ASPECTE GENERALE PRIVIND LIBERA CIRCULATIE A CAPITALURILOR SI PLATILOR
DELIMITARI CONCEPTUALE
Acquis-ul corespunzator Capitolului 4 'Libera circulatie a capitalului' are la baza articolele 56-60 ale Tratatului CE. Definirea diferitelor forme ale circulatiei capitalului reiese din Anexa I a Directivei 88/361/CEE.
Comunicarea
Comisiei 97/C220/06 completeaza interpretarea articolelor de mai sus, dar si
articolele 119-120 ale Tratatului CE si reglementarea Consiliului 1969/88
(clauze de protectie legate de balanta de plati si asistenta financiara pe
termen mediu).
Capitolul include si sistemele de plata,
prin cele doua Directive privind transferurile transfrontaliere de credite si
respectiv finalizarea decontarilor, ca si prin Directiva referitoare la
prevenirea spalarii banilor.
In timp ce acum cateva decenii circulatia internationala a capitalului era destul de putin importanta in raport cu schimburile de marfuri sau servicii si deseori nu servea decat la finantarea dezechilibrelor balantei de cont curent, circulatia capitalului constituie astazi tipul de tranzactie transfrontaliera care cunoaste cea mai rapida crestere. In plus, directia de interactiune s-a modificat progresiv: repartitia internationala a capitalurilor determina din ce in ce mai mult cursul de schimb si ratele internationale ale dobanzii care, la randul lor, influenteaza evolutia si structura comertului international.
Uniunea Europeana a liberalizat circulatia capitalului in mai multe etape:
O prima Directiva, adoptata in 1960, care liberaliza cea mai mare parte a circulatiei capitalului pe termen lung, a fost completata in 1962 printr-o a doua Directiva aferenta operatiunilor cu titluri de valoare. In cursul anilor 1970 si la inceputul anilor 1980, cand Statele Membre reactionau diferit la socul petrolier si la alte probleme, importantele miscari transfrontaliere de capital s-au dovedit din ce in ce mai mult capabile sa ameninte echilibrul intern al economiilor.
Totusi, tentativele de a stapani fluxurile transfrontaliere de capital s-au dovedit nu numai total ineficiente dar si din ce in ce mai contraproductive. Odata aceste dezechilibre corectate, liberalizarea tuturor miscarilor de capital pe termen lung si mediu in 1986 si, in sfarsit, liberalizarea intregii circulatii a capitalurilor pe termen scurt in 1988 s-au soldat cu rezultate extrem de pozitive. Nu numai ca aceasta deschidere nu a generat nici un dezechilibru major pentru tarile respective dar, dupa liberalizare, tarile care au luat masurile in cauza au inregistrat, in general, o patrundere neta a capitalurilor, pietele de capital internationale neezitand sa intre in angajamente pe aceste piete, iar repartitia capitalurilor a cunoscut o crestere globala a eficacitatii in UE.
Aceasta experienta a facut sa se nasca in Uniune increderea necesara fata de liberalizarea circulatiei capitalurilor in relatie cu tarile terte, in virtutea Tratatului privind constituirea Uniunii Europene (articolul G 14) care modifica Tratatul CE.
Actiunea legislativa comunitara in aceasta
materie se bazeaza pe unele principii generale:
- eliminarea efectiva a controlului circulatiei capitalurilor si a platilor se
refera nu numai la restrictiile respective in materie de schimb valutar, dar si
la reglementarile administrative de orice natura, care genereaza o discriminare
efectiva, bazata pe originea sau destinatia capitalului;
- dreptul de a efectua in mod liber tranzactii de aceasta natura este conferit
mai degraba rezidentilor si nu cetatenilor;
- instaurarea acestei libertati are ca efect excluderea nu numai a oricarei interdictii generale, dar si a oricarei proceduri explicite sau implicite de autorizare;
- raman, totusi, cateva exceptii generale la aceasta
libertate. Ele se refera in special la politicile nationale de securitate si
ordine publica, dar nu se extind la aspectele mai generale ale politicii
economice, cum ar fi politica monetara nationala sau cea a ratei dobanzii.
Totusi, experienta Uniunii trebuie
vazuta in lumina schimbarilor care apar pe scena financiara internationala. In
cursul ultimilor 20 de ani, circulatia capitalurilor a cunoscut o dezvoltare
extraordinara, costurile tranzactiilor s-au micsorat, iar atragerea
capitalurilor face obiectul unei concurente internationale din ce in ce mai
intense. De atunci, masurile de liberalizare au devenit si mai indispensabile
pentru a se atrage capitalul strain, pentru a se asigura integrarea in economia
internationala si a se promova dezvoltarea unui sector financiar concurential.
Acest lucru este demonstrat incontestabil de experienta unui numar de tari din
afara UE, care au liberalizat circulatia capitalului la sfarsitul anilor 1980
si inceputul anilor 1990.
Romania a deschis acest capitol in primavara anului 2001 si l-a inchis in apriliei 2003, in timpul presedentiei grecesti a UE.
Pentru acest
capitol, Romania s-a angajat sa aplice acquis-ul comunitar pana in 2007.
In cadrul negocierilor de aderare, Romania a obtinut doua perioade de
tranzitie:
- de 7 ani pentru achizitionarea de teren agricol, paduri si teren forestier de catre cetatenii UE si Spatiul Economic European;
-de 5 ani pentru achizitia de teren pentru
resedinta secundara de catre cetatenii din UE.
I. Obiectivele liberei circulatii a capitalurilor si platilor
Libera circulatie a capitalurilor are ca obiectiv sa inlature restrictiile care exista in legatura cu circulatia capitalurilor intre tarile membre, sa contribuie la desavarsirea Pietei unice europene inlesnind celelalte libertati (libera circulatie a marfurilor, a persoanelor si a serviciilor) si sa favorizeze progresul economic prin alocarea optima a capitalului.
Ea permite crearea unui spatiu financiar de dimensiuni internationale si contribuie laealizarea obiectivelor politicii economice si monetare a Uniunii Europene. Libera circulatie a capitalurilor deschide calea unei concurente directe intre fiscalitatea statelor membre.
Baza juridica este data de articolele 56-60 (ex-73 B - 73 G) din Tratatul de la Roma (CEE), care opereaza o distinctie intre "platile curente" si "circulatia capitalurilor", inspirandu-se din acordurile de la Bretton Woods care au dus la crearea Fondului Monetar International in 1944.
Initial, Tratatul de la Roma nu prevedea nici o obligatie formala in ceea ce priveste liberalizarea circulatiei capitalurilor, aceasta trebuia sa intervina progresiv "in masura necesara unei bune functionari a Pietei Ncomune" (articolul 67- astazi abrogat). Primele directive in materie (din 1960 si 1962) nu reuseau decat o liberalizare incompleta, insotita de
numeroase clauze de exceptare. In urma unei comunicari a Comisiei din 1986 (COM(86) 292 final din 23.05.1986) este adoptata directiva 86/566/CEE care prevede o liberalizare completa a circulatiei capitalurilor direct necesare pentru interconexiunea pietelor financiare
nationale, raman, totusi, multe operatiuni exceptate de la aceasta liberalizare.
Actul Unic a determinat adoptarea pe 24 iunie 1988 a Directivei 88/361/CEE care prevede o liberalizare completa a circulatiei capitalurilor incepand cu 1 iulie 1990, atat in ceea ce priveste tarile membre ale UE, cat si in ceea ce priveste tarile terte.
Un regim tranzitoriu a fost prevazut pentru Spania, Portugalia, Grecia si Irlanda care puteau sa mentina restrictii pana la 31 decembrie 1992. Tratatul nu defineste libera circulatie a capitalurilor; ca si in cazul liberei circulatii a serviciilor jurisprudenta CJCE ofera cateva criterii de identificare. Curtea de la Luxembourg considera ca "circulatia capitalurilor" desemneaza acele operatiuni financiare care vizeaza in mod esential plasarea sau investirea sumelor in cauza si nu remuneratia pentru o prestatie, in timp ce "platile" sunt acele transferuri de devize care constituie o contrapartida in cadrul unei tranzactii adiacente. Cu alte cuvinte, circulatia capitalurilor reprezinta o tranzactie cu caracter autonom si nu o operatiune ce ar rezulta din alta, in timp ce procedura platilor implica un transfer de valori efectuat ca urmare a unei tranzactii principale. Anexa I a directivei de liberalizare din 1988 (Directiva Consiliului 361 din 24 iunie 1988 pentru aplicarea Articolului 67 din Tratatul CEE) cuprinde si un nomenclator, cu valoare indicativa in opinia CJCE, ce completeaza aceasta definitie.
Circulatia capitalurilor este numai acea deplasare a lor realizata ca operatiune financiara distincta si legata in mod esential de investirea fondurilor respective; ea nu reprezinta o remunerare pentru un serviciu. CJCE a precizat chiar mai mult: transferul fizic de bancnote nu poate fi considerat drept o deplasare de capital atunci cand el corespunde unei obligatii de plata rezultand dintr-o tranzactie implicand circulatia marfurilor si a serviciilor, iar transferurile in legatura cu turismul ori cu calatoriile in scopuri de comert, educatie sau tratament medical constituie plati si nu o deplasare a capitalului, chiar daca ele sunt efectuate prin intermediul transferului fizic de bancnote.
Beneficiarii acestei libertati sunt cetatenii statelor membre ale UE (in conformitate cu articolul 12 al Tratatului de la Roma care interzice orice discriminare fondata pe cetatenie), precum si cetatenii apartinand unor terte state care au resedinta pe teritoriul unui stat membru al UE in conformitate cu directiva de liberalizare din 1988 (Directiva 361 din 24 iunie 1988), de vreme ce directiva de liberalizare din 1988 extinde campul de aplicare a articolului 56 din Tratatul de la Roma (CEE).
Stabilirea criteriilor dupa care se acorda dreptul la resedinta persoanelor fizice sau juridice revine legislatiei proprii fiecarui stat membru al UE.
Distinctia dintre plati curente si circulatia capitalurilor este dificil de realizat. Astfel, platile primelor de asigurare pentru pagube materiale sau pentru asigurarea de raspundere civila sunt plati curente, in timp ce plata primelor pentru asigurarea de viata reprezinta o miscare de capital. In categoria "plati" sunt incluse platile aferente schimbului de marfuri, de
servicii si de capitaluri (de exemplu, cele provenind din repartizarea profitului ori plata dobanzilor).
Dupa expirarea perioadei de tranzitie prevazuta de Directiva 88/361/CEE, platile curente au devenit libere. O efectiva liberalizare a circulatiei marfurilor si serviciilor nu se putea realiza decat prin reglementarea acestor operatiuni. Tratatul de la Maastricht consfinteste liberalizarea realizata prin faptul ca articolul 56 (ex-73B §2) al Tratatului de la Roma (CEE) dispune de acum inainte ca restrictiile impuse platilor dintre statele membre sunt interzise, ca si acelea dintre statele membre si statele terte. Sunt, de asemenea, libere de orice restrictii platile curente dintre statele semnatare ale Tratatului privind spatiul economic european.
a) Raporturile dintre libera circulatie a capitalurilor si libertatile de stabilire si de prestare a serviciilor
Exista modalitati de exercitare a libertatilor fundamentale (de exemplu, libera circulatie a marfurilor si a serviciilor) care presupun o liberalizare prealabila a miscarilor de capital. Este cazul libertatii de stabilire care postuleaza dreptul unui investitor comunitar de a avea participatii intr-o societate stabilita intr-un alt stat membru sau de a crea o filiala. Este, de asemenea, cazul liberei prestatii a serviciilor in cazul sectoarelor sensibile, bancar si al asigurarilor, care presupune o liberalizare a capitalurilor pe termen scurt (hot money) si transferuri pentru executarea contractelor de asigurare.
b) Regimul juridic al miscarilor de capitaluri
Pentru liberalizarea progresiva a circulatiei capitalurilor dintre statele membre au fost necesare trei directive.
Prima este cea din 11 martie 1960 (JOCE, L43, 12 aprilie 1960), usor modificata in 1962 (Directiva din 18 decembrie 1962, JOCE, L.49, 22 ianuarie 1963). Ea clasifica aceste miscari de capitaluri intr-o anexa, prevazand patru grade diferite de liberalizare. Astfel, liberalizarea era neconditionata pentru investitiile directe legate de libertatea de stabilire.
In cursul anilor 1970 si la inceputul anilor 1980, cand statele membre reactionau diferit la socul petrolier si la alte probleme, importantele miscari transfrontaliere de capital s-au dovedit din ce in ce mai mult capabile sa ameninte echilibrul intern al economiilor. Totusi, tentativele de a stapani fluxurile transfrontaliere de capital s-au dovedit nu numai total ineficiente, dar si din ce in ce mai contraproductive.
Odata aceste dezechilibre corectate, liberalizarea tuturor miscarilor de capital pe termen lung si mediu, in 1986 si, in sfarsit, liberalizarea intregii circulatii a capitalurilor pe termen scurt, in 1988, s-au soldat cu rezultate extrem de pozitive. Nu numai ca aceasta deschidere nu a generat nici un dezechilibru major pentru tarile respective dar, dupa liberalizare, tarile care au luat masurile in cauza au inregistrat, in general, o mai buna intrare a capitalurilor lor, pietele de capital internationale ne-ezitand sa intre in angajamente pe pietele din aceste tari; cu alte cuvinte, in Uniunea Europeana repartitia capitalurilor a cunoscut o crestere globala a
eficacitatii.
A doua directiva importanta este cea din 17 noiembrie 1986 (Directiva 86/566, JOCE, L332, 26 noiembrie 1986). Aceasta liberaliza creditele pe ermen lung legate de operatiunile cu titluri care nu erau negociate la bursa.
Veritabila liberalizare a intervenit insa abia o data cu adoptarea celei de-a treia directive, din 24 iunie 1988, care liberaliza mai ales miscarile pe termen scurt (Directiva 88/361, JOCE, L.178, 8 iulie 1985). Ea prevedea liberalizarea circulatiei capitalurilor intre statele membre, ceea ce implica suprimarea tuturor autorizatiilor de transfer, chiar si a celor care se acordau in mod automat. Astfel, s-a ajuns la o unitate a pietelor de schimb: miscarile de capitaluri trebuie sa fie posibile in aceleasi conditii ca acelea ale platilor curente.
Directiva din 24 iunie 1988 lasa statelor membre libertatea de a lua masuri de reglementare a lichiditatii bancare, chiar daca ele puteau avea consecinte asupra operatiunilor de capitaluri efectuate de institutiile de credit cu nerezidenti.
Directiva mai permitea masuri de control administrativ, mai ales pentru a se impiedica fraudele fiscale, sau pentru a se face respectate regulile prudentiale in sistemul bancar, sau in scopuri statistice. In fine, directiva mai continea o clauza de salvgardare specifica, in cazul circulatiei in cadrul Comunitatii Europene sau in cadrul raporturilor cu tarile terte a capitalurilor pe termen scurt de o amploare foarte mare, implicand puternice tensiuni si perturbari pe pietele de schimb. Atunci cand perturbarile afecteaza un singur stat masurile de salvgardare trebuie adoptate de catre Comisie, in afara cazurilor de urgenta. In schimb, este prevazuta o simpla consultare atunci cand perturbarile isi au originea in raporturile cu statele terti afecteaza unul sau mai multe state membre sau relatiile de schimb in interiorul Comunitatii Europene sau cele dintre aceasta si statele terte. Datorita reticentelor mai multor state membre, directiva a prevazut ca statele membre trebuie sa incerce sa atinga in raporturile cu statele terte acelasi grad de liberalizare care exista si intre ele.
Tratatul de la Maastricht, fara a abroga directiva din 1988, a accentuat liberalizarea miscarilor de capitaluri. Dispozitiile tratatului au devenit de aplicare directa. Principiul stabilit de tratat era acela al liberalizarii totale intre statele membre, dar si fata de statele terte[1]. Totusi, fata de aceste state, regulile nationale referitoare la investitiile directe, inclusiv investitiile imobiliare, autorizarea, prestarea de servicii financiare sau admiterea de titluri pe pietele financiare, in vigoare la 1 ianuarie 1993, puteau sa se aplice in continuare in asteptarea directivelor prevazute la articolul 57 (ex-73C) al Tratatului de la Roma. Consiliul, statuand cu majoritate calificata la propunerea Comisiei, poate adopta masuri referitoare la miscarile de capitaluri avand destinatia sau provenind din tarile terte atunci cand implica investitiile directe, inclusiv investitiile imobiliare, autorizarea, prestarea de servicii financiare sau admiterea de titluri pe pietele financiare. Dar, in cazul in care masurile pe care el urmeaza sa le ia in aceleasi domenii sunt de o natura prea restrictiva, adica "un pas inapoi in
dreptul comunitar in ceea ce priveste liberalizarea deplasarilor de capitaluri cu destinatia sau provenind din tari terte", este necesaraunanimitatea (art.57 alin.2 ).
Atunci cand in cauza sunt deplasari ale capitalurilor provenind sau avand ca destinatie tarile terte, indiferent de domeniul capitalurilor (textul nu face distinctie) si daca in circumstante exceptionale aceste deplasari de capitaluri cauzeaza sau ameninta sa cauzeze grave dificultati functionarii Uniunii Economice si Monetare, Consiliul, statuand cu majoritate calificata in urma propunerii Comisiei si consultarii Bancii Centrale Europene, poate sa utilizeze clauza de salvgardare stabilita la articolul 59 din Tratatul de la Roma (CEE), luand masuri in consecinta pentru o perioada ce nu poate depasi sase luni, in masura in care ele ar fi necesare.
In cazurile prevazute la art.301 din Tratatul de la Roma (CEE) (actiunile Comunitatii privind intreruperea sau reducerea, totala sau partiala, a relatiilor comerciale cu una sau mai multe tari terte, cu luarea masurilor urgente de catre Consiliu) daca o actiune a Comunitatii este considerata necesara, Consiliul va putea lua masuri urgente de natura celor permise de articolul 301 (CEE) in privinta tarilor terte in cauza cu privire la miscarile de capitaluri si plati. Masuri asemanatoare pot fi luate si in mod unilateral, de un stat membru, pentru ratiuni politice grave si pentru motive de urgenta, atat timp cat Consiliul nu a luat el masurile necesare si fara a fi afectate dispozitiile art.297 din Tratatul de la Roma (CEE) - obligatia de consultare in cazuri deosebite. Consiliul are competenta de a decide daca acel stat membru trebuie sa modifice sau sa anuleze acelemasuri (art.60, ex-art.73 G).
c)Efectul direct al dispozitiilor comunitare referitoare la capitaluri
Curtea a fost chemata sa se pronunte cu privire la efectul direct al dispozitiilor comunitare referitoare la capitaluri.
In afara de cazul Casati[2], in care Curtea a recunoscut doar un efect direct limitat articolului 67 din TratatulCEE (azi abrogat), ea s-a mai pronuntat si asupra efectului direct al
articolelor 56, 57 si 58 (foste 73B, 73C si 73D) din Tratatul CEE in hotararea Sanz de Lera - Diaz Jimenez - Kapanoglu (CJCE, 14.12.1995, aff. C-163/94, C-165/94 si C-250/94) reliefand ca "textul articolului 73B, paragraful 1 al tratatului enunta o interdictie clara si neconditionala care nu necesita nici o alta masura de punere in aplicare" si ca "dispozitiile articolului 73B, paragraful 1 coroborat cu articolele 73 C si 73 D paragraful 1 punctul b, pot fi invocate in fata judecatorului national si pot antrena inaplicabilitatea regulilor nationale contrare."
d) Libera circulatie a capitalurilor si fiscalitatea
Articolul 58 (ex-73 D) paragraful 1 punctul a din Tratatul de la Roma (CEE) al dispune ca statele membre pot sa aplice dispozitiile pertinentev ale legislatiei lor fiscale care stabilesc distinctia intre contribuabilii care nu se gasesc in aceeasi situatie in ceea ce priveste resedinta lor sau locul unde sunt investite capitalurile lor. Punctul b al aceluiasi articol prevede controale in cadrul luptei impotriva fraudei sau in scopuri statistice. Paragraful 3 al acestui articol precizeaza ca "masurile in cauza nu trebuie sa constituie nici un mijloc de discriminare arbitrara, nici o restrictie deghizata la libera circulatie a capitalurilor si a platilor". Declaratiile "statistice" au totusi rolul de a descuraja aceasta libera circulatie. Cum fiscalitatea indirecta nu este armonizata, dispozitiile pertinente ale fiscalitatii directe pot sa ia in considerare in mod legal rezidenta contribuabilului si sa se aplice si asupra veniturilor realizate in strainatate fara a se putea vorbi de o discriminare arbitrara. Dar aceste dispozitii pertinente ar putea sa conduca la instituirea unei discriminari la adresa activitatii anumitor prestatori de servicii prezenti in cadrul operatiunilor de capital. Un exemplu ilustrativ este cel al sectorului asigurarilor de viata, care a dat nastere unor situatii contencioase. Astfel, in cazul Bachman (CJCE, 28 ianuarie 1992, aff. C.204-90) era vorba de fiscalitatea directa belgiana care permitea deducerea initiala a primelor de catre cel ce subscria o asigurare in schimbul capitalurilor varsate la finalul contractului.
Avantajele acestui sistem (ale deducerii initiale a primelor) erau rezervate doar contractelor incheiate cu societatile stabilite in Belgia. Curtea a admis ca aceste avantaje nu trebuie neaparat sa fie extinse si la alte companii de asigurari stabilite in alte state: sistemul belgian se sprijinea pe sacrificiul initial al fiscului, ceea ce presupunea necesitatea ca el sa aiba certitudinea ca va putea taxa capitalurile varsate la finalul contractului. Or, daca se tine cont de imposibilitatea de a controla societatile care nu erau stabilite in Belgia, sistemul nu putea fi extins la aceste societati. Curtea a legitimat astfel coerenta regimului fiscal belgian.
Restrictiile care exista pe pietele financiare au cauze diverse: interventiile publice in jocul liber al pietelor, reglementarile restrictive sau discriminatorii privind plasamentele, insuficienta difuzare a informatiilor privind sectorul economiilor populatiei. Dar, in afara de aceste obstacole, factorul fiscal produce un efect atat de grav, incat el singur ar fi de ajuns sa impiedice liberalizarea acestor piete. Incidenta este tripla:
1) produce efect in ceea ce priveste locul plasamentului efectuat de investitor;
2) dirijeaza investitorul catre anumite tipuri de plasament (valori cu venituri fixe sau variabile, etc.), ceea ce corespunde unei veritabile optiuni economice;
3) influenteaza modul de plasare (direct sau prin intermediar).
Pentru a se realiza aceste efecte este suficient ca anumite valori mobiliare sa fie insotite de sarcini sau avantaje fiscale sau ca veniturile pe care ele le produc sa fie dublu impozitate.
Pentru a raspunde acestei provocari, Comisia a prezentat Consiliului inca din 1967 doua programe de actiune, unul care privea armonizarea globala a regimurilor valorilor mobiliare, altul care viza in special armonizarea impozitelor directe. Avand in vedere ca nu s-au produs rezultate concrete, Comisia si-a reinnoit demersurile in 1969, prezentand Consiliului doua memorandumuri: primul asupra necesitatii si a modalitatilor de actiune in domeniul liberei circulatii a capitalurilor, al doilea asupra masurilor de armonizare in materie de impozite directe pentru a se facilita dezvoltarea si intrepatrunderea pietelor de capital.
In cazul impozitelor indirecte, armonizarea s-a tradus printr-o succesiune de directive care dovedesc dificultatile intalnite in acest domeniu: directivele din 17 iulie 1969 (Directiva 69/335, JOCE, L 245, 3 octombrie 1969), si cele din 1973, 1974 si 1985.
Chiar daca acest dispozitiv normativ prezinta inca lacune, constituie, totusi, o etapa semnificativa pe drumul ridicarii obstacolelor fiscale care franeaza investitiile productive. Solutiile care se degaja astazi sunt:
1) Suprimarea taxei de timbru pe care o percepeau anumite state cu ocazia emiterii sau circulatiei titlurilor straine pe teritoriul lor.
2) Armonizarea legislatiilor nationale vizand taxa perceputa cu ocazia constituirii societatilor de capitaluri sau efectuarii operatiunilor asimilate. Aceasta armonizare poarta asupra definitiei societatilor de capitaluri, asupra determinarii bazei impozabile, asupra eventualelor reduceri sau exonerari sau asupra desemnarii statului competent sa perceapa impozitul.
Spre deosebire de impozitele indirecte, in domeniul impozitelor directe reglementarea este mai putin semnificativa. Astfel, in 1990 au fost adoptate doua directive si o conventie. Directiva 90/435/CEE se refera la abolirea dublei impuneri a profitului distribuit intre societatile-mama aflate in unul din statele membre si filialele acestora aflate intr-un alt stat membru, Directiva 90/434/CEE reduce sarcina fiscala ce poate impiedica reorganizarea societatilor, iar Conventia (90/436/CEE), bazata pe Articolul 239 al Tratatului introduce o procedura arbitrara de evitare a dublei impuneri privind ajustarea profitului dintre intreprinderi asociate aflate in state membre diferite.
e) Ratiunile de interes general
Prin hotararea Trummer si Mayer, Curtea de la Luxembourg pare sa fi admis ideea unei noi exceptii de la principiul liberalizarii absolute, neexcluzand posibilitatea pentru un stat membru de a justifica o masura cu efect restrictiv pentru ratiuni de interes general. Mai mult, desi in hotararea sa Konle Curtea a amintit ca o derogare de la principiul stipulat de articolul 56 din Tratatul CEE (asa cum apare el dupa Tratatul de la Maastricht) nu poate fi justificata decat de un motiv admis de tratat, ea precizeaza ca "o restrictie la libera circulatie a capitalurilor nu poate fi considerata ca fiind compatibila cu articolul 56 decat sub anumite conditii", cum ar fi aceea conform careia restrictia nu poate fi aplicata de o maniera discriminatorie. Curtea transpune, deci, in materia liberei circulatii a capitalurilor principiile elaborate pentru celelalte libertati de circulatie, in virtutea carora masurile restrictive aplicate acestor libertati pot fi justificate pentru masuri de interes general proprii pentru realizarea obiectivului pe care ele le urmaresc, ele putand fi aplicate numai de o maniera nediscriminatorie.
In concluzie, se poate spune ca actiunea legislativa comunitara in materia liberei circulatii a capitalurilor se bazeaza pe urmatoarele principii generale:
-eliminarea efectiva a controlului circulatiei capitalurilor si a platilor se refera nu numai la restrictiile respective in materie de schimb valutar, dar si la reglementarile administrative de orice natura, care genereaza o discriminare efectiva, bazata pe originea sau destinatia capitalului;
-instaurarea acestei libertati are ca efect excluderea nu numai a oricarei interdictii generale, dar si a oricarei proceduri explicite sau implicite de autorizare.
Raman, totusi, cateva exceptii generale la aceasta libertate. Ele se refera in special la politicile nationale de securitate si ordine publica, dar nu se extind la aspectele mai generale ale politicii economice, cum ar fi politica monetara nationala sau cea a ratei dobanzii.
Experienta Uniunii Europene trebuie vazuta in lumina schimbarilor care apar pe scena financiara internationala. In cursul ultimilor 20 de ani, circulatia capitalurilor a cunoscut o dezvoltare extraordinara, costurile tranzactiilor s-au micsorat, iar atragerea capitalurilor face obiectul unei concurente internationale din ce in ce mai intense. De atunci, masurile de liberalizare au devenit si mai indispensabile pentru a se atrage capitalul strain, pentru a se asigura integrarea in economia internationala si a se promova dezvoltarea unui sector financiar concurential. Este vorba de experienta evidenta facuta de un numar de terte tari care au liberalizat circulatia capitalului la sfarsitul anilor 1980 si inceputul anilor 1990.
f) Libera circulatie a capitalurilor si prevenirea spalarii banilor
In acest domeniu exista doua directive foarte importante: Directiva 301din 10 iunie 1991 si Directiva 97 din 4 decembrie 2001. Directiva din 1991 isi propune sa combata operatiunile de spalare a banilor in special prin instituirea unei obligatii la adresa bancilor care trebuie sa verifice identitatea clientilor care efectueaza operatiuni cu sume ce depasesc anumite plafoane valorice. De asemenea, statele membre au obligatia de a efectua inspectii si controale pentru a se asigura ca bancile isi dau tot concursul la aplicarea acestor dispozitii.Este instituit un comitet de contact sub egida Comisiei. Directiva din 2001, care reprezinta o completare a aceleia din 1991 da o definitie a notiunii de "spalare a banilor".
Se detaliaza obligatia statelor membre care trebuie sa se asigure ca institutiile si persoanele la care se refera directiva (in special institutiile financiare si de credit) isi identifica clientii pentru care presteaza unele servicii, cum ar fi constituirea unui depozit sau deschiderea unui cont. De asemenea, pentru sumele implicate ce depasesc plafonul de 15 000 de euro aceasta identificare este obligatorie pentru toate operatiunile.
Bibliografie:
1. Marin Voicu Drept comunitar. Teorie si jurisprudenta, Editura Ex Ponto, Constanta, 2002. 2.www.europa.eu.int./eur-lex
3. www.ilo.org.
4. www.coe.int.
