Economia intre anii 1924-1929 - Dezvoltarea industriei
Dupa anul 1924 in economia tarii se va realiza o serie de progrese. Va spori numarul intreprinderilor industriale si al muncitorilor, va creste capitalul investit si forta motrica, se va imbunatati inzestrarea tehnica a intreprinderilor, iar productia va creste insemnat, comparativ cu perioada anterioara, productia vegetala si animala se va ameliora sensibil. Toate acestea vor imprima ca trasatura esentiala a perioadei avintul industrial si va influenta pozitiv dezvoltarea intregii economii nationale, inclusiv relatiile comerciale externe ale tarii. Avintul economic de dupa 1924 a fost influentat si de conditiile economice externe favorabile. Intre acestea mentionam indeosebi cererea mereu in crestere pe piata mondiala de produse romanesti ca petrol, lemn si cereale, precum si mentinerea preturilor la materii prime si combustibil pina in 1929, la un nivel relativ ridicat.
Dezvoltarea mai insemnata a economiei si indeosebi a industriei a fost insotita de intarirea pozitii lor economice ale marii burghezii autohtone si care a dus la accentuarea opozitiei acesteia fata de capitalul strain prin punerea in aplicare a conceptiei de politica economica a PNL, “prin noi insine”. Guvernele din acesti ani conduse de liberali (cu exceptia sfirsitului anului 1926 si prima parte a anului 1927, cind guvernul a fost condus de generalul Averescu) au elaborat o legislatie economica a carei fundamentare juridica se gasea in Constitutia din anul 1923. Constitutia prevedea ca “zacamintele miniere precum si bogatiile de orice natura ale subsolului sint proprietatea statului” si “ca la exploatarea acestora se va tine seama de drepturile cistigate”. Lipsind pe micii proprietari de dreptul asupra subsolului terenurilor ce le apartineau, statul putea concesiona exploatarea acestora particularilor, adica marii burghezii industriale. In acelasi timp, burghezia si mosierimea care facusera anterior investitii in lucrari de exploatare a subsolului, beneficiau in virtutea “drepturilor cistigate” de bogatiile miniere, creindu-si o pozitie economica mai solida pentru a se opune penetratiei capitalului strain.
Masurile de politica economica, care au contribuit la crearea avintului economic dupa 1924 pot fi grupate, in general, in trei categorii:
-legislatia cu privire la dezvoltarea industriei;
-tarife vamale comerciale protectioniste;
-politica de finantare si de credit pentru ramurile economiei nationale.
Legislatia industriala s-a concretizat prin adoptarea citorva legi, dintre care cea mai importanta a fost legea minelor din iulie 1924. In baza ei statul exercita dreptul de proprietate asupra tuturor bogatiilor miniere ale subsolului. Valorificarea acestor bogatii se facea de catre stat, fie direct, fie prin concesionare. Se prevedea ca se acorda dreptul de exploatare a zacamintelor subsolului, in primul rind societatilor anonime miniere romane, adica acelora in care cel putin 60% din capitalul social sa fie detinut de cetateni romani; doua treimi din membrii consiliului de administratie, ai comitatului de cenzori, precum si presedintele consiliului de administratie sa fie cetateni romani. In afara acestor societati, legea mai stabilea ca pot beneficia de dreptul de concesiune si alte categorii de societati care se obligau ca in timp de 10 ani sa indeplineasca conditiile stabilite pentru prima categorie de societati. Legea minelor provocat reactii din partea cercurilor financiare straine care aveau capitaluri investite in industria extractiva a Romaniei, cautind sa determine statul roman sa nu infaptuiasca “nationalizarea” subsolului si a intreprinderilor miniere (in anul 1925 se modifica procentul de 60% din capitalul social detinut de cetateni romani la 50,1%).
Aceluiasi scop de intarire a pozitiilor marii burghezii autohtone i-a servit si Legea comercializarii si controlul intreprinderilor statului adoptata in 1924, prin care se introduceau in intreprinderile statului principiile comerciale din intreprinderile particulare de a participa la exploatarea unor intreprinderi ale statului cum erau Navigatia fluviala romana, Serviciul maritim roman, C.A.M. sau intreprinderi care se ocupau cu exploatarea generatorilor de energie (carbuni, petrol, gaz metan, caderi de apa etc.). In conducerea unor asemenea intreprinderi, 1/3 din numarul membrilor consiliului de administratie era numita de guvern, restul fiind ales dintre membrii consiliului de administratie, comitet de cenzori precum si presedintele, cetateni romani.
Prin legea energiei, tot din 1924, se creau avantaje multiple acelora care-si investeau capitaluri pentru producerea energiei electrice hidro si termoelectrice, concesionarul fiind obligat sa rezerve statului o patrime din energia produsa. De asemenea, prin legea pentru regimul apelor (din 1924) se cerea intreprinderilor ca majoritatea capitalului sa fie autohton precum si presedintele si 2/3 din numarul administratorilor si cenzorilor sa fie cetateni romani.
Prin toate aceste legi se urmareau preocupari mai ample ale burgheziei pentru valorificarea resurselor naturale ale tarii, dar in mod deosebit intarirea marii burghezii autohtone si obligarea capitalului strain sa tina seama de interesele acesteia. Fara indoiala insa ca burghezia autohtona isi apara interesele de grup si nicidecum ale statului, iar valorificarea resurselor de care dispune tara n-a fost realizata la nivelul cerintelor economiei nationale pentru o dezvoltare mai sustinuta a acesteia.
Tarifele vamale protectioniste. Politica tarifelor vamale a constituit un mijloc important prin care burghezia cauta sa apere productia interna de concurenta straina, contribuind in felul acesta la sustinerea procesului de industrializare a tarii. Burghezia industriala va cere tot mai mult statului sa intervina in economie si pe calea tarifelor vamale asa cum de altfel procedau si alte tari cu care Romania intretinea relatii comerciale. Pentru a asigura o oarecare stabilitate si a evita consecintele deprecierii monetare asupra veniturilor bugetare, prin tariful vamal din 1924 se prevedea ca taxele se percepeau in lei-aur, iar incasarea lor se facea in lei-hirtie, pe baza raportului de 1 leu-aur egal cu 30 lei hirtie, la fiecare 3 luni raportul se schimba in functie de fluctuatia monetara. Tariful din 1924 era minimal si se aplica tuturor tarilor care aplicau, la rindul lor, acelasi tarif si clauza natiunii celei mai favorizate. Pentru alte tari tariful era de trei ori mai mare decit cel minimal. Acest tarif a influentat nivelul importului, asigurind protectia articolelor textile, de tabacarie, hirtie etc. egala cu 15-20% din valoare, iar pentru majoritatea produselor importate o taxa de 5-10%. Protectia era insa insuficienta pentru industrie si aceasta cu atit mai mult cu cit s-a aplicat intr-o perioada de puternica inflatie. De aceea, in anul 1926 tariful vamal a fost modificat la insistentele industriasilor din ramurile metalurgica si textila, a caror structura si gama de produse erau schimbate fata de perioada anterioara. S-au adaugat inca alte articole supuse taxelor vamale la import, iar la articolele textile si metalurgice taxele vamale erau urcate cu 50% pina la 100%. S-a marit si coeficientul de multiplicare a taxelor vamale in aur de la 30, cit a fost stabilit in 1924, la 40. In anul 1927 s-a aplicat un nou tarif, cunoscut sub numele initiatorului lui “tariful Manoilescu”. Acesta era minimal pentru tarile care aplicau acelasi tratament Romaniei si general – taxe vamale superioare cu 50% fata de cel minimal – pentru tarile care nu acordau clauza natiunii celei mai favorizate si tariful minimal. Ca si in cazul tarifului din 1924, s-au prevazut taxe in aur, care pentru transformarea in lei-hirtie urmau sa fie inmultite cu un coeficient de 30 pentru articolele metalurgice si textile si cu 40 pentru celelalte marfuri importate.
Aplicarea acestor tarife vamale a dus la cresterea gradului de protectie, reprezentind in anul 1928, de exemplu, 20,7% din valoarea intregului import fata de numai 4,1% cit reprezentau taxele vamale din valoarea totala a importului in 1922. Totusi gradul de protectie al industriei romanesti era insuficient, taxele de import fiind mult inferioare celor din Cehoslovacia, Polonia, Ungaria si alte tari cu care Romania avea relatii comerciale. Cu toate acestea, politica vamala protectionista a avut drept urmare oprirea patrunderii aproape nestingherite pina atunci a marfurilor straine, creind avantaje burgheziei pentru dezvoltarea productiei autohtone.
In conditiile penuriei de capitaluri pe piata interna, statul a intervenit direct prin sprijinirea dezvoltarii industriei pe calea finantarii, a acordarii de credite in volum mult mai mare decit in anii anteriori. In acest sens, in anul 1923 a fost infiintata Societatea nationala de credit industrial, la al carei capital participa statul si Banca Nationala. Scopul bancii era incurajarea industriei mari prin acordarea de credite si inlesnirea mobilizarii creantelor industriale prin reescontarea la Banca Nationala. Activitatea acestei noi banci a avut o importanta deosebita in impulsionarea dezvoltarii industriei autohtone. Rolul ei in creditarea industriei a crescut destul de repede, de la finantarea a numai 5% din totalul intreprinderilor marii industrii prelucratoare in anul 1924 la 12% in anul 1928, intreprinderi a caror productie reprezenta circa 31% din totalul productiei industriale. Acelasi rol de sprijinire a industriei l-a avut si Banca Nationala, care acorda credite, fie direct, fie prin intermediul societatii nationale de credit industrial. In 1928 volumul creditelor acordate industriei de catre Banca Nationala reprezenta 32% din totalul portofoliului ei.
Dezvoltarea industriei
Dezvoltarea mai accentuata a industriei, dupa 1924, a avut loc pe baza structurii industriale mostenite din anii anteriori. Fata de perioada antebelica se constata, pe ansamblu, o crestere a ponderii industriei mari in productia industriala a tarii (circa 80%) concomitent cu o dinamica a celei mici si mijlocii. De asemenea, desi, productia industriei extractive a inregistrat un spor mai mare decit cea a industriei prelucratoare, in anul 1928 constatam ca intiietatea apartinea tot industriei prelucratoare, productia industriei extractive fiind de 5 ori mai mica. In cadrul industriei extractive primul loc il ocupa industria petrolului care singura detinea 2/3 din intreaga ramura miniera a tarii. Schimbari semnificative apar in industria prelucratoare in sensul cresterii ponderii industriei grele, de la 27% la 37% in productia totala a industriei prelucratoare. Ramura industriala care a progresat cel mai mult a fost industria metalurgica. Au fost infiintate noi intreprinderi mari cu procese tehnologice complexe cum erau uzinele “Malaxa” din Bucuresti, fabricile de la Copsa Mica, Cugir, I.A.R. din Brasov. Dezvoltarea metalurgiei a fost stimulata de necesitatile mari de produse metalurgice ale economiei. Cu toata aceasta crestere metalurgia continua sa ocupe un loc de mica importanta cu mult in urma altor ramuri industriale. In 1928 ea dadea o valoare a productiei de circa doua ori mai mica decit industria alimentara.
Ramurile industriei usoare, in primul rind industria alimentara, textila si pielariei detineau impreuna ponderea cea mai mare in valoarea productiei industriale prelucratoare. In cadrul acestor ramuri, pozitia fruntasa, o ocupa in continuare, industria alimentara, desi se constata o oarecare diminuare a ponderii ei. Cit priveste industria textila, aceasta si-a sporit an de an participarea la productia industriala a tarii. Pina in 1925 industria lemnului a fost in plina ascensiune, dupa care curba participarii ei la productia totala incepe sa scada, nemairevenindu-si in toata perioada interbelica. Isi mentine o pondere relativ mare, in ansamblul productiei, industria chimica, datorita faptului ca o insemnata parte a productiei ei era data de rafinariile de petrol.
In ceea ce priveste inzestrare tehnica a industriei romanesti se constata aceeasi inapoiere, daca avem in vedere, de exemplu, ca in anul 1928 in industria alimentara pentru un lucrator reveneau 5,3 CP, iar in industria metalurgica doar 2,3 CP.
In intreprinderile industriei metalurgice incep sa se produca material rulant profit caile ferate, intre care locomotive, vagoane de calatori si de marfuri, cisterne pentru transportul petrolului etc. Cit de neinsemnata era ramura constructoare de masini reiese din faptul ca aceasta intrebuinta doar 1,6% din intreaga cantitate de forta motrice a industriei metalurgice, ceea ce demonstreaza ca Romania continua sa ramina o tara dependenta de tehnica din tarile dezvoltate industrial. Intre diferitele ramuri industriale existau inegalitati in dotarea cu echipament, in aprovizionarea si asigurarea cu forta de munca calificata. Alaturi de citeva intreprinderi caracterizate printr-un grad inalt de concentrare a productiei, functionau un numar foarte nare de intreprinderi ramase cu totul in urma sub raport tehnic si tehnologic.
Structura necorespunzatoare a industriei era insotita de imposibilitatea, cu unele exceptii, a asigurarii consumului de produse industriale cerute pe piata interna. In acesti ani productia industriala autohtona acoperea necesitatile interne in proportie de circa 60%. Sub aceasta medie se ascundeau insa mari inegalitati pe ramuri si subramuri si, in acelasi timp, aceasta acoperire era realizata in conditiile unui nivel scazut al consumului pe locuitor. Agricultura beneficia intr-o masura redusa de produse industriale, era lipsita de ajutorul industriei pe linia inzestrarii cu unelte si masini agricole.
Slaba dezvoltare a industriei ca si posibilitatile de import reduse faceau ca in tara noastra consumul produselor fabricate sa fie foarte scazut situindu-ne, sub acest aspect, printre tarile cele mai inapoiate din Europa. Calculat la preturile anului 1928, in marci germane, consumul pe locuitor in Romania era de79, in timp ce in Elvetia era de 622, in Anglia de 609, in Germania de 550, in Franta de 547, in Ungaria de 192, in Iugoslavia de 141. In anii 1924-1928 consumul anual pe locuitor era in tara noastra de 5 kg zahar, 0,24 kg conserve, 0,28 litri bere, 0,62 kg bumbac, 9,8 kg produse laminate, 5,7 kg lemn constructii, 2 kg ciment etc.
Romania cu toata dezvoltarea industriei, continua si in aceasta perioada sa ramina o tara cu o structura predominant agrara. Astfel, din populatia activa in industrie era angajata in anul 1929 doar 10% in timp ce in agricultura lucra 78%. Aceeasi concluzie se impune daca avem in vedere ca industria contribuia, in acelasi an, la venitul national cu numai 39 miliarde lei, iar agricultura si silvicultura cu 84 miliarde lei. Industria participa la produsul social in proportie de 34,6% si cu o pondere de 22% in venitul national, ceea ce confirma aprecierea de tara cu economiei predominant agrara.
Dezvoltarea agriculturii
Sectorul dominant al economiei punea si in aceeasi ani amprenta marilor dificultati postbelice refacerii lente ca si amplificarii contradictiilor social-economice din lumea satelor. Agricultura se caracteriza prin dezvoltarea mai sustinuta a capitalismului, proces impulsionat de consecintele reformei agrare din 1921. De fapt, reforma agrara a fost declarata infaptuita in anul 1926. Marea proprietate mosiereasca mai detinea inca 19,5% din intreaga suprafata agricola a tarii, ceea ce explica raminerea in continuare a ramasitelor semifeudale. In acelasi timp, analiza structurii proprietatii taranesti arata ca diferentierea taranimii s-a accentuat. Patura instarita a acesteia detinea in 1927 circa 16% din suprafata arabila, taranimea cu pamint intre 5-10 ha fiecare gospodarie circa 11%, restul pamintului fiind detinut de mica proprietate. Numarul gospodariilor taranesti fara pamint se ridica la aproape 700.000.
Lipsa sau insuficienta pamintului pentru cultura obliga insa un numar insemnat de gospodarii sa practice relatiile de dijma. Pe de alta parte, lipsa inventarului agricol, a creditelor si povara impozitelor aveau consecinte negative asupra economiei rurale.
In ceea ce priveste suprafata arabila si structura culturilor reiese ca suprafata insamintata cu cereale ocupa o pondere cuprinsa intre 85-87% dupa care urmau suprafetele destinate fineturilor cultivate si plantelor industriale. In cadrul culturilor cerealiere au crescut mai mult suprafetele insamintate cu porumb, orz si ovaz. Cresteri insemnate se constata si in privinta suprafetelor insamintate cu plante alimentare si plante industriale.
Daca suprafetele insamintate cunosc cresteri constante, productia nu a inregistrat aceeasi evolutie, inregistrindu-se variatii mari de la un an la altul (in crestere pina in 1926 apoi in scadere si din nou in crestere din 1929). Datorita slabei inzestrari tehnice si a insuficientei folosiri a metodelor agricultura-tehnice avansate, agricultura se regasea intr-o accentuata dependenta de factorii naturali.
Caracterul inapoiat al agriculturii iese mai clar in evidenta daca cumparam recoltele obtinute cu cele realizate din alte tari cu posibilitati comparabile. In timp ce Romania obtinea in 1925 circa 860 kg griu la ha, in Iugoslavia si Ungaria s-au obtinut cite 1.260 kg, iar in Bulgaria 1.320 kg. Aceleasi discrepante se intilneau si in privinta altor culturi.
Desi tara noastra dispunea de conditii naturale optime pentru cresterea animalelor, datorita procesului de saracire a taranimii, a lipsei creditelor pentru gospodariile taranesti, septelul a scazut continuu.
La sfirsitul perioadei agricultura Romaniei, ca si a altor tari, a fost cuprinsa de o criza de supraproductie – manifestata prin scaderea preturilor la produsele agricole – criza care se va prelungi pina la al doilea razboi mondial.
