Dezvoltarea agriculturii. Reforma agrara din 1921
Agricultura Romaniei postbelice purta din plin amprenta marilor dificultati lasate mostenire de razboi si ocupatia straina. Aceste dificultati veneau sa amplifice contradictiile sociale pe care agricultura tarii unificate le mostenise din perioada anterioara razboiului.
In aceste conditii, in fata agriculturii se ridica un sir intreg de probleme spino ase: redresarea productiei vegetale si animale, refacerea inventarului si a gospodariilor distruse, infaptuirea reformei agrare promisa taranimii inca dinainte de razboi si care acum nu mai putea suferi aminare.
Privita global, pina in 1922 agricultura tarii noastre n-a reusit sa atinga nivelul dinainte de razboi, desi eforturile de redresare n-au lipsit. Dimpotriva, ea a trecut printr-o perioada de ruina si dezorganizare.
Astfel, in ceea ce priveste suprafetele agricole insamintate desi acestea au mers in crestere intre 1919-1922, o parte din terenuri a ramas necultivata. Cum si productia era foarte slaba, tara noastra a fost nevoita sa importe peste 220.000 tone de cereale si derivate atit pentru asigurarea hranei populatiei, cit si pentru insamintari.
Productia de cereale a Romaniei era inca scazuta datorita si randamentului redus la ha. Pierderile de oameni si de inventar din timpul razboiului isi spuneau aici din plin cuvintul. In afara de acestea insa, agricultura noastra continua sa aiba – ca si inainte de razboi – un pronuntat caracter extensiv.
Mari pierderi a provocat razboiul si fondului de animale al tarii. Fata de nivelul antebelic, in anul 1919 septelul reprezenta abia 59%. Restul de 41% s-a pierdut in timpul si din cauza razboiului. Desi pina la inceputul anului 1922 el va creste pina la 80,2% lipsa vitelor in general, a celor de munca in special, se facea insa simtita, fapt care frina la rindul sau procesul de redresare a agriculturii romanesti.
Existau insa si pierderi ce nu puteau fi recuperate. Din cei peste 800.000 de morti in razboi, imensa majoritate fusesera tarani. La acestia se adauga un mare numar de invalizi, vaduve si orfani. In plus, jaful ocupantilor si enormele privatiuni din timpul razboiului au secatuit din punct de vedere fiziologic populatia muncitoare, inclusiv taranimea. Toate acestea faceau ca potentialul ei de munca sa fie mai redus.
In conditiile descrise mai sus, gospodariile taranesti simteau nevoia de credit in vederea refacerii. Desi s-au acordat credite mai mari decit inainte de razboi, acestea nu erau suficiente. Pentru nevoi urgente, taranii mai erau inca nevoiti sa apeleze la camatari. Dar chiar si bancile particulare ce operau in mediul rural percepeau dobinzi ce se ridicau pina la 25%.
In sfirsit – dar nu in ultimul rind ca insemnatate – in agricultura Romaniei unificate persista inca nedreptatea in impartirea pamintului, iar acest lucru, pe linga ca producea la sate o situatie exploziva, frina insusi procesul de refacere a agriculturii. De aceea, problema reformei agrare se ridica cu ascutime la ordinea zilei.
Reforma agrara din 1921
Hotarirea de a se efectua o reforma agrara a fost luata inca din iulie 1917, cind Parlamentul de la Iasi a inscris in Constitutie principiul exproprierii “pentru o cauza de utilitate nationala” si a decis exproprierea in acest scop a 2.000.000 ha in Vechiul Regat. In urmatorii 3-4 ani s-au adus apoi diverse decrete in aceasta problema, paralel cu o disputa aprinsa in jurul conditiilor si proportiilor exproprierii, pentru ca abia in vara anului 1921 sa fie adoptate “legile definitive” de reforma agrara pentru Vechiul Regat, Transilvania si Bucovina. Desi cuprindeau unele deosebiri de la o zona la alta, principiile pe care s-au incheiat aceste legi au fost in esenta aceleasi.
Prin legea de reforma agrara se stabilea ca din fiecare proprietate urma sa ramina respectivul proprietar cu o cota neexpropriabila de 100 ha in regiunile de munte si de deal si de 150 ha in cele de ses. Aceasta cota putea fi extinsa la 500 ha daca proprietarul avea investitii pe mosie (cladiri, crescatorii de vite, instalatii, plantatii). Mosierul avea dreptul, conform legii, sa-si aleaga partea de mosie care sa-i ramina. Ca urmare a tergiversarii in aplicarea reformei agrare, s-au creat pentru mosieri o serie de posibilitati de a se sustrage pe diverse cai, de la efecte reformei.
Rezultatele finale ale reformei arata ca din 9.242.930 ha cit reprezenta suprafata mosiilor cu peste 100 ha inainte de reforma, au fost expropriate 6.123.789 ha, adica 66,2%. Un numar insemnat de tarani au primit pamint dar, in acelasi timp marea proprietate mosiereasca – desi simtitor diminuata – s-a mentinut in continuare.
Inventarul mosiilor expropriate, precum si viile, livezile, terenurile irigate, iazurile erau exceptate de la expropriere. In ceea ce priveste padurile, acestea au fost supuse unei exproprieri (de mici proportii) numai in Transilvania.
Dreptul de improprietarire, conform legii de reforma agrara il aveau in primul rind mobilizatii, vaduvele de razboi, taranii demobilizati, cei cu pamint mai putin de 5 ha si taranii fara pamint. Loturile ce se atribuia taranilor erau de doua categorii: loturi de improprietarire – stabilite in principiu la 5 ha – si loturi de completare, atribuite celor ce mai aveau pamint. Statul nu asigura gospodariilor taranesti creditul si asistenta tehnica necesara.
Improprietarirea s-a facut prin rascumpararea pamintului mosieresc. Taxa de rascumparare se platea diferit de la o regiune la alta. Ea se calcula la valoarea anuala a arendei inmultita cu 20, sau in unele regiuni chiar cu 40.
In general, reforma agrara din 1921 a constituit cu toate lipsurile ei un insemnat pas inainte in procesul de dezvoltare a tarii noastre. Ea a dat impuls dezvoltarii capitalismului in agricultura. Reforma a micsorat sensibil proprietatea mosiereasca, a slabit puterea economica a mosierimii si a redus rolul jucat de aceasta clasa in viata politica si sociala a Romaniei. Sumele primite drept rascumparare au permis mosierilor sa-si achite datoriile, sa angajeze mai multa munca salariata.
Circulatia monetara
Perioade de dupa razboi s-a caracterizat pe plan monetar, prin cresterea continua a inflatiei. Astfel, daca la finele anului 1916 circulatia baneasca era de 1.452 milioane lei, la sfirsitul anului 1923 volumul ei total era de 17.917 milioane lei. Fata de 1916 ea sporise deci, de peste 12 ori. Cea mai mare parte din aceasta crestere s-a datorat apelului statului la emisiunea de hirtie-moneda a Bancii Nationale, pentru acoperirea deficitelor bugetare, in special in anii 1920-1921.
Cresterea inflationista a circulatiei monetare a fost insotita de cresterea preturilor si deprecierea crescinda a leului in interiorul tarii, precum si de scaderea cursului sau extern.
Astfel, in raport, de pilda cu francul elvetian (moneda vest-europeana cea mai putin afectata de deprecierea postbelica), 100 de lei romanesti erau egali in 1919 cu 11,05 franci, iar in 1922 cu numai 2,30 franci. Acest fapt sporea ponderea reala a datoriilor particulare si de stat contractate in strainatate, creind greutati suplimentare operei de refacere economica.
Deprecierea interna a leului si-a gasit cea mai pregnanta expresie in cresterea generala a preturilor, atit a celor cu amanuntul, cit si a celor cu ridicata.
Conform datelor oficiale ale Ministerului Industriei si Comertului, indicele preturilor cu amanuntul din intreaga tara crescuse la sfirsitul anului 1923 fata de 1914 la 2.586%, adica de aproape 26 de ori. Conjunctura inflationista a creat totodata un puternic decalaj intre salariile nominale si salariile reale, contribuind astfel la inrautatirea situatiei materiale a celor ce traiau din munca lor.
O alta cauza care a contribuit la starea de haos monetar si la accentuarea inflatiei a fost aceea ca, in primii doi ani de dupa razboi, in tara nu circula numai leul emis de Banca Nationala, ci si alte monede, si anume: leul emis in perioada ocupatiei de “Banca generala”, coroanele austro-ungare si rublele, fiecare avind un curs diferit. Se impunea deci necesitatea unei unificari monetare. Dar o astfel de masura intirzia si explicatia nu este greu de gasit. “Aceasta diversitate de monezi – arata un economist burghez – a dat prilejul unor speculatiuni fantastice…”, burghezia obtinind astfel mari cistiguri prin specularea diferentelor de curs.
La un moment dat insa, acest haos monetar ameninta insasi interesele burgheziei, impiedicind desfasurarea procesului reproductiei capitaliste. De aceea, in cele din urma a fost efectuata unificarea monetara. Ea a fost dictata de necesitatea unificarii pietei nationale si de cerintele refacerii economice, dar a constituit in acelasi timp si un prilej pentru afaceri de mari proportii.
Operatiunile de preschimbare au fost facute in 1920-1921. Intre timp insa, in Romania se scursesera, inclusiv prin contrabanda, mari sume de coroane si ruble ce nu mai aveau putere circulatorie in tarile vecine, unde preschimbarea se facuse mai devreme. In total s-a platit detinatorilor de lei a “Bancii generale”, coroane si ruble, 7.026 milioane lei, intreaga suma fiind pusa la dispozitia statului de BNR, prin doua imprumuturi speciale.
Dupa evaluarile economistilor burghezi, paguba adusa economiei nationale prin intirzierea unificarii monetare si prin cursul ridicat la care ea s-a efectuat – curs superior celui de pe piata – s-a cifrat la 3,5 miliarde lei. Statul a facut astfel – “o pomana de stat en gros” in folosul marilor detinatori de coroane, ruble si lei a “Bancii generale”.
Unificarea monetara n-a pus desigur capat inflatiei, ci a contribuit la sporirea volumului de lei aflat in circulatie. Problema lichidarii inflatiei va fi solutionata abia in perioada urmatoare.
