Corporatiile multinationale - principalul vector al globalizarii
Literatura de specialitate retine numeroase definitii pentru corporatiile multinationale. Astfel, una dintre primele definitii acceptata pe scara larga este cea data de R. Vernon in 1966, care mentiona ca o corporatie multinationala reprezinta o firma mare, detinatoare de filiale industriale in cel putin sase tari. Ulterior, ca urmare a faptului ca au aparut si firme mijlocii cu vocatie internationala, aceasta cifra a fost redusa la doua tari si, in cele din urma, chiar la una. Astfel, in prezent, majoritatea economistilor accepta ca o corporatie multinationala consta dintr-o firma care si-a extins productia si piata dincolo de hotarele unei singu re tari.
Un concept strans legat de cel de corporatie multinationala este cel de grup – holding, prin care se intelege un ansamblu format din societatea – mama si filiale plasate direct sub controlul sau. Deci, societatea – mama este un centru de decizie financiara cu rolul de a arbitra permanent activitatea participantilor, in functie de rentabilitatea capitalurilor angajate.
O alta varianta de internationalizare urmata de corporatiile multinationale este strategia tehno – financiara, care este rezultatul deplasarii activitatii din strainatate, de la productia materiala directa spre furnizarea de servicii. Baza competitivitatii lor o formeaza know – how –ul si activitatea de cercetare – dezvoltare. Firmele multinationale tind sa valorifice aceste avantaje in toate sectoarele unde aplicarea competentelor tehnologice este posibila.
Aparitia si dezvoltarea corporatiilor multinationale au schimbat radical datele referitoare la concurenta. Au aparut industrii globale, definite drept industrii in care pozitia competitiva a firmelor dintr-o anumita tara este semnificativ afectata de pozitia lor din alte tari si viceversa. O strategie globala va insemna cresterea interdependentelor intre activitatile separate geografic ale filialelor si companiilor mama. In acelasi timp, ea presupune optimizarea avantajelor locale ale fiecarei filiale cu satisfacerea conditiilor cererii de pe piata vizata. A devenit celebru dictonul “gandeste global, actioneaza local”. Urmarea fireasca a acestui lucru este tendinta specializarii filialelor in tipul de productie care valorifica avantajul comparativ al tarii gazda. De exemplu, activitatile intensive in munca sunt localizate in ariile geografice cu forta de munca ieftina. Laboratoarele de cercetare – dezvoltare sunt construite in apropierea marilor universitati din tarile cu un potential stiintific si tehnologic ridicat.
In felul acesta, marile firme au intrat intr-un nou stadiu al multinationalizarii – cel al redistribuirii globale a factorilor de productie. Globalizarea a depasit paradigma traditionala a utilizarii si combinarii factorilor de productie clasici doar la scara nationala. Marile corporatii ale lumii cauta sa obtina avantaje in productie, marketing sau cercetare prin combinarea tuturor factorilor de productie la scara planetara, ca urmare a intensificarii procesului de globalizare economica.
In 1970, primele 15 natiuni dezvoltate ale lumii aveau circa 7500 de corporatii multinationale, pentru ca, in 1994, aceleasi 15 state sa aiba aproximativ 25 000 de firme multinationale. In prezent, in intreaga lume exista aproape 50 000 de astfel de firme, cu peste 280 000 de filiale raspandite pe tot globul. Biroul International al Muncii estimeaza ca firmele multinationale au aproximativ 100 milioane de angajati proprii, ceea ce reprezinta 4% din forta de munca activa salariata din regiunile dezvoltate ale lumii si 12% din cea a statelor in curs de dezvoltare. Vanzarile totale anuale ale tuturor corporatiilor multinationale se ridica la aproape 3,5 trilioane de dolari. Un numar mare de corporatii au vanzari anuale ce depasesc 100 de miliarde dolari. La inceputul anilor 90, General Motors realiza o cifra de afaceri mai mare decat PIB – ul Finlandei si Danemarcei, Ford depasea PIB – ul Norvegiei, Arabiei Saudite sau Indoneziei, Royal Dutch Shell avea o cifra de afaceri mai mare decat PIB – ul Turciei, Argentinei, Poloniei sau Thailandei.
Aproape 2/3 din primele 100 corporatii multinationale activeaza in industria automobilelor, electronica si de echipamente electrice, petrol, industria chimica si farmaceutica. De asemenea, 89% din primele 100 companii multinationale apartin marii triade alcatuita din SUA, Uniunea Europeana si Japonia.
Pentru a evalua gradul de transnationalitate, UNCTAD (United Nations Conference on Trade and Development – Conferinta Natiunilor Unite pentru Comert si Dezvoltare) a adoptat indexul transnationalitatii. Acesta are o structura compozita, datorita luarii in considerare a trei indici, si anume:
active aflate in strainatate/total active;
vanzari in strainatate/total vanzari;
numarul angajatilor in filialele amplasate in strainatate/total angajati.
In perioada 1990 – 1999, in medie, indexul transnationalitatii primelor 100 de corporatii multinationale a crescut de la 51% la 55%, cu deosebire pe seama internationalizarii activelor.
In topul primelor 100 corporatii multinationale sunt prezente doar cateva provenind din statele in curs de dezvoltare. Din acest motiv, UNCTAD realizeaza statistici paralele, pentru aceste state. Primele 50 de corporatii multinationale ce apartin unor state in curs de dezvoltare provin din China, Coreea de Sud, Venezuela, Mexic si Brazilia care impreuna totalizeaza mai bine de 80% din activele plasate in strainatate ale celor 50.
Putem spune ca astazi, corporatiile multinationale si nu tarile reprezinta primul agent al comertului international.
Concluzii generale:
Procesul globalizarii economiei ne apare ca o rezultanta a intensificarii activitatii companiilor multinationale, cat si o cauza a afirmarii lor tot mai puternice pe plan international. Desi activitatea acestora este concentrata in cea mai mare parte in statele dezvoltate, nu trebuie neglijat impactul lor asupra economiilor in curs de dezvoltare.
Pe fondul diversificarii si globalizarii productiei, valoarea adaugata creata in activitatile desfasurate in strainatate a crescut in ritmuri mai inalte decat cea obtinuta pe piata interna. In ultimul deceniu a crescut numarul asa – numitelor megafirme care realizeaza vanzari in strainatate peste un miliard de dolari.
Se remarca o tendinta de concentrare a afacerilor in sectoarele care prezinta cele mai mari avantaje competitive si spre pietele cu un potential inalt de crestere a cererii, amplificat de un grad mai mare de liberalizare si deschidere.
Noul val al mondializarii capitalului, al carui promotor sunt in primul rand corporatiile multinationale, se deosebeste in multe privinte de cele precedente. El cuprinde o gama larga de activitati, dominate de servicii, facilitate de instrumente financiare extrem de sofisticate.
In cadrul economiei globale, dimensiunile firmelor au devenit un parametru esential. Marimea intreprinderilor conditioneaza expansiunea lor peste hotare, creand, totodata o sinergie operationala si financiara menita a reduce vulnerabilitatile.
5.3. Globalizarea productiei
“In urmatorii cinci ani vor exista doua categorii de sefi: cei cu o viziune globala si cei fara ocupatie” – PETER DRUCKER
Globalizarea productiei poate fi abordata din doua puncte de vedere distincte: din perspectiva firmei sau din perspectiva teoriei comertului international. Firma parcurge procesul de internationalizare pornind de la intrebarea initiala “sa ne extindem sau nu in strainatate?”, trecand prin diferit etape ale procesului respectiv, pana la stadiul de organizatie globala sau corporatie multinationala.
Decizia de patrundere pe pietele internationale poate fi generata de motive multiple:
necesitatea de a riposta la cresterea concurentei pe pietele nationale;
identificarea unor oportunitati de afaceri foarte profitabile;
clientii societatii care se deplaseaza in strainatate pot solicita servire internationala., etc.
Riscurile ce trebuie luate in consideratie pot fi sistematizate astfel:
datoria externa a tarii in care se investeste;
guvernele instabile;
problemele de schimb valutar;
restrictiille impuse de guvern la accesul pe piata al firmelor straine si birocratia;
tarifele si alte bariere comerciale;
coruptia – “oficialitatile din unele tari iau mita in schimbul cooperarii, incredintand o afacere mai degraba celui care da mai mult decat celui care are motive bine intemeiate sa o ceara. Managerilor americani li se interzice, printr-un act aprobat in 1977, sa dea mita, in timp ce concurenti din alte tari opereaza fara o asemenea interdictie”
pirateria tehnologica;
costul de productie ridicat si adaptarea costisitoare a sistemului de comunicatie.
Dupa ce avantajele si dezavantajele au fost analizate pentru fiecare piata potentiala in parte si firma a ales piata pe care urmeaza sa se extinda, va trebui stabilita modalitatea cea mai eficienta de acces, variantele pentru care poate opta fiind urmatoarele:
Exportul indirect
Principala modalitate de acces pe o piata externa este exportul. Exportul de circumstanta este o modalitate de implicare pasiva in operatiunile ce se desfasoara pe o anumita piata, firma exportand uneori din proprie initiativa sau ca raspuns la comenzile spontane venite de pe pietele externe. Exportul activ se desfasoara in momentul in care firma se angajeaza sa-si extinda vanzarile pe o anumita piata. Si intr-un caz, si in altul, ea produce bunurile in propria tara, adaptandu-se sau nu la conditiile existente pe noua piata externa. Exportul necesita efectuarea celor mai mici schimbari in structura liniilor de produse, in organizarea, investitiile sau obiectivele firmei.
In mod obisnuit, firmele incep sa desfasoare operatiuni de export indirect prin implicarea intermediarilor independenti. Acestia pot fi incadrati in patru categorii:
Comerciant intern cu activitate de export: acest intermediar achizitioneaza marfuri de la producatori interni si le vinde in strainatate, pe cont propriu.
Agent intern cu activitate de export: acesta cauta si negociaza achizitii de marfuri in strainatate in schimbul unui comision.
Organizatie cooperatista: o astfel de organizatie desfasoara activitati de export in folosul catorva producatori, sub al caror control administrativ se gaseste in parte. Ea opereaza in domeniul valorificarii pe pietele externe a produselor agricole, materiilor prime s.a.
Firma – agent exportator: acest intermediar se ocupa cu activitatile de export ale unei societati, in schimbul unui comision.
Exportul indirect ofera doua avantaje. In primul rand, el implica investitii mai mici, firma nefiind obligata sa-si constituie un compartiment de export, sa angajeze personal de vanzare in strainatate sau sa incheie un numar de contracte cu parteneri straini. In al doilea rand, exportul indirect implica un risc mai scazut, legaturile stabilite cu intermediarii din strainatate determinandu-i pe acestia sa aduca tehnica noua, cunostinte si servicii noi, ceea ce duce, in mod normal, la cresterea eficientei activitatii firmelor vanzatoare.
Exportul direct
In unele situatii, societatile decid sa se ocupe singure de activitatile de export. Investitia si riscul sunt ceva mai ridicate, dar si profitul potential este mai mare. Exista cateva modalitati de realizare a exportului direct:
Departament sau directie interna de export: un director comercial pe probleme de export se ocupa efectiv de vanzare si de problemele pietei, in functie de solicitari. Sarcinile sale pot fi preluate, la o scara mai mare, de un departament specializat al firmei care sa execute toate operatiunile de export si sa aiba ca obiectiv central obtinerea profitului.
Sucursala sau filiala in strainatate: aceasta permite producatorului sa – si faca intr-o mai mare masura simtita prezenta pe piata straina si sa realizeze o supraveghere mai atenta a acesteia. Filialele se ocupa cu vanzarea si distributia produselor, putand desfasura si activitati de depozitare si promovare. Adeseori, ele joaca rolul unor centre de prezentare, reparatie intretinere a produselor societatii.
Reprezentantii voiajori: societatea poate trimite in strainatate agenti care sa o reprezinte si sa ii gaseasca parteneri de afaceri.
Distribuitori sau agenti autorizati straini: societatea poate acorda unor distribuitori sau agenti straini drepturile de comercializare a produselor sale, in numele si pe contul ei. Distribuitorului i se pot acorda drepturi exclusive de reprezentare a producatorului in tara respectiva sau numai drepturi generale.
Licentierea
Licentierea reprezinta o modalitate simpla de implicare a producatorului pe piata internationala. Licentiarul, respectiv proprietarul unui drept de proprietate industriala, permite unei firme straine folosirea procesului de fabricatie, a marcii de comert, a brevetului, a secretului comercial sau a oricarui bun de valoare, in schimbul unei taxe sau redevente. Licentiarul are, astfel, posibilitatea de a penetr pe piata externa, in conditii de risc minime, iar licentiatul beneficiaza de experienta de productie, de un produs binecunoscut sau de un nume, fara a fi nevoit sa porneasca totul de la zero. Coca – Cola se bazeaza in politica sa de marketing international pe incheierea contractelor de licenta cu societati de imbuteliere din intreaga lume – denumite societati cesionare – furnizandu-le acestora siropul, precum si pregatirea necesara producerii, distributiei si vanzarii produsului.
Licentierea are unele avantaje potentiale, in sensul ca firma detine un control mai redus asupra licentiatului decat daca si-ar instala propriile capacitati de productie. Mai mult, daca licentiatul are succes firma nu are nici un drept asupra profiturilor obtinute de acesta, putand constata chiar, ca la incheierea contractului si-a creat un concurent. Pentru a evita aceasta neplacere, licentiarul furnizeaza, de obicei, cateva ingrediente si componente necesare productiei, asupra carora detine dreptul de proprietate. Dar marea speranta a licentiarului se lega de capacitatea sa superioara de inovare, comparativ cu posibilitatile licentiatului, astfel incat acesta sa depinda in continuare de el.
Societatile se pot lansa pe pietele externe si pe alte cai, cum ar fi contractul de management. In cadrul acestuia, o firma incredinteaza unei alte firme conducerea unui hotel, unui aeroport sau a unei alte institutii din strainatate, in schimbul platii unei taxe. In acest caz, firma nu mai exporta un produs, ci un serviciu. Contractul de management este o metoda de acces pe piata externa care presupune un risc scazut si un profit imediat. El este cu atat mai atractiv, cu cat firma contractanta isi exprima optiunea de a deveni actionar la societatea administrata, in decursul unei perioade de timp determinate. Pe de alta parte, relatiile contractuale nu se modifica in cazul in care societatea da putinelor sale resurse manageriale o intrebuintare mai buna sau daca preia riscul intregii afaceri in scopul obtinerii unor profituri sporite. Contractul de management este cel care impiedica societatea sa intre in concurenta cu proprii ei clienti.
O alta metoda de acces pe pietele internationale este contractul de productie, prin care o firma angajeaza producatori locali care sa-i fabrice produsul. Acest tip de contract prezinta dezavantajul exercitarii unui control redus asupra procesului de productie si al unei posibile reduceri a profitului pe parcursul acestuia. Pe de alta parte insa, el ofera firmei sansa unui inceput mai rapid, cu riscuri mai mici si cu posibilitattea unei viitoare asocieri sau achizitionari a producatorului local.
Societatile mixte
Investitorii straini se pot asocia cu investitorii locali pentru a crea o societate mixta, impartind intre ei dreptul de proprietate si controlul asupra acesteia. Necesitatea sau dorinta de a forma o societate mixta poate avea motivatii de ordin economic sau politic: fie ca firmei straine ii lipsesc resursele financiare, materiale sau manageriale pentru a suporta singura intregul risc, fie ca guvernul strain face din coproprietate o conditie a accesului pe piata.
Coproprietatea are cateva limite. Partenerii pot sa nu cada de acord asupra politicilor de investitii, de marketing, s.a., unul din ei optand pentru reinvestirea profitului in scopul dezvoltarii societatii, iar altul pentru retragerea lui. In plus, coproprietatea poate impiedica o societate multinationala in realizarea politicilor de productie si de marketing la scara mondiala.
Investitia directa
O ultima modalitate de interventie straina pe piata unei tari este proprietatea directa asupra mijloacelor de productie. Societatea straina poate cumpara toate drepturile asupra unei firme locale sau poate construi propriile capacitati “pe loc gol”. In conditiile in care firma capata experienta in activitatea de export, iar piata externa isi mareste capacitatea , instalatiile de productie straine pot oferi avantaje deosebite. In primul rand, firma ar putea obtine economii de cost, concretizate in forta de munca sau materii prime mai ieftine, stimulente acordate de guvernul strain pentru investitii, economii de transport s.a. In al doilea rand, ea si-ar putea imbunatati imaginea in noua tara prin crearea de noi locuri de munca. In al treilea rand, si-ar putea consolida relatiile intretinute cu guvernul, clientii si distribuitorii locali, fapt care ii va permite sa isi adapteze mai bine produsele la mediul intern de marketing specific tarii respective. In al patrulea rand, firma ar putea exercita un control total asupra investitiei, perfectionandu-si astfel politica de productie si cea de marketing, in vederea atingerii obiectivelor pe termen lung la nivel international. In al cincilea rand, firma si-ar putea asigura accesul pe piata, in cazul in care tara gazda ar promova ideea ca produsele sa se realizeze cu componente fabricate pe plan local.
Principalul dezavantaj al investitiei directe consta in faptul ca ea este expusa riscurilor generate de blocaje financiare, devalorizari ale monedei, inrautatiri ale conjuncturii pietei sau de exproprieri. Reducerea sau stoparea activitatii firmei ar fi costisitoare, tara gazda putand solicita firmei sa plateasca un substantial ajutor banesc personalului disponibilizat. Firmei nu – i ramane astfel, decat sa accepte aceste riscuri, in virtutea dorintei exprimate de a opera pe cont propriu in tara respectiva.
Procesul de internationalizare
Numeroase firme tind sa prefere o anumita modalitate de acces pe piata externa. Unele aleg exportul, datorita riscurilor minime pe care le implica acesta, altele pot alege licenta, iar altele vor prefera investitia directa. A insista insa in adoptarea unei singure modalitati de acces ar fi o optica ingusta, stiut fiind ca nu toate tarile vor accepta importuri de orice fel, nici realizarea de investitii directe. In consecinta, este indicat ca firmele sa-si insuseasca toate aceste metode de acces, caci chiar daca au anumite preferinte, ele trebuie sa fie capabile sa se adapteze oricarei situatii. Majoritatea societatilor multinationale importante utilizeaza mai multe asemenea metode.
Problema cu care se confrunta majoritatea guvernelor este aceea ca prea putine societati nationale participa la comertul exterior, impiedicand astfel tarile sa castige suficienta valuta pentru a plati importurile de care au nevoie. Prin urmare, guvernele subventioneaza programe de promovare a exporturilor, care trebuie sa se fundamenteze pe o profunda intelegere a procesului de internationalizare a firmelor.
Procesul de internationalizare presupune parcurgerea a patru etape:
Activitati de export neregulate
Export prin reprezentanti (agenti) independenti
Stabilirea uneia sau mai multor filiale in strainatate
Construirea de capacitati productive in strainatate.
Firmele isi conduc activitatile pe piata internationala in cel putin trei moduri:
Departamentul de export: de obicei, o firma debuteaza in activitatile de comercializare a marfurilor pe piata internationala prin simpla expediere a acestora catre beneficiarul extern. Daca vanzarile in strainatate se extind, firma asi organizeaza un departament de export compus dintr-un director comercial si cativa asistenti. Daca vanzarile cresc si mai mult, in departamentul de export se includ diferite servicii de marketing, astfel incat firma sa poata supraveghea mai atent activitatea. Daca firma participa ca partenera intr-o societate mixta sau se implica in operatiuni de investitii directe, acest departament nu mai poate conduce corespunzator operatiunile de export.
Divizia internationala: numeroase firme se implica in mai multe afaceri pe pietele internationale, o firma putand realiza operatiuni de export intr-o tara, acordand licente unei alte tari, participand cu capital intr-o a treia tara si avand filiala intr-o a patra. Mai devreme sau mai tarziu, ea isi va crea o divizie internationala pentru a face fata activitatii complexe pe care o desfasoara in strainatate. Aceasta divizie va fi condusa de catre un presedinte, care va stabili obiectivele si planurile financiare, el fiind raspunzator pentru imbunatatirea pozitiei firmei pe piata internationala. Diviziile internationale pot fi organizate sub o multime de forme. Personalul unei asemenea divizii este alcatuit din specialisti in marketing, productie, cercetare, finante, etc. Aceste unitati pot fi organizate in functie de unul sau mai multe criterii. Astfel, ele pot fi organizatii geografice (presedintelui diviziei internationale ii sunt subordonati vicepresedintii regionali pentru Europa, America de Nord, Africa, Orientul Mijlociu, etc.; acestora le sunt subordonati directorii la nivel national, care raspund pentru fortele de vanzare, sucursalele, distribuitorii si detinatorii de licente din tarile respective). Unitatile operative pot fi grupuri internationale de productie, fiecare grup fiind condus de un vicepresedinte raspunzator pentru vanzarile efectuate de acesta pe piata mondiala. Vicepresedintii pot solicita specialistilor in materie ai companiei sa analizeze situatia existenta in diferite regiuni geografice. Si, in sfarsit, unitatile operative pot fi sucursale internationale, fiecare condusa de un presedinte care raporteaza presedintelul diviziei internationale.
Organizatia globala: mai multe firme au depasit etapa diviziei internationale si s-au transformat in adevarate organizatii globale. Ele au incetat sa mai joace rolul unor comercianti interni care se aventureaza peste granite, indeplinindu-l in prezent pe cel al comerciantilor care actioneaza pretutindeni in lume. Conducerea si personalul corporatiei isi propun sa creeze conditii favorabile de productie, politici de marketing, fluxuri financiare si sisteme de distributie la scara mondiala. Unitatile care opereaza la nivel global sunt direct subordonate directorului executiv sau biroului executiv si nu sefului diviziei internationale. Conducerea este alcatuita din manageri selectionati din mai multe tari, echipamentele si materialele necesare sunt achizitionate din tarile care le furnizeaza la cel mai mic pret, iar investitiile sunt realizate acolo unde veniturile anticipate sunt cele mai mari.
Intrebari, probleme si studii de caz
Definiti exportul de circumstanta.
Enumerati cinci categorii de riscuri ce trebuie luate in considerare la patrunderea pe o piata externa.
Care dintre urmatorii factori nu sunt luati in calcul la determinarea indexului transnationalitatii:
rezerve nationale/ total rezerve;
active aflate in strainatate/ total active;
vanzari in strainatate/ total vanzari;
numarul angajatilor in filialele amplasate in strainatate/ total angajati.
Prezentati si analizati evolutia investitiilor straine directe in Romania in perioada 1990 – 2008.
