DREPTUL MEDIULUI CA RAMURA AUTONOMA - CONSIDERENTE PENTRU RECUNOASTEREA APARITIEI UNEI NOI RAMURI DE DREPT

dreptul mediului ca ramura autonoma - considerente pentru recunoaSterea aparitiei unei noi ramuri de drept

1. considerente pentru recunoaSterea aparitiei unei noi ramuri de drept

Avand in vedere ca nu exista vreo activitate economica si sociala care sa nu aiba implicatii ecologice, ca politica ecologica a devenit o optiune pentru promovarea valorilor rationale si umane ale epocii noastre in vederea asigurarii calitatii vietii, realitatile contemporane ne conving tot mai mult de rolul deosebit de important pe care il are dreptul - ca principal instrument juridic in protectia si crearea mediului inconjurator[1].

Asa cum s-a aratat in literatura de specialitate[2], reglementarea juridica tr ebuie sa porneasca de la particularitatile celor doua forme fundamentale de legaturi organice intre om si natura: cea ecologica, subordonata legilor naturale ale dezvoltarii si cea economica, structurata dupa legile sociale, precum si de la actiunea lor convergenta in vederea realizarii unei forme noi de interactiune a societatii cu natura, cea ecologico-economica.

In acest context, dreptul mediului inconjurator a aparut si s-a dezvoltat avand in vedere sarcini imediate si de perspectiva incredintate de societate, in functie de nevoile de protectie a diferitelor elemente ale mediului amenintate de dezvoltarea si diversificarea industriei, de extinderea urbanizarii si modernizarea profunda in toate sferele vietii sociale, de dezvoltarea agriculturii prin folosirea necontrolata a pesticidelor, a circulatiei aeriene, rutiere si navale, de cresterea exploziva a populatiei, inmultirea surselor de poluare si sporirea gradului de nocivitate si persistenta a acestora etc.

Asa a aparut in literatura juridica de specialitate  conceptia care remarca in planul dreptului obiectiv, constituirea si dezvoltarea unei noi ramuri de drept, cu o existenta de sine statatoare, dreptul mediului inconjurator.[3]

Exista insa si opinii care, pornind de la aspectele deosebit de complexe ale relatiilor sociale ce intra in sfera de reglementare a normelor acestei ramuri de drept, considera ca acestea se apropie sau chiar apartin dreptului administrativ agrar sau chiar dreptului international public si aceasta cu atat mai mult cu cat Conferinta de la Stockholm din 1972, a aratat ca cele doua elemente ale mediului inconjurator, elementul natural si cel creat de om, sunt indispensabile bunastarii omului si folosirii depline a drepturilor sale fundamentale, inclusiv insusi dreptul la viata.

In literatura noastra juridica subliniindu-se caracterul complex al acestei ramuri de drept, s-a aratat ca ar avea totusi o legatura mai stransa cu dreptul funciar, prin faptul ca obiectul reglementarii cuprinde in mare parte obligatii de “a face” si “a nu face”, precum si din punct de vedere al metodei de reglementare normele sale avand in general un caracter imperativ. La acestea, s-ar mai adauga scopul, finalitatea reglementarii, anume de a asigura un cadru pentru activitatea economica si sociala.

Optand pentru autonomia dreptului mediului, in literatura juridica s-a aratat ca datorita caracterului sau complex, dreptul mediului nu trebuie privit ca o ramura inchisa a unui sistem juridic rigid, care este impartit mecanic si ermetic, separate de diferite ramuri, pledandu-se astfel pentru renuntarea treptata la aplicarea mecanica a opiniei majoritare din teoria generala a dreptului privitoare la gruparea normelor juridice ce reglementeaza anumite categorii de relatii sociale in ramuri de drept.

2. OBIECTUL DREPTULUI MEDIULUI

Obiectul dreptului mediului il constituie o categorie distincta de relatii sociale care iau nastere in procesul de conservare, dezvoltare si protectie a mediului.

Acest obiect este circumscris atat in legea-cadru a protectiei mediului O.U.G. nr.195/2005, cat si intr-o serie de reglementari speciale care privesc protectia diferitelor elemente componente ale mediului inconjurator.

Astfel, potrivit art. 1 din O.U.G. nr.195/2005, obiectul legii il constituie reglementarea protectiei mediului, obiectiv de interes public major, pe baza principiilor si elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabila a societatii. Daca legea-cadru stabileste principiile si elementele strategice ale protectiei mediului, obiectul dreptului mediului este detaliat in reglementarile specifice, mai vechi sau mai noi, privind protectia diferitelor componente ale mediului natural si antropic.

Specificul obiectului reglementarii juridice consta in legatura directa a relatiilor sociale reglementate de normele dreptului mediului cu protectia mediului, adica cu activitatea umana constienta, stiintific fundamentala, indreptata spre realizarea unui scop concret, constand in prevenirea si combaterea poluarii, mentinerea si imbunatatirea conditiilor de mediu si dezvoltarea durabila.

In literatura de specialitate dintr-o serie de state europene (Polonia, Cehia, Franta, Ungaria, Germania, Anglia, Slovacia s.a.), se arata ca obiectul dreptului mediului reuneste dialectic raporturile juridice legate de doua activitati fundamentale: protectia si crearea mediului inconjurator.

“Protectia” exprima aplicarea conceptiilor si masurilor cu privire la mediul inconjurator susceptibile sa impiedice actiunea factorilor negativi care se manifesta atat in mediul natural, cat si in cel creat de om. La randul sau, “crearea” exprima eforturile privind dezvoltarea factorilor care conditioneaza refacerea si reproductia atat a elementelor naturale ale peisajului, cat si a mediului creat, construirea sau desavarsirea acestor elemente noi sau reinnoirea elementelor existente.

Ca ramura de drept distincta, de sine statatoare, dreptul mediului are ca obiect raporturile juridice referitoare la utilizarea resurselor naturale, precum si cele referitoare la protectia, conservarea si dezvoltarea componentelor mediului si a mediului inconjurator in general.

Caracterul unitar al raporturilor sociale reglementate de normele dreptului mediului este dat de importanta deosebita a valorilor sociale pe care le ocroteste, de existenta acelorasi criterii si principii privind aplicarea normelor juridice, precum si de unitatea de metoda folosita in reglementarea relatiilor sociale, in concordanta cu interesele generale ale societatii.

3. METODA DE REGLEMENTARE

Constituind un criteriu auxiliar de delimitare a ramurilor de drept, alaturi de specificul reglementarii juridice, metoda de reglementare consta in pozitia sau atitudinea statului in reglementarea diferitelor categorii de relatii sociale de catre normele de drept.

Avand in vedere faptul ca protectia, conservarea si dezvoltarea mediului reprezinta o problema de interes national, un obiectiv de interes public major, asa dupa cum prevede in art. 1 din O.U.G. nr.195/2005, statul intervine in mod direct, conferind un caracter imperativ reglementarii juridice a raporturilor sociale din acest domeniu.

Normele imperative ale dreptului mediului stabilesc pentru subiectele raporturilor juridice drepturi si obligatii care se nasc numai prin efectul legii.

O caracteristica a normelor dreptului mediului consta in faptul ca acestea, in marea lor majoritate, sunt norme tehnice sanctionate pe cale juridica.

Ele stabilesc termene si modalitati stricte de realizare a unor obiective precis definite, prescriind conduite si atitudini de la care nu se poate deroga. Astfel de norme privesc: clasificarea produselor si substantelor toxice in functie de gradul lor de nocivitate si/sau inflamabilitate, ambalarea, transportul, depozitarea, manipularea si folosirea produselor si substantelor chimice; volumul emisiilor de poluanti in atmosfera, apa si sol etc.

Reglementarile tehnice opereaza, prin excelenta, prin edictarea de norme de mediu. Acestea pot fi:

- norme de calitate a mediului, care stabilesc nivelurile maxime admisibile de poluari in mediile receptoare: apa, aer, sol;

- norme de emisie, care stabilesc cantitatea de poluanti ori concentratiile de poluanti ce pot fi emisi de o anumita sursa. Aceste norme stabilesc obligatii de rezultat: cantitatea ori concentratia de poluant fixe;

- norme de procedeu, care enunta un anumit numar de specificatii (tipuri de dispozitive de epurare impuse);

- norme de produs, care definesc fie proprietati fizice si chimice pentru un anumit produs, fie stabilesc reguli privind conditiile, ambalajul ori prezentarea produsului, mai ales pentru produsele toxice.[4]

Toate acestea denota legatura intima intre dreptul mediului si stiintele naturii si tehnologia.

4. DEFINITIA DREPTULUI MEDIULUI

Incercand o definitie a dreptului mediului am putea spune ca[5] este constituit din “ansamblul complex al normelor juridice care reglementeaza relatiile ce se stabilesc intre oameni privind atitudinea lor fata de mediu, ca element vital si suport al vietii, in procesul folosirii in scopuri economice, sociale si culturale a componentelor sale - naturale si artificiale - precum si relatiile legate de protectia, conservarea si dezvoltarea lor durabila”.[6]

Din aceasta definitie rezulta ca avem de a face cu o ramura distincta in cadrul sistemului juridic, care cuprinde norme ce reglementeaza o categorie complexa de relatii interumane, nascuta in procesul utilizarii, conservarii si dezvoltarii mediului si a componentelor sale, precum si relatiile legate de protectia lor. Fiecare dintre aceste aspecte: utilizare, conservare, protectie si dezvoltare au dimensiuni si semnificatii proprii.

5. IZVOARELE DREPTULUI MEDIULUI

1.  Notiuni generale

Premisa nasterii raportului juridic de drept al mediului o constituie norma juridica.

Pentru ca in conditiile stabilite de normele dreptului obiectiv sa ia nastere un raport juridic de mediu este nevoie sa intervina un fapt social, fapt juridic, care poate sa fie un eveniment sau o actiune umana.

Ca urmare, izvoarele raportului juridic de mediu sunt aceste fapte juridice, care dau nastere unor raporturi concrete de drept al mediului. Trebuie insa precizat ca nu orice fapt social da nastere, modifica sau stinge un raport de drept al mediului, ci numai acela de care legea mediului leaga astfel de consecinte.

2. Particularitatile izvoarelor dreptului mediului

Particularitatile izvoarelor formale ale dreptului mediului sunt:

- toate normele de drept al mediului au caracter imperativ;

- o parte inseamna din normele dreptului mediului au caracter tehnic, fiind sanctionate pe cale juridica, constituind o adevarata “ordine publica tehnologica”.

Sunt izvoare interne ale dreptului mediului, tratatele si conventiile internationale la care Romania este parte sau a aderat, cu conditia sa fie in vigoare la data invocarii lor.

3. Categorii de izvoare

- Legea. In sens larg, termenul de lege cuprinde orice regula juridica, scrisa, indiferent de titlul actului legislativ: Constitutie, cod, tratate internationale, ordonante si hotarari ale Guvernului, regulamente etc.

- Constitutia. In titlul IV denumit “Economia si finantele publice”, Legea Fundamentala a Romaniei din 1991, revizuita prin Legea nr.429/2003 se refera la unele aspecte de mediu, in stransa legatura cu problemele de ordin economic.

Sub aspectul juridic, Constitutia stabileste in sarcina statului trei categorii de obligatii de mediu si anume:

a) exploatarea rationala “in concordanta cu interesul national a resurselor naturale” (art. 135 alin.2 lit. d);

b) refacerea si ocrotirea mediului si mentinerea echilibrului ecologic (art. 135 alin 2 lit. e);

c) crearea conditiilor necesare pentru cresterea calitatii vietii (art. 135 alin. 2 lit. f).

- Codul. Fiind o reglementare de ansamblu intr-un anumit domeniu, codul raspunde cel mai bine nevoii de abordare globala a problemelor protectiei mediului[7].

- Legea propriu-zisa. Este un izvor frecvent al dreptului mediului. Astfel de reglementari, cu titlu de exemplu, sunt: Legea protectiei mediului O.U.G. nr.195/2005, Legea apelor nr. 107/1966, actualizata Legea privind desfasurarea activitatilor nucleare nr. 111/1966, republicata si actualizata s.a.

- Decretele-legi. Constituie izvoare ale dreptului mediului in masura in care reglementeaza probleme ce fac obiectul acestei ramuri.

- Tratatele si conventiile internationale. Conform prevederilor art. 11 alin. 2 din Constitutie “Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”.

- Hotararile si ordonantele de Guvern, care privesc protectia, ocrotirea si conservarea mediului, cum sunt: Hotararea de Guvern nr. 1022/2002 privind regimul produselor si serviciilor care pun in pericol viata, sanatatea, securitatea muncii si protectia mediului inconjurator; Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 78/2000, actualizata privind regimul deseurilor; Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 243/2000 privind protectia atmosferei etc.

- Ordinele ministrilor. Curtea Constitutionala prin Decizia nr. 228 din 14 decembrie 1999, a hotarat ca modul de reglementare a continutului unei contraventii, prin trimiteri la norme tehnice care urmeaza sa fie stabilite de un organ de specialitate al administratiei publice nu contravine dispozitiilor Constitutiei[8].

- Actele autoritatilor publice locale. Este vorba, in principal, de hotararile adoptate de consiliile locale in exercitarea atributiilor ce le revin in domeniul protectiei mediului, in scopul cresterii calitatii vietii, protectiei si conservarii monumentelor istorice si de arhitectura, a parcurilor si rezervatiilor naturale (art. 38 alin. 6 pct. 10 din Legea nr. 215/2001, actualizata privind administratia publica locala), precum si cele ale consiliilor judetene, respectiv al Consiliului General al Municipiului Bucuresti, referitoare la organizarea si dezvoltarea urbanistica a teritoriului si amenajarea acestuia (art. 46 alin.2 lit. e din Legea nr. 215/2001, actualizata) etc.

Alte izvoare ale dreptului mediului sunt: cutuma, uzurile internationale, jurisprudenta si doctrina.

6. PRINCIPIILE DREPTULUI MEDIULUI

1. Consideratii generale

Principiile dreptului mediului sunt acele reguli esentiale, de maxima aplicabilitate, care stau la baza ramurii de drept.

Principiile prezinta o deosebita importanta in aceasta materie deoarece:

- normele de dreptul mediului se gasesc in general in izvoare foarte diverse, principiile fiind acelea care asigura coeziunea interna a ramurii de drept;

- dreptul mediului fiind o ramura noua, dinamica si evolutiva, trebuie sa gaseasca rapid raspuns la problemele degradarii si, pentru aceasta, atunci cand nu au fost inca adoptate norme juridice intr-o anumita materie, se aplica principiile;

- principiile dreptului mediului au un rol important in interpretarea normelor tehnice, care uneori ridica dificultati pentru practicienii dreptului;

- au caracter complex: juridic, economic si decizional, caracter perfect adaptat naturii complexe a ramurii de drept;

- sunt specifice dreptului mediului, reprezentand argumente pentru autonomia ramurii de drept[9].

2. Clasificarea principiilor

Principiile dreptului mediului pot fi clasificate dupa mai multe criterii, dintre care consideram ca cele mai importante sunt urmatoarele:

a) principii interne si principii internationale. In acelasi timp, trebuie retinut ca unele principii au deopotriva caracter intern si international;

b) principii de baza si principii decizionale (care au un rol mai important in decizia de mediu) existand intre aceste doua categorii stranse legaturi, de exemplu: principiul “poluatorul plateste” este si principiu de baza (influentand domeniul raspunderii juridice civile pentru mediu) si decizional;

c) principii traditionale (considerate deja clasice in materie, ca, de exemplu “poluatorul plateste”) si principii noi (afirmate in general, dupa 1980 si consolidate in Declaratia de la Rio, cum sunt: principiul precautiei, principiul dezvoltarii durabile si principiul participarii publicului);

d) principii afirmate expres in Legea protectiei mediului si principii doctrinare;

e) principii de maxima generalitate in dreptul mediului si principii speciale, care se aplica numai intr-un anumit domeniu (de exemplu, principiul proximitatii care este specific regimului juridic al deseurilor).

In continuare vom analiza numai principiile generale, urmand ca principiile speciale sa fie dezvoltate in domeniul specific in care se aplica.

A.     Principii pe plan intern

In capitolul I intitulat: “Principii si dispozitii generale”, O.U.G. nr.195/2005 enunta in cuprinsul art.3 urmatoarele principii fundamentale ce stau la baza reglementarilor juridice privind protectia mediului si a activitatilor practice consacrate asigurarii unei dezvoltari durabile:

a) principiul integrarii cerintelor de mediu in celelalte politici sectoriale;

b) principiul precautiei in luarea deciziei;

c) principiul actiunii preventive;

d) principiul retinerii poluantilor la sursa;

e) principiul 'poluatorul plateste';

f) principiul conservarii biodiversitatii si a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural;

g) utilizarea durabila a resurselor naturale;

h) informarea si participarea publicului la luarea deciziilor, precum si accesul la justitie in probleme de mediu;

i) dezvoltarea colaborarii internationale pentru protectia mediului.

a) Principii de baza[10]

1. Principiul potrivit caruia protectia mediului inconjurator constituie un obiectiv de interes public major. Legea protectiei mediului califica, inca din primul sau articol, ocrotirea mediului ca reprezentand un “obiectiv de interes public major”

Textul are in vedere, prin prisma scopului legii, reglementarea protectiei mediului si consacra modul si directia in care trebuie sa se orienteze dispozitiile legislative: ocrotirea mediului trebuie realizata pe baza principiilor si a elementelor strategice care conduc “la dezvoltarea durabila a societatii”

2. Principiul exercitarii de catre stat a dreptului suveran de a exploata resursele naturale, in conformitate cu politica sa ecologica.

Constitutia Romaniei consacra in art. 135 lit. d, obligatia statului de a exploata resursele naturale in concordanta cu interesul national.

3. Principiul conservarii biodiversitatii si a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural. Ecosistemele si organismele, ca de altfel si resursele pamantului, marilor si atmosferei, ce sunt folosite de om, trebuie utilizate in mod controlat pentru a obtine o productivitate optima fara a periclita integritatea altor sisteme sau specii cu care coexista.

4. Principiul “poluatorul plateste”. Are asigurata aplicarea prin consacrarea raspunderii ce revine persoanelor fizice si juridice care prin activitatile lor produc poluare.

Poluatorul este intreprinzatorul sau factorul de decizie in materie economica care se afla pe o pozitie antiecologica, fiind obligat sa suporte consecintele nerespectarii indatoririlor prevazute de lege privind introducerea si folosirea de tehnologii nepoluante, limitarea poluarii la parametrii stabiliti de ecostandarde, nerespectarea procedurii de autorizare si a altor obligatii specifice in acest sens.

b) Principii decizonale

1. Principiul precautiei in luarea deciziilor. Acest principiu s-a nascut din necesitatea de a preveni efectele negative pentru mediu determinate de diferite activitati umane si s-a desprins din principiul prevenirii, dar, in prezent, are caracter de sine statator.

2. Informarea si participarea publicului la luarea deciziilor, precum si accesul la justitie in probleme de mediu Declaratia de la Stockholm din 1972 a consacrat, pentru prima data, ca un prim principiu, dreptul omului la un mediu “a carui calitate sa-i permita sa traiasca in demnitate si bunastare” avand in vedere, totodata, si obligatia societatii de a conserva, apara, imbunatati mediul pentru generatiile prezente si viitoare.

B. Principii externe

a) Principii de baza[11]

1. Principalul sic utere tuo. In dreptul international maxim sic utere tuo - respectiv obligatia statelor de a se asigura ca activitatile exercitate in limitele jurisdictionale nationale sa nu cauzeze mediului altor state - a fost recunoscuta pentru prima data in a doua jumatate a secolului al XIX-lea ca principiu specific dreptului fluvial.

2. Principiul bunei vecinatati. Vecinatatea, ca fenomen obiectiv si permanent oricarei relatii sociale dintre indivizi si colectivitatile nationale, a dobandit, pe langa dimensiunile politice si dimensiuni juridice in conditiile in care raporturile multiple si complexe dintre state in zona de frontiera, si-au gasit reflectarea in tratate si conventii internationale.

3. Principiul informarii si cooperarii intre state. Potrivit Planului de actiune al Conferintei de la Stockholm, 1972, statele sunt invitate sa procedeze la un schimb de informatii ori consultari bilaterale sau regionale, de fiecare data cand conditiile mediului unei tari sau anumite activitati ale acesteia, pot avea efecte pagubitoare in una sau mai multe tari.

4. Principiul protejarii patrimoniului comun al umanitatii. Conceptul de “patrimoniu comun al umanitatii” s-a conturat spre sfarsitul anilor ‘60, fiind aplicat marilor adancimi marine, Lunii si celorlalte corpuri ceresti, Antarticii, spectrului frecventelor radioelectrice si al orbitei satelitilor geostationari.

b) Principii specifice cu caracter restrans

1. Principiul nediscriminarii. Sistemul regulilor de cooperare prevazut de Conventia Nordica din anul 1974 asupra protectiei mediului, are la baza acest principiu enuntat in art. 2, care presupune asimilarea pagubelor sau a prejudiciilor cauzate pe teritoriul altor state contractante, cu cele ce se produc sau se vor produce in tara in care sursele poluante au fost localizate.

2. Principiul interzicerii poluarii. Interzicerea poluarii trebuie abordata atat la scara nationala cat si globala, prin colaborare intre toate tarile, in conditii de egalitate, prin incheierea de acorduri bi sau multilaterale, in scopul prevenirii sau al limitarii efectelor negative aduse mediului inconjurator.

3. Principiul “poluatorul plateste”. Declaratia Consiliului Europei din 1968 privind lupta impotriva poluarii aerului afirma ca toate cheltuielile facute in vederea prevenirii sau reducerii poluarii, trebuie sa cada in sarcina autorului. Aceeasi prevedere figureaza si in principiile directoare ale relatiilor economice internationale aflate sub influenta politicilor  in domeniul protectiei mediului si exploatarii resurselor naturale, adoptate de tarile membre ale Organizatiei pentru Cooperare si Dezvoltare Economica, in anul 1972.