Caracteristicile structurii industriale a tarii - Dezvoltarea agriculturii
Inceputurile patrunderii masinismului au avut loc, inca la mijlocul sec. al XIX-lea, dar expansiunea sa a fost lenta pina la adoptarea politicii protectioniste. Cu toate acestea, el este destul de semnificativ, chiar si la sfirsitul perioadei liberului schimb (1886). Dupa unele date statistice erau 236 intreprinderi mai mari, cu deosebire in industria cimentului, zaharului, pielariei, hirtiei.
Dupa 1886 structura industriala se diversifica si se consolideaza. Ritmul infiintarii de intreprinderi creste rapid: de la 8,2 unitati pe an intre 1866 si 1886, s-a ajuns la 21 unitati intre 1893 si 1906, ca dupa 1906 sa se obtina un ritm de infiintare de 63 de unitati pe an.
Ponderea intreprinderilor mari (incurajate) creste de la 35% la 72%, ceea ce explica cresterea dimensiunii si calitatii intreprinderilor.
Din punct de vedere al structurii industriale pe primul plan se situa industria alimentara, care dadea in 1915 32,3% din totalul productiei, urmata de industria petroliera (doar rafinare) si forestiera, ambele detinind 36,2% din total. Celelalte ramuri mai semnificative (textile si confectii, metalurgica, pielarie, materiale de constructii, hirtie, celuloza si poligrafie, chimica) isi imparteau diferenta (31,5%).
Cu toate acestea, capacitatea de a acoperi necesarul de consum pe piata interna a industriei mari a fost slaba. Este si expresia faptului ca marea majoritate a intreprinderilor industriale era doar mici si mijlocii. Din totalul de aproape 62.000 intreprinderi industriale inregistrate in statistica din 1901-1902, numai 625 erau intreprinderi mecanizate. De aceea un rol important au continuat sa-l joace productia mica, mijlocie si mestesugareasca si importul de marfuri straine. In ceea ce priveste structura industriala din Transilvania a avut aceleasi caracteristici ca in restul tarii, chiar daca unele sectoare, de care era mai legat capitalul austro-ungar au cunoscut o dezvoltare mai rapida.
Dupa dificultatile de criza economica din 1873, industria transilvana va cunoaste si ea o etapa de avint dupa 1880, desi din 1886-1891 a fost grav afectata de declansarea razboiului vamal de catre guvernul austro-ungar asupra Romaniei. De fapt, dificultatile intimpinate de industria Transilvaniei ca urmare a acestui fapt arbitrar sint tocmai expresia clara a legaturilor economice dintre Transilvania si Romania. Este o dovada a faptului ca economia Transilvaniei, in cazul nostru, industria isi avea locul firesc si se putea dezvolta numai in strinsa legatura cu industria din celelalte provincii romanesti.
Din contra, apartenenta sa la Imperiul Austro-Ungar a facut ca industria Transilvaniei sa sufere unele modificari importante, toate in defavoarea sa si in favoarea capitalului austro-ungar. Astfel, ramuri traditionale, ca textile, pielarie, hirtie, sticla, lemn inregistreaza o stagnare si chiar un regres pina la sfirsitul sec. al XIX-lea, fiind sacrificate in interesul altor provincii ale Imperiului.
S-a dezvoltat mai accentuat industria extractiva, a carbunelui si fierului, care insa erau prelucrate in alte provincii ale Imperiului. Se dezvolta, pe baza unor operatii de prelucrare primara, industria siderurgica. In ambele sectoare capitalul austro-ungar, iar in spatele sau, capitalul strain occidental avea interese majore prin STEG, Uzinele de Stat Hunedoara si Societatea miniera si de turnatorie Calan.
Cu toate acestea, si in Transilvania, ca si in restul Romaniei intreprinderile mici si mijlocii ocupau un rol preponderent, lor alaturindu-se si productia mestesugareasca.
Dezvoltarea agriculturii
Reformele agrare de la mijlocul sec. al XIX-lea au deschis calea patrunderii si consolidarii relatiilor capitaliste in agricultura. Ca urmare, devin caracteristice agriculturii trei procese: diferentierea taranimii, transformarea treptata a marii proprietati funciare catre o gospodarie de tip capitalist si accentuarea caracterului comercial al agriculturii. Elemente ale acestor procese sint inregistrate inca inainte de reformele agrare, dar acum ele devin din ce in ce mai mult trasaturi specifice ale unei agriculturi in care se extindeau relatiile capitaliste.
Diferentierea taranimii a fost un proces socio-economic care semnifica scindarea taranimii in paturi sociale cu interese deosebite. Largirea si adincirea pietei capitaliste, concurenta, ca forma de exprimare a legii valorii, constituie cauza fundamentala a procesului de diferentiere. Fiind un proces tipic capitalist, el a insotit intreaga perioada a capitalismului.
Exista insa o evolutie ascendenta, in ceea ce priveste intensitatea sa, in functie de conditii si factori specifici. Unii dintre acestia pot actiona in sensul adincirii procesului, adica a intensificarii stratificarii, a proletarizarii unei parti tot mai mari a taranimii si altii care pot incetini acest ritm.
Pentru perioada de la reformele agrare pina la primul razboi mondial, dintre factorii care au adincit diferentierea taranimii, cei mai importanti au fost:
politica agrara a statului, constind in punerea in vinzare a mosiilor statului prin legi speciale, dintre care cele mai importante sint cele din 1881 si 1889, de care au beneficiat mai ales categoriile mai instarite ale taranimii si chiar mosierimea.
Politica de credit care, de fapt, se refera la inaccesibilitatea creditelor ieftine, pentru masele de tarani obligate a face apel la camatari care percepeau dobinzi ruinatoare.
Criza agrara din 1873-1895. Determinata de patrunderea masiva de cereale ieftine din SUA (si chiar Rusia si India) pe piata Europei Occidentale ea s-a concretizat prin scaderea preturilor agricole. In contextul unor asemenea preturi, cerealele romanesti au avut dificultati de desfacere, creindu-se stocuri. O parte dintre ele sint desfacute pe piata interna, determinind si aici scaderea preturilor agricole. Acest fapt a dezavantajat net taranimea, principala sursa de aprovizionare cu produse agricole a pietei interne facind ca sa-si micsoreze substantial veniturile. Nemaiputindu-si plati obligatiile fiscale, creditele imprumutate, isi pierd paminturile proletarizindu-se.
Modul de fixare a impozitelor dezavantaja net taranimea saraca si mijlocasa.
Diferentierea taranimii, ca proces, poate fi ilustrata, in primul rind, prin modul de repartizare a pamintului. Acest indicator esential arata clar ca in perioada amintita procesul s-a adincit permanent de la circa 60.000 de gospodarii in 1864, se ajunge in 1905 la circa 300.000 de gospodarii fara pamint. La celalalt pol se inregistreaza tot in 1905 aparitia categoriei taranilor instariti, burghezia rurala, care forma numai 2,9% din totalul gospodariilor taranesti, insa reusisera sa detina circa 18% din totalul pamintului taranesc.
De fapt, analiza acestui indicator arata si alte doua trasaturi caracteristice agriculturii romanesti:
Farimitarea masiva a populatiei taranesti (in 1905 apar tarani cu suprafete pina la 2 ha, care reprezentau nu mai putin de 23,2% din totalul gospodariilor taranesti). Impreuna cu taranii fara pamint, circa 47% din totalul gospodariilor taranesti nu aveau pamint sau aveau sub 2 ha si trebuie sa-si vinda total sau partial forta de munca.
Contradictia principala la sate ramine totusi intre taranimea luata in ansamblu si mosierime, caci circa 5000 de mari mosieri detineau mai mult pamint decit intreaga taranime.
Pentru completarea imaginii diferentierii se mai utilizeaza si alti doi indicatori: reparatia septelului, care indica chiar o diferentiere mai adincita, daca avem in vedere ca numarul taranilor fara animale de munca a fost mai mare decit al celor fara pamint (550.000 de gospodarii fara animale de munca fata de 300.000 de gospodarii fara pamint in 1905) si nivelul de trai.
Din punct de vedere al veniturilor taranesti, ele exprimau clar atit pauperizarea masiva a taranimii cit si faptul ca, asa cum am spus, contradictia predominanta antagonista ramine intre taranime luata in ansamblu si mosierime. Astfel, pentru cumpararea de animale, cheltuielile unei familii de tarani instariti erau de 6 ori mai mari decit ale unei familii de tarani saraci. Semnificativ este si faptul ca venitul mediu al unei familii taranesti era de 94 de lei pe an, pe cind cel al unei familii de mosieri era de 40.278 lei pe an.
Transformarea marii proprietati funciare intr-o gospodarie de tip capitalist se ingreuna in mod obligatoriu dupa emanciparea sociala a improprietaririi taranimii. Transformarea spre o forma de exploatare si organizare capitalista de tip ferma s-a desfasurat treptat, lent. Lipsa de capital, ca si lipsa de vointa de modernizare capitalista din partea majoritatii marilor proprietari, lipsa unui disponibil de forta de munca libera, care sa fie angajata ca muncitori salariati, precum si faptul ca majoritatea inventarului agricol apartinea taranimii, s-au constituit in tot atiti factori care au determinat aceasta trecere treptata. Ca urmare, in relatiile agrare se intilnesc doua sisteme: cele semi-feudale si cele pur capitaliste. Pina la inceputul secolului al XX-lea, sistemul de relatii semi-feudale a fost dominant, desi relatiile capitaliste de titularizare a fortei de munca salariate au fost si ele prezente.
Permanentizarea sistemului de relatii semi-feudale are ca o baza obiectiva insuficienta pamintului primit de tarani prin reformele agrare. Ca urmare, s-a mentinut dependenta economica intre mica si marea proprietate. Trebuie subliniat ca aceasta dependenta era, intr-un fel, reciproca. Pe de o parte, taranii aveau nevoie de pamint suplimentar, iar pe de alta parte mosierii aveau nevoie de forta de munca si inventarul agricol taranesti.
In acest fel se incheie o relatie mosier-taran, care se face pe baza unui contract, cunoscut sub numele de invoieli agricole. Este o relatie burgheza, desigur, dar prin ea taranul se angaja sa puna in valoare mosia cu propriul sau inventar agricol. Ori, tocmai acesta este elementul care, amintind de renta feudala in munca (claca) face ca sa avem de a face cu o relatie semi-feudala. Taranul obtinea in arenda sa sau in dijma un lot suplimentar de pamint, pe care se obliga sa-l plateasca fie in bani, fie in produse, fie in munca. Avem de a face cu un sistem de dijma, care concentreaza relatiile semi-feudale.
In aceasta perioada tendinta a fost permanent o crestere a dijmei. Astfel, dijma in bani a crescut, ajungind la 50-60 lei pe ha, uneori chiar si mai mult, la inceputul sec. al XX-lea. Dijma in produse reprezenta 50% din recolta suprafetei arendate, iar dijma in munca, forma cea mai grava de exploatare, consta in obligatia de a munci un lot echivalent ca suprafata cu cel arendat. In ambele aceste ultime cazuri se aplicau si obligatii suplimentare (transporturi, munci gratuite, daruri etc. facute mosierului). S-a estimat ca valoarea acestor suprasarcini se ridica pina la 75% din recolta.
Muncitorul agricol avea o situatie mai “buna” decit a taranului care lua pamint in dijma, mai ales taranii saraci. Munca salariata insa mai mult un caracter sezonier, nepermanent. In unele zone (Transilvania si Bucovina) utilizarea muncii salariate a fost destul de raspindita.
Tot in aceasta perioada capata proportii impresionante fenomenul marii arendasii. Intre 50 si 75% din totalul pamintului mosieresc era astfel arendat unor mari arendasi. Iata un exemplu concludent al caracterului tot mai accentuat parazitar al mosierimii romane, rupta tot mai mult de activitatea productiva.
Pentru asigurarea unui profit cit mai mare de monopol, se formeaza asociatii de arendasi, trusturi de arendasi, care au ajuns sa detina suprafete impresionante. Cel mai cunoscut este cel al lui Fischer, cu 250.000 ha arendate in Moldova.
Dupa infringerea rascoalelor taranesti, guvernele au fost obligate sa adopte masuri menite a linisti pe tarani. Astfel, intre 1907 si 1912 s-a adoptat o legislatie agrara vizind acest scop.
Chiar in decembrie 1907 s-a adoptat legea invoielilor agricole, prin care a fost desfiintata dijma in munca, legea stabilind si un nivel minimal al salariului agricol si unul maximal al arenzii. Dar in practica nici una dintre prevederi nu a functionat in favoarea taranimii.
In anul urmator (1908) se adopta o lege impotriva trusturilor de arendasi, fixindu-li-se o suprafata maxima de 4.000 ha, dar mentinindu-se contractele deja existente. Tot in acest an se infiinteaza o institutie speciala, Casa Rurala, menita a sprijini cumpararile de pamint de catre tarani, dar si aceasta, in practica, nu a dat rezultatele scontate, favorizind mai ales taranimea instarita.
Dezvoltarea caracterului comercial al agriculturii inceputa inca din primele decenii ale sec. al XIX-lea, capata acum caracterul unei trasaturi distincte. Cresterea productiei agricole, bazata mai ales pe cresterea suprafetelor cultivate, reprezinta un indicator esential al acestei evolutii. Se inregistreaza chiar o crestere mai rapida a suprafetelor cultivate cu plante industriale, decit a celor cu cereale, dar fara sa modifice caracterul cerealier, ramas net dominant (porumbul si griul dadeau 76,5% din productia agricola).
Cresterea suprafetelor cultivate cu plante industriale a fost determinata de dezvoltarea unui sector industrial de prelucrare (industria alimentara etc.).
Caracterul predominant comercial al agriculturii este deplin ilustrat si de constructia de silozuri (1888) care deserveau mai ales exportul de cereale. Toate acestea, ca si specializarea pe regiuni agricole, arata clar ca productia agricola era diferit orientata spre piata interna si externa.
