CARACTERISTICI GENERALE ALE ASIGURARILOR DE VIATA

CARACTERISTICI GENERALE ALE ASIGURARILOR DE VIATA

INTRODUCERE

Despre asigurarea de viata, asa cum este cunoscuta in ziua de astazi, nu se poate vorbi decat din secolul al XIX-lea. Cu toate acestea, unele practici din Antichitate si din Evul Mediu prezentau anumite caracteristici specifice asigurarilor, cea mai importanta fiind transferul de risc. Societatile grecesti si colegiile romane, spre exemplu, colectau contributii de la membrii lor, asigurandu-le in schimb o inmormantare conform traditiei; mai tarziu, ghildele mentionau in actele lor constitutive o lista de pericole, pentru care membrii afectati primeau bani de la ceilalti. Cu alte cuvinte, aceste asociatii cu rol de fond mutual, respectiv organizatie de caritate, preluau riscuri pentru memb rii lor.

PREZENTAREA TEMEI

            Fonduri mutuale de asigurari de viata continua sa existe si astazi. De altfel, corporatia numita fondul Preotilor Presbiterieni, intemeiata in 1759 in Philadelphia, este cel mai vechi asigurator de viata existent inca.

            Primii asiguratori privati au fost indivizi care, singuri sau in asociere cu altii, preluau diverse riscuri legate de viata. Contractele erau de scurta durata, neexistand certitudinea ca asiguratorul va supravietui asiguratului. Din acea vreme dateaza denumirea de "underwriters" pentru asiguratori, care obisnuiau sa se semneze pe polite sub suma asigurata.

            Asigurarea de viata, in sensul modern al conceptului, nu a prosperat pana cand nu a fost acceptata ideea corporatiei capitaliste si pana cand nu au fost dezvoltate teoria probabilitatilor si stiinta actuariala. Printre primele corporatii private din domeniul asigurarilor de viata s-au numarat: The Globe in Marea Britanie (1803), The Pennsylvania Company for the Insurance on Lives and Granting Annuities  in SUA (1812), Compagnie d'Assurance Generales sur la Vie in Franta (1819), Deutsche Lebensversicherungsgesellschaft in Germania (1828).

            O istorie interesanta o au si anuitatile. Se pare ca ele isi au originea intr-o schema utilizata de Ludovic al XIV-lea in 1689 pentru a colecta fonduri necesare statului. Schema, conceputa de Lorenzo Tonti - de unde si termenul "tontine"- consta in utilizarea unei parti din contributia participantilor la acordarea unei anuitati pe viata pentru acestia.

            In Romania, asigurarea de viata a aparut in secolul al XIV-lea,  in Transilvania, ca protectie pe baze mutuale. Breslele de meseriasi au fost initiatoarele, ele constituind mai tirziu si Institutul General de Pensii (1848).

            Ca orice asigurare, asigurarile de viata raspund unor preocupari ale omului pentru securitate. Asa cum indica si denumirea sa, are in vedere numai evenimente care privesc persoana insasi : decesul sau supravietuirea sa, accidentele care-i ating integritatea corporala, bolile pe care aceasta le " contracteaza " din diferite motive, etc. Evenimentele luate in considerare, in cazul acestor asigurari, nu corespund intotdeauna unor pagube  (pierderi). De exemplu, speranta de viata dincolo de o anumita limita de varsta, luata in calcul si stabilita de societatea de asigurare.

            Asigurarile de viata au un rol complementar alaturi de asigurarile sociale, pentru protejarea oamenilor impotriva unor pierderi temporare a capacitatii de munca, datorita accidentelor, bolilor sau a batranetii. In afara refacerii capacitatii de munca, asigurarea mai are scopul de economisire a sumelor depuse pe intreaga perioada de asigurare. Aceasta este, de fapt, speranta de viata a asiguratorului.

            Asigurarile de viata, spre deosebire de asigurarile generale, sunt independente de notiunea de prejudiciu, nu au o natura indemnitara. Principiul naturii neindemnitare a asigurarilor de viata semnifica faptul ca imediat ce sinistrul a avut loc, asiguratorul trebuie sa plateasca suma convenita in contract indiferent daca ea este mai mare sau mai mica decat paguba suferita. Notiunea de paguba nu poate servi ca instrument de masura a asiguratorului in cazul asigurarilor de viata.

La acest tip de asigurare, suma asigurata se stabileste in mod forfetar de catre asigurat, in functie de nevoile si posibilitatile sale financiare[1].

Asiguratul poate sa incheie mai multe contracte de asigurare impotriva aceluiasi eveniment (complex de evenimente) si pentru sume diferite, fara sa fie impiedicat de lege sau de asigurator sa faca acest lucru. La producerea riscului asigurat, asiguratul sau beneficiarul asigurarii are dreptul sa incaseze drepturile de asigurare de la toti asiguratorii, deoarece aici nu mai este vorba de dauna ca la asigurarile de bunuri. Neavand caracter reparator, asigurarile de viata nu sufera restrictiile la care sunt supuse asigurarile de bunuri.

Asiguratorul nu are drept de recurs impotriva tertilor raspunzatori la producerea evenimentului. In cazul asigurarilor de persoane, asiguratorul nu se poate subroga in drepturile asiguratului. Deci, asiguratorul nu poate pretinde tertului vinovat plata sumei asigurate cand, in fapt, el datoreaza asiguratului prin contract, aceasta suma.

Dezvoltarea  asigurarilor de viata este influentata, de o serie de factori obiectivi:

¦ nivelul de dezvoltare a economiei nationale;

¦ suportabilitatea financiara a primei de catre asigurati;

¦ gradul de educare a populatiei referitoare la notiunea de asigurare.

Este evident faptul ca o crestere economica nestiuta, duce la implicit la cresterea veniturilor populatiei, ceea ce inseamna ca vor exista resurse si pentru incheierea unor asigurari.

            Asigurarile de viata se pot clasifica in functie de riscul asigurat, de momentul achitarii primei, de momentul incasarii sumei asigurate, de durata asigurarilor si de forma pe care acestea o imbraca.

Asigurarile de viata au un grad ridicat de complexitate, atat prin natura riscurilor, cat si prin formele si tehnica realizarii lor.

Tarifele de prime sunt diferite pe forme si variante ale asigurarii. Primele de asigurare sunt crescatoare in functie de grupele de varsta.

La stabilirea sistemului tarifar se tine seama de durata asigurarii (cu cat este mai mare, cu atat nivelul cotelor de prima sunt mai reduse) si de varsta asiguratului (cu cat varsta este mai avansata cu atat nivelul cotelor de prima sunt mai ridicate).

Asadar, in tehnica asigurarilor din tara noastra intre sistemul primei naturale si sistemul primei constante sau nivelate s-a adoptat cel de-al doilea sistem pentru ca asigura un echilibru intre fluxurile banesti pozitive din prima parte a perioadei si cele negative din partea a doua.

La toate variantele de asigurari de viata la care plata sumei asigurate se face si la expirarea contractului de asigurare sau exclusiv la expirarea perioadei de asigurare se impune cu necesitate constituirea rezervei matematice.

Prin urmare, prima neta se compune din:

aprima de risc, pentru acoperirea sumei asigurate in caz de invaliditate permanenta sau deces in cursul perioadei de asigurare;

arezerva matematica, utilizata in scopurile prezentate mai sus, ca expresie a unui act de economie.

 Datorita acestui specific al asigurarilor de viata, prima de asigurare platita in cursul asigurarii ajunge la nivelul sumei asigurate sau intrece chiar acest nivel, ceea ce nu se intampla la asigurarile de accidente, unde opereaza doar prima de risc, expresie a principiului mutualitatii.

Constituirea rezervei matematice determina efecte specifice in tehnica asigurarilor de viata si anume: reactivarea contractului, continuarea asigurarii pe baza unei sume reduse, rascumpararea, acordarea unor imprumuturi asiguratilor.

Existenta rezervei matematice permite acordarea unor imprumuturi asiguratilor, la cerere cu dobanda fixa.

O particularitate ce intervine la asigurarile de viata o reprezinta anticipatia reprezentand prima rata, inclusiv taxa de polita, care se plateste la semnarea declaratiei.

In caz de neacceptare a contractului de asigurare, anticipatia incasata se restituie, mai putin taxa de polita, iar daca se accepta, se emite polita de asigurare, iar asigurarea intra in vigoare.