In principiu, in conditiile economiei de piata, prin notiunea de dobanda se desemneaza acea parte din valoarea nou creata incasata de creditor drept pret al capitalului de imprumut, temporar cedat. De regula, se exprima in procente fata de suma imprumutata, sub denumirea de rata a dobanzii (p), al carui nivel este dat de relatia:
D - dobanda cuvenita ;
C - capitalul imprumutat .
In practica bancara exista doua feluri de dobanda: simpla si compusa.
Dobanda simpla este pretul platit de debitor pentru suma imprumutata, pe durata imprumutului calculata cu ajutorul urmatoarei relatii:
, unde :
t = durata imprumutului, exprimata in zile .
Dobanda compusa este pretul platit de debitor pentru suma imprumutata reprezentand capitalul plus dobanda capitalizata pe durata imprumutului. De regula, se calculeaza la creditele care au o scadenta mai mare de un an. Dobanda calculata la finele fiecarui an se adauga la capitalul imprumutat, noua suma a acestuia intrand in calculul dobanzii pe anul urmator.
Altfel spus, un leu imprumutat azi devine dupa un an:
(1+i) = K, unde:
i - rata anuala a dobanzii (%), iar K-factorul de multiplicare.
In consecinta, un capital initial C0 devine dupa un anumit numar n de ani un capital Cn ,potrivit relatiei:
Din aceasta relatie deriva urmatoarele relatii alternative :
care, in ordine, semnifica :
- ce suma C0 trebuie imprumutata azi pentru a obtine dupa un numar de n ani un capital Cn ;
- de cate ori se multiplica un capital initial C0 intr-un anumit numar n de ani ;
- cu ce dobanda trebuie imprumutat azi un capital C0 pentru a aduce dupa un numar n de ani un capital viitor Cn .
In economia de piata, marimea dobanzii se stabileste in functie de cererea si oferta de capital de imprumut, fiind influentata de o serie de factori economici si politici, cum ar fi: rata medie a profitului, ritmul inflatiei, volumul ofertei de bunuri si servicii, marimea capitalurilor disponibile si a celorlalte disponibilitati mobilizate si capitalizate prin aparatul bancar, fazele ciclului economic, gradul de dezvoltare a retelei bancare. Unii din factorii amintiti influenteaza cererea de capital, altii oferta, iar altii atat cererea, cat si oferta.
Ca urmare a intensificarii procesului inflationist, in ultimele decenii s-a trecut de la dobanda fixa, practicata pe scara larga in trecut, la dobanda variabila, care se recalculeaza periodic in functie de evolutia ratei dobanzii stabilita pe piata. In felul acesta, creditorii se apara de pierderea ce poate rezulta pentru ei din fixarea unei dobanzi ce nu poate fi modificata pe durata utilizarii creditelor.
Dobanda constituie in economia de piata o importanta parghie economica, pe care statul o influenteaza prin manevrarea taxei scontului, prin fixarea pe cale legala a unui nivel maxim permis si prin alte cai. Uneori statele, prin intermediul bancilor de emisiune, stabilesc si o dobanda negativa, care se percepe de catre debitor. De exemplu, in Elvetia conturile bancare creditoare ale strainilor au suportat in anumite perioade, o dobanda negativa, aceasta fiind o masura de limitare a importului de capital. Dar, in mod normal, dobanzile sunt pozitive. Astfel, bancile din SUA percep o dobanda preferentiala (prime rate) la creditele in cont curent pe care le acorda clientilor cei mai solvabili. Aceasta constituie baza stabilirii celorlalte dobanzi, percepute altor categorii de clienti, de regula mai ridicate.
Indiferent de metoda folosita, reducerea ratei generale a dobanzii faciliteaza activitatea economica, favorizand intensificarea cererii interne in unele sectoare ale economiei, cum ar fi investitiile si consumul si invers. Pe plan extern, majorarea ratei dobanzii stimuleaza afluxul de capital din strainatate si intensificarea activitatii economice, determinand cresterea cursului monedei nationale fata de valutele straine si invers.
Evolutia sistemului de credit, ca si in cazul monedei, s-a reflectat si in planul gandirii economice. Diversificarii mecanismelor procesului de creditare i-au corespuns in plan doctrinar o serie de scoli, curente si teorii cu privire la esenta si rolul economic al creditului si dobanzii.
5.3.1 Conceptii asupra creditului
Au aparut si s-au dezvoltat in stransa legatura cu teoria monetara. Dintre acestea mai semnificative sunt teoria naturalista, teoria expansionista, teoria creditului reglementat.
Teoria naturalista a creditului a aparut in perioada capitalismului liberei concurente, avand drept reprezentanti, printre altii, pe A.Smith si D.Ricardo. Acestia considerau creditul numai ca un mijloc de transmitere a bunurilor de la un posesor la altul. A. Smith, de exemplu, presupune ca veritabilul obiect al creditului, chiar si al aceluia acordat in moneda, sunt bunurile materiale ce pot fi procurate cu banii imprumutati. Debitorul utilizeaza acesti bani exclusiv pentru cumpararea de mijloace de productie, adica suma imprumutata devine capital productiv. Se identifica, astfel, capitalul de imprumut cu capitalul productiv, de unde concluzia lui Smith despre miscarea identica a acestor doua forme de capital. Deoarece banii imprumutati sunt bani productivi, dobanda ca o parte a valorii nou create, se misca paralel cu rata profitului. Datorita asimilarii capitalului de imprumut cu capitalul productiv, capitalul-proprietate nu apare la Smith ca separat de capitalul-functie.
In realitate, miscarea acestora nu numai ca nu este paralela, dar are loc adesea, in sens contrar.
Teoria expansionista a creditului isi are originea in ideile economistului englez John Law. Observand ca economia dispune de resurse neutilizate sub forma de pamanturi nelucrate si brate de munca libere, John Law a considerat ca ceea ce lipsea erau mijloacele monetare necesare pentru a aduce in circuitul economic resursele respective. Dupa Law, creditul este moneda si de aceea cu ajutorul sau pot fi create mijloacele necesare pentru punerea in miscare a fortelor economice neutilizate. Se pot remarca aici implicatiile teoriei banilor ca instrument tehnic al schimbului, Law identificand in mod gresit creditul cu moneda si moneda cu capitalul. Desi intre acestea exista o stransa legatura, iar aparitia bancilor si punerea in circulatie a bacnotelor in concordanta cu nevoile schimbului au stimulat dezvoltarea economiei, credinta lui Law in puterea miraculoasa a bancilor de a fabrica capital care sa suplineasca lipsa fortelor productive ale natiunii este naiva.
Ideile lui John Law au fost reluate in epoca moderna, e drept cu alte argumente, de economistul si omul de afaceri Mac Leod. Bazandu-se pe experienta acumulata de bancile engleze-cele mai mari din lume in prima jumatate a secolului nostru - Mac Leod reformuleaza teoria creditului creator de capital, ajungand la urmatoarele concluzii mai importante: tot ce are putere de cumparare este moneda-creditul, conferind debitorului putere de cumparare, este moneda; tot ce are putere de cumparare este avutie, deci creditul este avutie; creditul este capital productiv, caci aduce profit; bancile creaza creditul, sunt fabrici de credit si de aceea sunt creatoare de capital.
In realitate, intre imprumuturile acordate de detinatorii de resurse reale, efectiv disponibile si imprumuturile acordate de detinatorii de mijloace de plata exista o deosebire importanta. In primul caz, creditul exercita functia de redistribuire a capitalurilor preexistente, provenite din acumularea prealabila a unei parti din valoarea nou creata, in timp ce in al doilea caz el exercita functia de emisiune a unor noi mijloace de plata. Mijloacele de plata suplimentare devin, la randul lor, forme de plasamente ale capitalului real numai in masura in care in economie exista un capital suplimentar, creat ca valoare noua in productie si sustras consumului, deci acumulat. Creditul poate, in concluzie, sa contribuie la mobilizarea capitalului, dar nu poate sa creeze el insusi acest capital. Creditul ca atare nu este o sursa a avutiei nationale, nu poate crea capital, venituri si moneda la discretie, ci poate doar sa le distribuie si redistribuie mai mult sau mai putin eficient. Desi perfectionarea sistemului de credit favorizeaza dezvoltarea economiei, cresterea produsului intern net este cauza primara a expansiunii creditului si nu invers.
Avand in vedere ca in prezent capitalul bancar se impleteste cu cel industrial, bancile devenind din simple mijlocitoare ale creditului institutii de finantare a economiei, unii economisti contemporani preconizeaza o economie de credit, in care platile ar urma sa se faca exclusiv cu instrumentele de credit create de catre banci. De pilda, economistul german A. Hahn pornind de la premisele constituirii unei economii fara numerar ajunge la concluzia prioritatii activelor bancare fata de pasivele detinute de aceste institutii. In opinia lui Hahn, depozitele bancare-principala sursa de creditare-nu sunt numai si nu in primul rand, cum se considera de obicei, rezultatul acumularilor prealabile de capital si de venituri neconsumate, ci efectul creditelor acordate anterior de banci, a caror capacitate de creditare ar fi nelimitata. Principiul clasic depunerile fac creditele este dublat de catre Hahn cu altul, la fel, in opinia sa, de valabil si mai extins ca sfera de aplicabilitate creditele fac depunerile, rezultatul impletirii acestora fiind cresterea cantitatii de moneda in circulatie, cresterea cererii solvabile si majorarea preturilor. Acestea din urma determina, la randul lor, stimularea investitiilor si a productiei curente de bunuri si modificarea repartizarii lor intre diferitii detinatori. In final, sunt create conditiile pentru inlaturarea somajului si atragerea in circuitul productiv a resurselor anterior neutilizate. Dar, asa cum s-a mai precizat, pentru ca emisiunea suplimentara de moneda, prin intermediul creditului, sa contribuie efectiv la dezvoltarea economiei este necesar sa existe un aparat de productie neutilizat, iar productia suplimentara obtinuta sa aiba desfacere asigurata si sa permita, prin vanzare efectiva, rambursarea creditului intr-un termen scurt. Daca aceste conditii economice, destul de restrictive nu sunt indeplinite, expansiunea creditului provoaca doar un dezechilibru inflationist, fapt dovedit de situatia din unele tari dezvoltate care, in anumite perioade, au aplicat o politica de stimulare a economiei prin credit.
Teoria creditului reglementat isi are originea in lucrarile lui J.M.Keynes, care, in principiu a preconizat majorarea cererii solvabile cu ajutorul creditelor si a cheltuielilor bugetare si stimularea, pe acesta cale, a productiei si investitiilor. Creditul reglementat de stat si nu cel rezultat din jocul spontan al cererii si ofertei de capital de imprumut este conceput de Keynes ca instrument de stabilizare a economiei de piata in care mecanismele de autoreglare nu mai sunt eficiente.
Conceptele lui Keynes au fost preluate si dezvoltate de numerosi alti economisti, indeosebi de J. Slichter si A. Hansen. Primul dintre ei a conceput reglementarea creditului in functie de fazele ciclului de productie. In fazele de inviorare si expansiune a considerat necesara limitarea acordarii creditelor, iar in faza de aparitie a simptomelor de criza, sporirea volumului acestora, folosind in acest scop resursele economisite in fazele anterioare si cele create prin noi emisiuni monetare. Cel de-al doilea a avut in vedere, indeosebi utilizarea productiva a creditului public si posibilitatile de transfer spre aparatul bancar a resurselor bugetare, ajungand la concluzia ca bancile impreuna cu statul sunt in masura sa organizeze economia si sa inlature elementele de spontaneitate.
Ideile keynesiene in materie de credit, ca de altfel si celelalte componente ale conceptiei dirijismului de stat, au fost aplicate in practica de mai multe guverne, care au incercat combaterea recesiunii prin politica banilor ieftini.
Adeseori insa, rezultatele au fost sub asteptari, o asemenea politica degenerand in inflatie, fara sa se realizeze cresterea economica scontata. Acest fenomen a dovedit ca daca in economie nu exista conditii favorabile, utilizarea expansionista a creditului, chiar si intr-o maniera reglementata de stat, nu duce la rezultatele pozitive pe care se conteaza.
In consecinta, unii economisti s-au orientat spre conceptia monetarista, iar altii au inceput sa se indoiasca de insasi capacitatea teoriei economice de a oferi solutii viabile pentru problemele, tot mai dificile, cu care este confruntata societatea.
5.3.2 Concepte asupra dobanzii
Astfel, asa-zisa teorie clasica a dobanzii, promovata de Walras, Carver, Marshel, Cassel etc., are la baza rolul major ce se atribuie dobanzii ca pret al economiilor in asigurarea unui echilibru permanent intre investitii si economii. Intr-un asemenea context cresterea investitiilor determina sporirea ratei dobanzilor, fapt ce are ca efect sporirea economiilor si invers. Este promovata astfel functia dobanzii de a asigura echilibrul intre o serie de factori vitali si economiei de piata cum ar fi preturile, investitiile si economiile.
J.M.Keynes a extins, intr-un mod considerabil, rolul dobanzii pe care a considerat-o un mijloc eficient de reglementare a proportiilor economice. Dupa Keynes dobanda reprezinta o recompensa pentru renuntarea la lichiditate pentru o anumita perioada de timp, marimea fiind determinata de urmatoarele elemente:
- cantitatea de bani existenta in circulatie;
- preferinta pentru lichiditate.
In baza acestor concluzii, Keynes a atribuit dobanzii rolul de regulator al echilibrului intre cererea si oferta de bani, potrivit relatiei:
unde :
M = masa monetara totala;
M1 = masa monetara necesara pentru satisfacerea tranzactiilor si precautiilor;
M2 = masa monetara necesara pentru satisfacerea speculatiilor;
L1, L2 = cele doua functii ale lichiditatilor corespunzatoare lui M1 si M2;
y = nivelul produsului intern net;
r = rata dobanzii.
Reiese din conceptia keynesista ca nivelul dobanzii fiind determinant in stabilirea dimensiunilor disponibilitatilor banesti destinate investitiilor (M2), trebuie sa se actioneze pentru cresterea masei banesti totale in circulatie (M), in sensul cresterii sumelor destinate speculatiilor, asigurandu-se astfel reducerea ratei dobanzii.
Cu toate limitele sale, care au mai fost analizate, conceptia keynesista, atribuind dobanzii un rol deosebit in reglementarea circulatiei banesti si a creditului a creat o baza teoretica si a incadrat in arsenalul mijloacelor teoriei monetare o practica mai veche si anume manevrarea taxei scontului, folosita si in perioada precedenta de catre banca Angliei.
