Marea Britanie a fost prima tara din lume care a practicat regimul parlamentar. Acesta a luat fiinta la sfarsitul secolului al XVIII-lea si si-a gasit deplina dezvoltare de-a lungul secolului al XIX-lea, in timpul erei victoriene.
Nici o Constitutie scrisa nu precizeaza organizarea si functionarea institutiilor, care ramane in fapt de esenta cutumiara.
In Marea Britanie, Guvernul a devenit mostenitorul puterilor regale. Aceasta si datorita, in mare masura, conceptiilor poporului britanic care, traditional, considera ca cel care dispune de o putere pe care o exercita in mod liber, trebuie sa fie in intregime responsabil de actele sale. Cum, daca regele ar fi responsabil, ar insemna ca acesta sa poata fi judecat in sensul strict al cuvantului, ceea ce poate antrena uneori revolutii, experienta pe care britanicii au cunoscut-o in 1640 si 1688. Cum procedeul a fost gasit eficace, dar periculos, englezii au preferat sa transfere progresiv cabinetului puterile care apartinusera regelui. De unde clasica formula: “The king can do no wrong”.
In Marea Britanie se face o distinctie care pe continent nu are nici o valoare, intre minister si cabinet, care se prezinta sub forma unor cercuri concentrice.
Ministerul este organismul guvernamental lato sensu; dupa Bagehot, cabinetul este partea eficace a Guvernului, sau dupa J. Giguel, samburele dur al mecanismului guvernamental. El contine un numar mic de persoane alese intuitu personae de primul ministru.
Desi pastreaza teoretic puterea de a numi, monarhul nu poate, in realitate, sa refuze acordul sau si, a fortiori, el a renuntat la puterea de a-i revoca.
Lipsa de organizare a Guvernului, pana la Lloyd George, la inceputul secolului trecut a contribuit la cresterea importantei primului-ministru. Fara indoiala, faptul ca acesta este personal plebiscitat in cursul alegerilor parlamentare, este elementul esential al autoritatii sale. “Dar caracterul improvizat pe care l-a pastrat mult timp functionarea Cabinetului, a facut ca munca de echipa sa fie organizata mai ales in jurul si pentru primul-ministru”.[1]
Primul-ministru numeste membrii Guvernului, dar poate sa-si ceara unui ministru sa demisioneze sau sa isi schimbe atributiile. El poate de asemenea sa prezinte regelui demisia Guvernului. Primul-ministru asigura legatura intre Guvern si monarh, ministrii neavand acces direct la rege sau regina.
El controleaza politica subordonatilor sai, neezitand sa intervina in departamentul respectiv, si in special cat priveste politica externa.
Guvernul britanic nu este responsabil decat in fata Camerei Comunelor.
Trei sunt, dupa Esmein[2], pricipiile care stau la baza responsabilitatii ministrilor:
1. iresponsabilitatea monarhului, titularul puterii executive
2. resposabilitatea ministrilor, cu privire la orice act ilegal, sau chiar gresit si prejudiciabil pentru tara, pe care l-au indeplinit sau la care au participat
3. necesitatea pentru rege de a face sa participe un ministru la toate actele prin care se exercita prerogativa Coroanei.
Radacinile resposabilitatii politice a ministrilor se afla in procedura impeachementului, folosita pentru prima data in 1376 sub regimul lui Edward al III-lea.
Impeachement este o acuzatie facuta de Camera Comunelor contra unui ministru, in fata Camerei Lorzilor, care statueaza in aceasta cauza ca un tribunal. Aceasta procedura avea doua parti slabe. Prima consta in faptul ca se aplica doar in materie penala, utilizandu-se doar cand ministrul savarsea o infractiune. In secolul al XVIII-lea practica s-a indepartat de aceasta rigoare, iar procedura s-a aplicat chiar pentru greseli grave, prejudiciabile pentru tara.
A doua parte slaba consta in faptul ca regele avea drept de gratiere si amnistie, drept de care se putea prevala pentru a sustrage un minsitru de la aceasta procedura. Dar “Act of Settlement” a suprimat aceasta facultate.
“Aceasta jurisdictie, in fond politica, a creat in Anglia responsabilitatea ministeriala”.[3]
Astazi aceasta procedura este considerata ca fiind cazuta in desuetudine chiar de catre englezi, fiind utilizata ultima oara in 1805 impotriva Lordului Melville.
Ratiunea perimarii consta in aceea ca in prezent, Camera Comunelor putand sa ii rastoarne pe ministri, nu mai este nevoie sa ii puna sub acuzare.
Regula responsabilitatii ministeriale, desi este constitutionala, nu este scrisa.
Cabinetul este responsabil solidar de mersul general al afacerilor statului. Aceasta regula s-a dezvoltat incepand cu 1688, multa vreme Cabinetul fiind un organism de detinatori ai inaltelor atributii. Astfel, responsabilitatea colectiva s-a dezvoltat mai tarziu ca responsabilitatea politica individuala a ministrilor. La mijlocul secolului XIX, responsabilitatea colectiva a fost ferm stabilita.
“Responsabilitatea colectiva nu inseamna ca fiecare ministru trebuie sa ia parte activa la formularea politicii, nici ca prezenta sa in sala Cabinetului este esentiala atunci cand e luata o decizie”.[4]
Obligatiile ministrului pot fi mai degraba pasive decat active atunci cand decizia nu se refera la probleme din propria sfera de responsabilitate administrativa. El trebuie, oricum, sa fie informat dinainte despre orice propunere a altui ministru si sa aiba posibilitatea de a-si manifesta indoiala si obiectiile.
Nici in Parlament, nici in afara lui un ministru nu poate fi in dezacord cu o decizie a Cabinetului.
« Responsabilitatea individuala are un caracter mai pregnant. Fiecare ministru in propria sa sfera de competenta poarta sarcina de a actiona pentru Guvern. Cand un ministru anunta ca Guvernul e pregatit sa mearga pe un anumit drum, nu inseamna ca decizia se refera la Cabinet. Daca decizia se refera exclusiv la sfera de care un ministru este responsabil, trebuie sa fie la discretia sa pe cine alege sa consulte anterior. In zilele noastre, atat de complexe sunt rezultatele actiunii guvernamentale, incat e sigur sa se presupuna ca practica consultarilor anterioare interdepartamentale este ferm stabilita la toate nivelele. Cu atat mai mult cu cat fiecare ministru stie ca in final va trebui sa se bazeze pe sprijinul colegilor sai de Cabinet daca critica politica devine puternica, asa incat trebuie sa isi tempereze deciziile. »[5]
Statele Unite ale Americii au creat regimul prezidential. Modelul acestuia, asa cum a fost consfintit de Constitutia de la Philadelphia din 17 septembrie 1787 l-a facut pe Emile Giraud sa se intrebe daca, fata de regimurile parlamentare europene care lasa mult de dorit, mijlocul de a salva democratia nu ar fi inlocuirea acestora cu un regim prezidential. Este insa de observat ca in lipsa unei experiente democratice, realitatea a aratat ca adoptarea regimului prezidential a degenerat in dictatura. Si aceasta pentru ca eficacitatea sa nu consta in modelul teoretic pe care se bazeaza, ci in modul cum a fot pus in practica de creatorii sai.Este de observat ca, in domeniul politic, nici un presedinte american nu a manifestat veleitati de despot.
Americanii au facut din separatia puterilor principiul fundamental al organizarii constitutionale, iar puterii judiciare, instituita garant al Constitutiei, i s-a dat sarcina de a controla celelalte doua puteri.Conceptia americana a separarii puterilor implica egalitatea juridica a executivului si legislativului, ceea ce in Europa nu este de conceput.Dupa ce au divizat puterea in scopul de a o slabi, dupa ce au separat puterile asa incat nici una sa nu o reduca pe cealalta, americanii i-au dat fiecareia posibilitatea de a frana actiunea celeilalte.
Specific regimului american este lipsa unui organ colectiv de natura guvernelor europene, si aceasta datorita faptului ca sarcinile acestora sunt de competenta presedintelui in sistemul american, care le realizeaza prin ministri,sefi ai departamentelor ministeriale, denumiti secretari, si cu consilieri prezidentiali, reuniti intr-un puternic Birou Executiv al Presedintelui, aflat la Casa Alba.
Minsitrii sunt numiti intuitu personae de Presedinte cu acordul Senatului. Trebuie mentionat ca acest acord, care are un fundament traditional, practic nu este niciodata refuzat Presedintelui.
Ministrii, care nu sunt colegii Presedintelui ci subordonatii sai, raman in functiune atata timp cat Presedintele e multumit de activitatea lor. Ei sunt plasati sub dependenta imediata a Presedintelui si revocabili ad nutum. Cand un ministru pleaca, ceilalti raman, ceea ce face ca regimul prezidential american sa nu lase nimic de dorit sub aspectul instabilitatii ministeriale.Prin urmare, ministrii sunt raspunzatori, individual, numaiin fata sefului statului.
Ministrii, in opozitie cu omologii lor din regimul parlamentar nu formeaza un organ distinct si autonom in raport cu Presedintele. Expresia Cabinet e utilizata in S.U.A. in sens tehnic si nu politic. “In alti termeni, doar personalitatea si vointa Presedintelui conteaza: puterea decizionala ramanand apanajul sau”.[6]
“In regimul american de separare stricta a puterilor nu exista responsabilitate politica a Executivului in fata Legislativului”[7], nici individuala, nici colectiva.
Constitutia Frantei din 1958 mentine principiul fundamental al regimului parlamentar parlamentar; astfel, potrivit art. 49, Guvernul este responsabil politic in fata Adunarii Nationale. Dar acest parlamentarism e diferit de cel clasic. Mijloacele de actiune reciproca ale Parlamentului si Guvernului nu sunt exact echilibrate. Parlamentul este situat intr-o pozitie de inferioritate in raport cu Executivul.
Un aspect important este legat de faptul ca numirea primului-ministru, din 1958 rezulta dintr-o putere proprie a Presedintelui Republicii.Intrarea in functiune a sefului Guvernului nu este subordonata unei investituri parlamentare.
Constitutia distinge doua categorii de mijloace de actiune ale Parlamentului asupra Guvernului :mijloace care nu angajeaza raspunderea politica si mijloace care o angajeaza.
Mijloacele de punere in joc a responsabilitatii politice sunt cele referitoare la motiunea de cenzura si problematica increderii.
A. Motiunea de cenzura.
Este reglementata in art. 49, alin. 2 din Constitutie, care o supune unor reguli foarte precise:
1. Nu poate fi admisa decat daca este semnata de cel putin 1/10 din numarul membrilor Adunarii Nationale.
2. Votul aspura motiunii nu poate avea loc decat dupa 48 de ore de la depunerea motiunii.
3. Motiunea nu poate fi adoptata decat cu majoritatea absoluta a membrilor ce compun Adunarea Nationala. Constitutia in art. 49 prevede: “Sunt numarate numai voturile favorabile motiunii de cenzura…”. Astfel, absentii si cei care se abtin sunt considerati a fi votat cu adversarii motiunii de cenzura si de a se fi pronuntat in definitiv pentru Guvern.
4. Un deputat nu poate fi semnatarul a mai mult de o motiune in cursul aceleiasi sesiuni extraordinare,si a mai mult de trei motiuni in cursul unei sesiuni ordinare, cu exceptia cazului in care primul-ministru angajeaza raspunderea Guvernului in fata Adunarii Nationale, cu privire la votarea unui text.
Raspunderea politica a Guvernului este o raspundere colectiva, ministrii nefiind responsabili in fata adunarilor.[8]
Votul motiunii se efectueaza cu o anumita solemnitate, prin scrutin la tribuna.
Daca motiunea este adoptata, ea antreneaza demisia Primului-ministru si a Guvernului.
Asa cum se arata in doctrina[9], motiunea poate sa il vizeze pe Presedintele Republicii, in aceeasi masura sau chiar mai mult decat pe Primul-ministru. Acesta din urma este in mod cert destinatarul nominal, dar Presedintele poate fi destinatarul real, seful Guvernului fiind politic responsabil in fata Adunarii Nationale nu doar pentru politica si deciziile sale, dar si pentru politica si deciziile luate de Presedinte, in exercitiul puterilor sale proprii.
Un prim-ministru care a facut obiectul adoptarii unei motiuni de cenzura sau al respingerii chestiunii increderii, este obligat sa prezinte demisia Guvernului sau Presedintelui Republicii, care o poate refuza in vederea recurgerii la noi alegeri, prin dizolvarea Parlamentului.
B. Chestiunea increderii.
Art 49 alin. 1 din Constitutia Frantei arata ca: “Primul-ministru, dupa deliberarea Consiliului de ministri, angajeaza in fata Adunarii Nationale raspunderea Guvernului cu privire la programul propriu sau, eventual, cu privire la o declaratie de politica generala”.
“Cutuma s-a stabilit de o maniera facultativa pentru Primul-ministru de a angaja responsabilitatea Guvernului sau in fata Adunarii Nationale, puterile sale producand efecte juridice chiar de la numirea sa. In acest caz, noul Prim-ministru lasa opozitiei initiativa unei motiuni de cenzura.”[10]
Practica stabilita in Franta la formarea Guvernului este in sensul nesolicitarii increderii asupra sa, ceea ce de altfel nici nu este considerat a fi o problema majora.[11] Se arata ca practica solicitarii increderii nici nu ar fi conforma cu spiritul Republicii a V-a, intrucat Guvernul emana de la Presedinte si nu are nevoie de “ungerea” Adunarii Nationale, si chiar daca nu acesta era sensul Constitutiei in 1958, este sensul pe care l-a luat si nu este necesar a-l suprima. Este de altfel ceea ce se intampla si in Marea Britanie.
Sub regimurile precedente, Guvernele nou formate erau supuse investirii de catre deputati.Aceasta regula, in principiu buna, in sensul ca tinea Guvernul sa se asigure de o majoritate de partea sa inainte de inceperea activitatii, a favorizat instabilitatea guvernamentala, ajungandu-se adesea ca Guvernul sa cada chiar inainte de a intra in functiune, ceea ce a facut sa se vorbeasca de guverne nascute moarte.
Dupa M. Duverger[12] exista doua situatii de punere in joc a chestiunii increderii:
1. cele puse de Primul-ministru dupa lectura programului sau, sau a unei declaratii de politica generala, caz in care votul Adunarii Nationale intervine in conditiile obisnuite ale procedurii parlamentare.
2. cele puse asupra unui text (proiect, propunere de lege), in acest caz mecanismul de vot fiind complex. Odata ce problema increderii este pusa, textul este considerat adoptat doar daca o motiune de cenzura nu este depusa in cele 24 de ore care urmeaza sau daca motiunea depusa nu este adoptata.
“Desi textul constitutional nu prevede in nici un fel responsabilitatea Guvernului in fata Sefului statului, conjunctura politica a fost intotdeauna de asa fel incat Primul-ministru prezinta demisia Guvernului sau de indata ce Presedintele i-o cere.”[13]
Republica a V-a nu a mai dat Senatului dreptul de a angaja raspunderea politica a Guvernului: conform Constitutiei, ” Primul-mnistru are posibilitatea de a solicita Senatului aprobarea unei declaratii de politica generala (art. 49. alin5): va avea loc o dezbatere, un vot, dar presupunand ca votul ar fi negativ, Guvernul nu va fi rasturnat.
Potrivit dispozitiilor art. 108, alin 3 din Constitutia Romaniei , “Cazurile de raspundere si pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministeriala”.
Existenta unei legi cu un asemenea obiect de reglementare nu este o noutate in ansamblul legislatiei romane. O asemenea lege a fost prevazuta de art. 101, alin. 3 din Constitutia din 1866, de art. 98, alin 5 din Constitutia din 1923 si art. 70, alin 5 din Constitutia din 1938.
O astfel de lege a fost adoptata in 2 mai 1879, dezvoltand art. 101 din Constitutia de la 1866, si a fost modificata implicit prin Constitutiile din 1923 si 1938, reglementand exclusiv raspunderea penala si civila, printr-o serie de dispozitii derogatorii de la dreptul comun.Ea a fost abrogata prin Decretul nr. 417 din 16 noiembrie 1949.
In 28 iunie 1999 a fost adoptata dupa aproape 8 ani de la adoptarea Constitutiei Legea privind responsabilitatea ministeriala.
Legea reglementeaza intr-o maniera expeditiva problemele raspunderii politice si penale, iar cat priveste raspunderea civila, contraventionala si disciplinara, legea se limiteaza la a le supune dispozitiilor dreptului comun.
Din economia de 22 articole ale legii, structurate in 4 capitole, practic doar in a rt. 2 si art. 3 face referire la raspunderea politica a Guvernului si membrilor sai, in parte fiind reluate dispozitiile constitutionale din art. 108, alin1., in parte reformulandu-se principii deja consacrate in dreptul public.
In art. 3, alin 1 se arata ca “Raspunderea politica a Guvernului consta in demiterea sa ca urmare a retragerii increderii acordate de catre Parlament, prin adoptarea unei motiuni de cenzura, in conditiile prevederilor art. 112 si 113 din Constitutie. Asa cum se arata insa in expunerea de motive la un anteproiect referitor la Legea privind responsabilitatea ministeriala,[14] “raspunderea constitutional-politica avand caracter colectiv a membrilor Guvernului poate duce insa nu numai la sanctiunea grava a demiterii Guvernului, ci si la o sanctiune mai usoara, constand in exprimarea unei pozitii parlamentare critice fata de activitatea Guvernului sau a unui membru al sau “, aratandu-se ca si in acest caz raspunderea este solidara.
Asa cum se arata intr-o alta lucrare “Sanctiunea cea mai severa care intervine in cazul raspunderii politice a Guvernului este demiterea prin retragerea increderii de catre Parlament[15], ceea ce lasa deschisa posibilitatea utilizarii unor forme de sanctiune mai putin exigente fata de Guvern, cum ar fi adoptarea unei motiuni simple conform art. 111, alin 2 din Constitutie , relativ la o problema care a facut obiectul unei interpelari a Guvernului. Motiunea simpla ar putea reprezenta in aceasta situatie un avertisment dat Guvernului, lucru care este posibil tocmai pentru ca Guvernul raspunde politic in fata Parlamentului.
De aceea, redactarea art. 3, alin 1din lege nu este dintre cele mai inspirate, se confunda raspunderea cu sanctiunea ei cea mai severa si practic nu se defineste raspunderea politica.
Nimic esential nu aduce Legea responsabilitatii ministeriale in domeniul raspunderii politice, doctrina ramanand in continuare cea care consacra solutii la problemele ce se ivesc in practica si a caror rezolvare Constitutia nu o prevede expres. Ea lasa neatinse probleme care, de lege ferenda, necesita solutii legale:
problema revocarii primului-ministru;
consacrarea formei individuale a raspunderii politice;
acordarea posibilitatii pentru ministrul in cauza de a demisiona, inainte de a fi revocat, intr-un termen limita;
detalierea procedurii angajarii raspunderii Guvernului din initiativa sa si a problematicii legate de consecintele adoptarii unei motiuni de cenzura in aceasta situatie ;
supunerea numirilor noilor ministrii comisiilor parlamentare;
posibilitatea ministrului revocat de a se adresa Justitiei atunci cand revocarea s-a facut cu incalcarea drepturilor sale fundamentale, sau prin invocarea unor fapte de care nu se face vinovat, fara posibilitatea insa de a-si redobandi functia ca urmare a deciziei instantei.
Un autor concluzioneaza ca evolutia responsabilitatii ministeriale in statul modern “se concretizeaza in declinul procedurilor parlamentare, in esecul procedurilor rationale si in preponderenta responsabilitatii individuale.'[16]
Nu trebuie neglijata improtanta raspunderii colective prin promovarea unor motiuni de cenzura, pentru ca acest fapt asigura un mijloc opozitiei de a se manifesta, atunci cand alte posibilitati, mai putin drastice, nu au avut rezultate. Chiar daca, de cele mai multe ori, existenta unei majoritati absolute in favoarea Guvernului nu va duce la caderea acestuia, nu este normal ca intr-un regim democratic semnalul din partea initiatorilor motiunii sa nu produca o schimbare, o temperare a Guvernului, o mai atenta analiza a problemelor. Desigur, este nevoie aici nu numai de legi, ci si de existenta unui bun simt politic, de intelegerea democratiei nu in sens absolutist, ci pozitiv.
De curand a intrat in vigoare Legea privind organizarea si functionarea Guvernului Romaniei si a ministerelor, nr.90/2001.Pe data intrarii in vigoare, in 2 aprilie 2001, ea a abrogat expres Legea 37/1990 privind organizarea si functionarea Guvernului, lege preconstitutionala.
Legea enunta principiul raspunderii colective a Guvernului, reluand practic, in art.31 textul art.108, alin.1 din Constitutie.
In art. 35(3) se arata ca:”Ministrii raspund de intreaga activitate a ministerului in fata Guvernului, precum si, in calitate de membrii ai Guvernului, in fata Parlamentului.”Se instituie astfel principiul raspunderii individuale a ministrilor pe care il intalneam si in reglementarea din 1990, in art. 20:”Ministrii asigura aplicarea, in conditiile legii, a politicii guvernului in ramura sau domeniul de activitate al ministerului ori organului central pe care-l conduc si raspund de activitatea acestora in fata guvernului.”
Desi ministrii , se arata, raspund in fata Guvernului, in art. 10 se precizeaza:”Numirea in functia de membru al Guvernului, in caz de remaniere guvernamentala sau de vacanta a postului, se face de Presedintele Romaniei, la propunerea primului-ministru.”
Este o solutie simetrica cu cea prevazuta pentru cazul revocarii, in art.7, si, din nou, ne aflam in fata unei reluari a textului constitutional, ceea ce nu este o buna tehnica juridica.
Deci ministrii raspund tot in fata primului-ministru, pentru ca in lipsa precizarii nu se poate imagina o hotarare a Guvernului de angajare a raspunderii unuia din membrii sai in fata sa.
In continuare nu se prevede expres imposibilitatea revocarii primului-ministru.
In ansamblu noua lege, cat priveste raspunderea Guvernului si ministrilor nu aduce nimic nou in raport cu dispozitiile deja existente.Posibilitatea inovarii ramine deschisa.
Bibliografie :
-Mihai Constantinescu, Ioan Muraru-Drept parlamentar,Edit. Gramar, 1994
-Dan Claudiu Danisor-Drept constitutional si institutii politice,Edit.Stiintifica,Bucuresti,1997
-Ion Deleanu-Drept constitutional si institutii politice, Edit.Fundatia Chemarea, Iasi, 1993, vol.II
-Tudor Draganu-Drept constitutional, Edit. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1972
-Tudor Draganu-Drept constitutional si institutii politice.Tratat elementar,vol.2, Edit. Lumina Lex, 1998
-Victor Duculescu, Constanta Calinoiu, Georgeta Duculescu-Constitutia Romaniei, comentata si adnotata, Edit. Lumina Lex, 1997
-Cristian Ionescu-Institutii politice si drept constitutional, Edit.Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 1999
-Antonie Iorgovan-Tratat de drept administrativ, Edit. Nemira, Bucuresti, 1996
-Antonie Iorgovan,Ioan Muraru,Ion Deleanu,Florin Vasilescu,Ioan Vida,Mihai Constantinescu-Constitutia Romaniei comentata si adnotata, Edit.Regia Autonoma Monitorul Oficial, Bucuresti, 1992
-Ioan Muraru-Drept constitutional si institutii politice, Edit.Actami, Bucuresti, 1997
-Nicolae Popa-Teoria Generala a Dreptului, Edit.Actami, Bucuresti, 1996
-Mircea Preda-Autoritatile administratiei publice.Sistemul constitutional romanesc, Edit.Lumina Lex, Bucuresti, 1999
-Valentin Prisacaru-Tratat de drept administrativ roman.Partea generala, Edit. All, Bucuresti, 1996
-G.G.Rarincescu-Curs de drept constitutional, litogr.,Bucuresti, 1940
-Anibal Teodorescu-Organizarea executivului in regimul constitutional din 28 februarie1938, Lito., Bucuresti, 1938
-Ioan Vida-Puterea executiva si administratia publica, Regia Autonoma Monitorul Oficial, Bucuresti, 1994
Studii :
-Dana Apostol Tofan-Consideratii in legatura cu posibilitatea revocarii primului-ministru, rev.Dreptul, nr.2/2000
-Interpretarea unor dispozitii constitutionale privind Guvernul si administratia ministeriala,Revista de drept public, nr.1-2/1997
-Corneliu Liviu Popescu-Anteproiectul legii privind responsabilitatea ministeriala, Revista Romana de Drepturile Omului, nr.14/1997.
[1] J. Giguel, Droit constitutionnel et institutions politiques, Ed. Montchrestien,Paris, 1993, p. 239
[2] Esmein, Elements de droit constitutionnel francais et compare, 1909, Paris, p.119
[3] Esmein, op.cit., p. 121
[4] WADE and BRADLEY, Constitutional Law, London, 1964, p .86
[5] Idem
[6] I. Giguel, op. cit., p. 336
[7] Michel Lascombe, Droit contitutionnel de la Veme Republique, Ed. L’Harmattan, Paris
[8] Yves Madiot – Institutions politiques de la France, Dalloz, 1995
[9] Pactet, Institutions politiques. 4eme edition, p 355
[10] Ziller, Administations comparee, Paris, p. 126
[11] Yves Madiot, Institutions politiques de la France, Dalloz, 1995
[12] Ziller, op. cit., p. 126
[14] C.L. Popescu, art. cit, p. 57
[15] A. Iorgovan, op.cit, p. 501
[16] D.C.Danisor,op.cit.,p.392
