Evolutia economiei romanesti in perioada interbelica - Refacerea economiei dupa primul razboi mondial (decembrie 1918 - 1923)
Marea Unire din 1918 a creat posibilitati reale pentru folosirea unui potential economic divers creat prin reunirea tuturor bogatiilor in trupul armonios al tarii. Romania intregita in hotarele sale firesti avea o suprafata de 295.049 km2 fa fata de 137.000 km2 inainte de 1918 si circa 18.052.000 locuitori fata de circa 8.000.000 locuitori inainte de unire, fiind a opta tara din Europa, dupa numarul populatiei. Romania era un stat national unitar, intrucit majoritatea covirsitoare a locuitorilor erau romani, alaturi de care traiau si alte nationalitati conlocuitoare.
Constituirea statului national unitar roman a marcat in ceputul unei noi etape in evolutia economica a Romaniei, etapa caracterizata prin cresterea mai rapida a fortelor de productie, indeosebi a celor din industrie prin largirea limitelor pietei nationale si sporirea puterii ei de absorbtie. Unirea a dus la intarirea potentialului economic al tarii, a creat conditiile necesare fructificarii la scara nationala a bogatiilor solului si subsolului, a accentuat rolul industriei in ansamblul economiei, potentialul industrial crescind mai mult decit dublu. In peisajul industrial al tarii au aparut ramuri si subramuri industriale nedezvoltate inainte sau inexistente (industria siderurgica sau industria metalelor pretioase etc.). Pe ansamblul industriei, forta motrice a crescut cu 235%, cele mai importante progrese inregistrindu-se in industria electrica (429,4%), chimica (320,9%) si alimentara (204%). Reteaua cailor ferate s-a marit de la 4.300 km la circa 11.000 km.
A crescut considerabil suprafata arabila a Romaniei, de la 6,6 milioane ha la 14,6 milioane precum si patrimoniul silvic al tarii. Suprafata acoperita cu paduri a sporit de la 2,5 milioane ha la 7,3 milioane ha.
Legaturile economice traditionale au capatat dupa Unire cadrul geografic – statal adecvat, ceea ce a asigurat pietei nationale o deplina unitate. Provinciile romanesti unite s-au incadrat organic in economia nationala, fapt confirmat de puternica lor dezvoltare ulterioara, Transilvania recapatindu-si astfel rolul ei istoric in cuprinsul neamului romanesc.
Asa cum rostea diplomatul roman N. Titulescu: “Romania nu poate fi intreaga fara Ardeal, Romania nu poate fi mare fara jertfe; Ardealul e leaganul care i-a ocrotit copilaria, e scoala care i-a faurit neamul, e farmecul care i-a sustinut viata…”. Intre intreprinderile si ramurile economiei nationale s-au stabilit legaturi directe, stimulate de insesi legile productiei capitaliste, ceea ce a determinat o restructurare si intregire a domeniilor industriei si agriculturii, a sistemului de transport si comunicatii, s-a marit masa mijloacelor de productie din fiecare ramura, s-a completat structura interna a unora, ca si a intregului complex economic national.
Refacerea economiei dupa primul razboi mondial (decembrie 1918 - 1923)
Perspectivele de dezvoltare a tarii, deschise prin Unirea de la 1918 au fost o vreme marcate de urmaririle dezastruoase ale razboiului si de dificultatile intervenite in procesul de refacere a economiei in primii ani dupa razboi.
Razboiul si ocupatia germana au provocat Romaniei imense pagube umane si materiale. Tara a pierdut circa un milion de oameni cazuti victime actiunilor militare, bolilor si suferintelor indurate, aceste pierderi constituind o reducere cu peste 1/5 din populatia activa a tarii.
Agricultura se afla intr-o situatie deosebit de grea; la sfirsitul razboiului era epuizat intregul stoc de cereale, incit nu se mai putea asigura nici saminta pentru culturi si nici hrana pentru populatie. Ca urmare in tara se manifesta o acuta criza alimentara. Exportul de cereale a fost in 1919 aproape inexistent, fiind necesar sa se exporte cereale si alte produse alimentare pentru acoperirea consumului intern. Situatia ameninta sa ramina grava, deoarece in 1919 peste 26% din suprafata cultivata cu cereale a tarii a ramas nelucrata, in conditiile in care septelul abia atingea 50% din nivelul antebelic.
O situatie grea si complicata a cunoscut industria. In aceasta ramura, distrugerile de razboi, ridicarea de catre ocupanti a utilajelor unor intreprinderi si uzine, dispersarea altor intreprinderi in Moldova si Rusia au condus la scaderea capacitatilor de productie ale industriei. La inceputul anului 1919 nu mai functionau decit circa un sfert din intreprinderi incurajate de stat, iar productia industriala se redusese la mai putin de 50% fata de nivelul antebelic. Industria extractiva a petrolului si-a redus productia cu aproape 48%, iar cea de carbune cu 55%.
Caile ferate, parcul de locomotive si vagoane au suferit serioase distrugeri si deteriorari. Numarul de locomotive a scazut cu 71%, cel de vagoane de marfuri cu 85%, iar cel de calatori cu 61,5%. Cit priveste transportul rutier, 26% din reteaua de sosele necesita o refacere completa.
Oglindind situatia economica generala, finantele tarii erau, la rindul lor dezorganizate, deficitele bugetare fiind considerabile iar puterea contributiva a maselor muncitoare era secatuita de razboi si urmarile acestuia. Circulatia monetara era dominata de o inflatie puternica, determinata de neacoperirea materiala reala a monedei, de reducerea insemnata a productiei si a fondului comercial de marfuri. S-a produs o depreciere simtitoare a leului pe piata interna, iar pe cea externa cursul valutar a scazut foarte mult.
Pierderile materiale, recunoscute in mod oficial prin tratatele de pace, au fost evaluate la peste 31 miliarde de lei aur. Daca avem in vedere ca valoarea productiei anuale a Romaniei inainte de razboi era de 18-2 miliarde lei aur, in numai doi ani de razboi au fost distruse bunuri materiale pentru care a muncit din greu poporul nostru timp de 16 ani.
Aceste insemnate pierderi materiale au facut ca procesul refacerii economiei sa se desfasoare lent si sa se prelungeasca pina in 1923.
Industria si transporturile
Romania nu avea industrii purtatoare ale progresului tehnic, fiind lipsita, de exemplu, de o industrie constructoare de masini. De aceea, in anii imediat urmatori, refacerea principalelor ramuri ale industriei a avut loc in mod inegal, in functie de actiunea unor factori generali, cit si a unor factori speciali. Astfel, industria metalurgica se va dezvolta relativ slab. Ponderea cea mai mare revenea grupurilor de la Resita si Hunedoara, care detineau peste 70% din forta motrice intrebuintata in aceasta ramura. Fata dinainte de razboi, industria metalurgica inregistrase, pe scara intregii tari, scaderi insemnate. In ansamblu, productia intregii industrii metalurgice se redusese la circa ¼ fata de nivelul antebelic.
De asemenea, instalatiile necesare pentru inzestrarea tehnica a diferitelor ramuri industriale erau procurate in cea mai mare parte din import. In anul 1924, industria metalurgica acoperea numai 46% din consumul intern de produse metalurgice.
Insemnata bogatie forestiera a Romaniei a atras in perioada postbelica numeroase capitaluri pentru exploatarea padurilor si prelucrarea primara a lemnului. Nivelul productiei in industria lemnului a fost in anii postbelici sub cel dinainte de razboi. Dupa 1920 va creste foarte mult productia de cherestea, mobilul acestei dezvoltari constituindu-l in principal, cererea la export a lemnului de constructii, a cherestelei de brad si stejar.
Dintre ramurile industriei prelucratoare, cea mai importanta a continuat sa ramina industria alimentara. Fata de nivelul dinainte de razboi, productia industriei alimentare inregistrase o scadere importanta, reprezentind in 1919 circa 57% fata de anul 1913. Procentul scaderii diferea insa de la o subramura la alta a acestei industrii. Privind in ansamblu evolutia industriei alimentare se poate spune ca pina in 1992 diferitele ei ramuri au avut de strabatut o perioada grea, dupa care productia incepe sa se refaca.
Industria textila si industria pielariei, desi ramuri cu pondere relativ insemnata, nu erau capabile sa satisfaca decit partial nevoile consumului intern.
O dezvoltare importanta, comparativ cu ramurile mentionate a cunoscut industria materialelor de constructii avind in vedere si necesitatile de constructii postbelice in special productia de ciment, geamuri, caramizi desi persistau inca multe dificultati.
Se constata ca in majoritatea ramurilor industriei prelucratoare a avut loc, intr-o masura insemnata o scadere a productiei in comparatie cu nivelul dinainte de razboi, urmata de un proces de redresare lent si prelungit. La Congresul din 1921 al Asociatiei generale a inginerilor din Romania se arata ca productia industriala a tarii era in toate ramurile cu mult sub normal, in cele mai multe ramuri productia se situa intre 30% si 50% din cea dinainte de razboi si numai in citeva ramuri peste 50%.
In ce priveste industria extractiva, aceasta prezenta doua aspecte caracteristice: pe de o parte o productie multa mai scazuta fata de nivelul antebelic, pe de alta parte – incepind cu anul 1920 – o crestere lenta de la an la an. Astfel, productia petroliera, fata de anul 1914 cind se ridica la 1810 mii tone, scade foarte mult reprezentind in 1919 numai 855 mii tone, pentru a se redresa lent, ajungind in 1924 la 1850 mii tone, depasind nivelul antebelic. In industria petroliera se ciocneau interesele capitalului strain, dominant in aceasta ramura, ale capitalului autohton particular, care lupta sa-si mareasca participatiile, si ale statului, care urmarea sa-si echilibreze, prin export balanta comerciala. Toate acestea explica procesul lent de refacere a industriei petrolului.
Industria carbonifera, ramura importanta a economiei, in continua scadere pina in 1920, incepe sa se refaca, depasind in 1924 nivelul de dinainte de razboi. Restabilirea cu intirziere a industriei extractive a avut influenta asupra refacerii celorlalte ramuri industriale ca si a transporturilor, domeniu in care se simtea o lipsa acuta a combustibililor.
In primii ani dupa razboi, transporturile, indeosebi cel feroviar, erau dezorganizate, constituind unul din factorii care frinau procesul redresarii economiei. Portiuni insemnate de cale ferata erau distruse, iar parcul de material rulant scazuse serios. Inventarierea cailor ferate din primul an postbelic consemneaza existenta doar a 263 locomotive in stare de functionare si a 1304 care solicitau reparatii generale. Pentru a iesi din situatia dificila, statul a trecut la cumpararea de locomotive din strainatate. Paralel cu politica de reparare a vechilor locomotive si de import, s-a facut apel la societatea “Resita” pentru construirea de locomotive, creatie a specialistilor romani. La fel, numarul vagoanelor de calatori scazuse la circa 1/3, a vagoanelor de marfa la circa 1/5. Numeroase poduri si lucrari feroviare au fost distruse, ceea ce facea ca si viteza de trafic sa fie redusa. O parte din nevoile interne de transport a trebuit sa fie acoperite de transportul rutier, efectuat indeosebi cu tractiune animala.
Procesul refacerii, care intimpina serioase dificultati, se va incheia in linii mari in anul 1924, cind s-a atins nivelul antebelic in principalele ramuri de productie. Acest proces de redresare a industriei a avut loc inegal si s-a prelungit, deoarece n-a avut o orientare bine precizata in politica de industrializare capitalista. Cercurile conducatoare ale burgheziei au creat un regim legal care sa favorizeze dezvoltarea industriei (legea protectionismului vamal din 1921, extinderea legii de incurajare a industriei din 1912 pe intregul cuprins al tarii), dar mai ales a ramurilor in care ele insele aveau investit capital, cum erau industria usoara si extractiva.
Refacerea industriei avea loc in conditiile in care, desi Unirea din 1918 a prilejuit un anumit spor in configuratia de ansamblu a industriei, totusi ea nu a schimbat fundamental structura industriala a tarii.
Industria mare prelucratoare a Romaniei continua sa fie reprezentata, in principal de industria alimentara, lemn-hirtie, materiale de constructii, textile, incaltaminte-pielarie. Aceste ramuri detineau ponderea cea mai insemnata – intre 64% si 79% din numarul total al intreprinderilor, al fortei motrice instalate, al personalului ocupat si valorii productiei. Daca privim aceste ramuri in structura lor intern, starea de inapoiere industriala iese si mai pregnant in evidenta.
In industria metalurgica, intreprinderile siderurgice cuprindeau 2% din numarul intreprinderilor, peste 73% din forta motrice si circa 13% din personal. Alaturi de acestea figurau insa puzderia de ateliere mecanice de reparatii 51,1% din totalul intreprinderilor metalurgice. De altfel, in intreaga industrie a tarii continua sa ocupe ponderi insemnate industria mica si productia mestesugareasca.
