitatea, cresterea economica etc.

Cauzele conjuncturale sunt cauze trecatoare, fiind legate de viteza cu care au loc ajustarile spre echilibru pe diferite piete (de bunuri si de capitaluri etc.), dintre care se pot enumera:

restrictii comerciale mai severe asupra importului, prin care se determina un curs de schimb supraevaluat al monedei nationale;

speculatiile pe piata valutara, ce pot provoca o scadere a valorii de schimb al unei monede, sub nivelul indicat de P.P.C.;

anticiparea unei inflatii superioare poate, de asemenea, provoca o coborare a valorii de schimb a unei monede;

interventia autoritatii nationale monetare pe piata valutara poate duce la situarea cursului de schimb economic fie deasupra, fie sub nivelul P.P.C.

Cu toate acestea, ramane perfect adevarat faptul ca oamenii evalueaza banii in raport cu ceea ce pot achizitiona cu acestia, si ca pe o piata libera, fara restrictii, oamenii tin sa schimbe monedele la cursuri care, in mare, exprima puterile relative de cumparare.

Revenind la metodele de stabilire a cursului valutar, trebuie mentionat ca pentru unele monede internationale, cursul acestora este determinat prin metode specifice.

Astfel, pentru calcularea cursului valutar al etalonului D.S.T. este utilizata metoda „cosului valutar”, a carui alcatuire a fost explicata in subcapitolul 4.2.

Reiteram coeficientii de pondere din structura D.S.T., in procente, valabili pentru perioada 2001-2005:

Drepturile speciale de tragere sunt utilizate cu precadere in urmatoarele operatiuni:

a)   obtinerea de valute prin tranzactii bazate pe acorduri directe intre membrii Fondului Monetar International;

b)  incheierea de acorduri swap;

c)   efectuarea de operatiuni forward.