DEFINITIA SI PRINCIPIILE RASPUNDERII PENALE

DEFINITIA SI PRINCIPIILE RASPUNDERII PENALE

I.                   DEFINITIA RASPUNDERII PENALE

            Incalcarea preceptului normei juridice penale are drept consecinta atragerea raspunderii penale.

                        Raspunderea penala este o forma a raspunderii juridice care intervine in caz de incalcare a comandamentului social impus de preceptul normei juridice penale, ea aparand ca posibila in momentul savarsirii infractiunii, odata cu nasterea raportului juridic penal de conflict, constituind continutul acestui raport(adica un complex de drepturi corelative ale subiectilor raportului juridic penal, prin intermediul carora se realizeaza aplicarea si executarea sanctiunilor penale)[1].

                        In doctrina, unii autori definesc raspunderea penala ca fiind obligatia de a suporta si executa o pedeapsa si dreptul corelativ al statului de a aplica o astfel de pedeapsa ca urmare a comiterii unei infractiuni si de a obliga prin constrangere pe infractor sa execute o astfel de pedeapsa[2].

                        Alti autori definesc raspunderea penala ca fiind un ansamblu de drepturi si obligatii corelative ale subiectilor raportului juridic penal care se rea lizeaza prin constrangerea exercitata de stat fata de infractor, ca acesta sa suporte sanctiunea prevazuta de lege pentru fapta comisa, in vederea restabilirii ordinii de drept si a reeducarii acestuia[3]

                        Din definitiile de mai sus, rezulta ca raspunderea penala nu se identifica cu insusi raportul juridic penal, ci doar cu o parte a acestuia, respectiv cu continutul sau.[4]  .

                        Raspunderea penala se realizeaza efectiv in cadrul procesului penal, prin aplicarea si executarea sanctiunii de catre faptuitor,deci sanctiunea apare ca o consecinta a raspunderii penale.

                        Raspunderea penala este conditionata de savarsirea unei infractiuni si de capacitatea infractorului de a raspunde penal.

                        Astfel , pe de o parte infractiunea este singurul temei al raspunderii penale(art.17 alin.2 din Codul penal) ,iar pe de alta parte trebuie sa existe capacitatea juridica penala a infractorului, adica  responsabilitatea acestuia,constand in aptitudinea psiho-fizica  de a raspunde penal[5].

                                   

            II. PRINCIPIILE RASPUNDERII PENALE

                  

            In doctrina se face referire la mai multe principii care guverneaza raspunderea penala[6], urmand ca noi sa facem referire doar la unele dintre ele, pe care le consideram ca sunt mai importante.

1.      Principiul raspunderii penale subiective.

           

            In decursul evolutiei dreptului penal au fost perioade in care raspunderea penala a functionat pe baze obiective, independent de atitudinea subiectiva a faptutorului fata de fapta comisa si rezultatul acesteia.

            Dreptul penal modern ,bazat pe ideile scolii clasice,  a fundamentat, insa, raspunderea penala pe vinovatia faptuitorului, pe reprezentarea acestuia asupra valorilor sociale lezate prin savarsirea faptei, asupra urmarilor acestei fapte.

            Fara vinovatie nu exista infractiune, iar neexistand infractiune, nu exista nici temeiul raspunderii penale.

            Vinovatia poate lipsi ca urmare a existentei, spre exemplu, a vreuneia din cauzele care inlatura caracterul penal al faptei(art.44-51 din Codul penal).

            Impartasim opinia exprimata in doctrina ca, prin exceptie, trebuie admisa, implicit, si o raspundere penala obiectiva, mai ales in situatiile in care aplicarea unor masuri de siguranta, care sunt sanctiuni de drept penal, se poate face si in cazul in care nu se ajunge la aplicarea unei pedepse, putandu-se lua fara considerarea proceselor psihologice specifice vinovatiei[7].

            Astfel, admitand ca exista un raport de cauzalitate intre raspunderea penala si sanctiunile penale, raspunderea penala fiind cauza sanctiunilor penale[8], trebuie sa se admita ca si prin luarea unei masuri de siguranta se realizeaza o raspundere juridica penala.

            Aplicarea unei masuri de siguranta, asa cum s-a aratat anterior, este conditionata doar de comiterea unei fapte prevazute de legea penala,  uneori,si de existenta unui pericol social al faptuitorului sau a lucrurilor detinute de acesta.Starea de pericol social nu este insa o stare subiectiva asemanatoare proceselor psihice caracteristice vinovatiei, ci este o stare obiectiva,concretizata fie de anumite stari legate de persoana faptuitorului(boala psihica, intoxicatie alcolica,etc.), fie in legatura pe care anumite bunuri o au cu fapta comisa .

                        2. Principiul caracterului personal al raspunderii penale.

            Rapunderea penala este in esenta ei o raspundere pentru fapta proprie. Dreptul penal modern nu ingaduie o raspundere pentru fapta altuia sau o raspundere colectiva a unui grup social - familie, colectivitate sau comunitate umana - pentru fapta unui membru al grupului.

            Desi nu este consacrat expres, acest principiu rezulta implicit din prevederile art. 2 din Codul penal potrivit carora pedepsele se aplica numai infractorilor, din prevederile art. 28 alin. 1 din Codul penal potrivit carora circumstantele personale nu se rasfrang asupra celorlalti participanti iar cele reale se rasfrang numai in masura in care au fost cunoscute, precum si din prevederile art. 72 din Codul penal, care enumera printre criteriile generale de individualizare a pedepsei si pe cele privitoare la persoana infractorului.

            Nici in cazul infractiunilor colective[9] cum sunt incaierarea, complotul si asocierea in vederea savarsirii de infractiuni, nu se consacra o raspundere colectiva, criteriile generale de individualizare a pedepselor prev. de art. 72 din Codul penal permitand personalizarea pedepsei in raport de activitatea infractionala desfasurata de fiecare participant. La fel,  in caz de participatie penala, individualizarea pedepsei, dupa aceleasi criterii, se realizeaza in raport de contributia fiecarui participant la savarsirea unei fapte unice si de circumstantele personale ale infractorilor.

            Rapunderea penala a persoanelor juridice inseamna practic o diluare a caracterului personal al raspunderii penale mai ales in situatia in care dizolvarea persoanei juridice are efecte sociale asupra personalului incadarat pe baza de contract de munca.

           

                        3. Principiul individualizarii raspunderii penale.

            Conform acestui principiu trebuie sa existe o proportie a reactiei sociale, prin aplicarea unor sanctiuni de drept penal in raport cu valoarea sociala lezata prin infractiune.

            In doctrina s-a exprimat opinia ca a proportiona cat mai desavarsit pedeapsa, inseamna a realiza o cat mai perfecta justitie[10].

            Individualizarea sanctiunilor de drept penal, ca o consecinta a raspunderii penale, ofera posibilitatea adaptarii acestora la marea diversitate a infractorilor si a conditiilor in care se comit infractiunile.

            Individualizarea sanctiunilor penale se realizeaza in trei etape : o individualizare legala, facuta de legiuitor prin prevederea in norma juridica penala de incriminare a sanctiunilor si a limitelor acestora, in raport de pericolul social generic al infractiunii; o individualizare judiciara a sanctiunilor, realizata de instantele judecatoresti sesizate cu judecarea unei cauze concrete, in raport de pericolul social concret al faptei savarsite si de celelalte criterii de individualizare a pedepselor prevazute de art. 72 din Codul penal; o individualizare post-judiciara a sanctiunilor realizata fie de organele judecatoresti in cazurile de modificare ulterioara a pedepsei (liberare conditionata, aplicarea unei legi mai favorabile, etc.) fie de catre organele administratiei penitenciarelor cu ocazia stabilirii regimului de executare a pedepsei ( individualizare administrativa).

           

                        4. Principiul unicitatii raspunderii penale.

            Principiul, cunoscut si prin adagiul latin non bis in idem,  este consacrat in conventiile internationale ratificate de Romania si inclus in prevederile art. 20 din Constitutie.

            Acest principiu exclude sanctionarea penala a unei persoane de doua sau mai multe ori pentru aceeasi fapta.

            Autoritatea de lucru judecat a hotararii judecatoresti de condamnare pronuntata de o instanta straina, nu impiedica insa punerea in miscare si exercitarea actiunii penale in fata instantelor nationale pentru aceeasi fapta, daca aceasta a fost comisa pe teritoriul Romaniei, ori de cetateanul roman sau apatrid domiciliat in Romania sau dupa caz, daca infractiunea face parte dintre cele care pot fi urmarite in baza principiului realitatii legii penale (art. 5 din Codul penal). In acest caz principiul se restrange la neexecutarea unei noi sanctiuni, astfel ca perioada de detentie executata in strainatate se deduce din pedeapsa aplicata de instantele nationale.

            La fel, principiul nu exclude aplicarea pentru aceeasi fapta a mai multor sanctiuni penale de natura diferita, cum ar fi pedepsele principale, complementare si accesorii, ori masurile de siguranta. De asemenea acest principiu nu exclude cumulul formelor de raspundere juridica (penala, civila, disciplinara).

            Raspunderea penala nu poate insa coexista cu raspunderea administrativa contraventionala, aceeasi fapta neputand fi in acelasi timp contraventie si infractiune. De aceea inchisoarea contraventionala se deduce din pedeapsa inchisorii, daca ulterior aceeasi fapta a fost calificata ca infractiune[11].

           

                        5. Principiul celeritatii si al prescriptibilitatii raspunderii penale.

            Acest principiu se refera la tragerea la raspundere penala in timp a celor care au savarsit infractiuni.

            Pentru ca raspunderea penala sa-si realizeze functia sociala, este necesar ca momentul tragerii la raspundere sa fie cat mai apropiat de momentul comiterii infractiunii. Ordinea sociala va fi astfel reinstaurata, iar sentimentul realizarii justitiei sociale va asigura securitatea persoanelor si bunurilor acestora.

Aceasta idee, exprimata de timpuriu in doctrina penala moderna, in sensul de aplicare a pedepsei cat mai prompta, mai apropiata in timp de savarsirea infractiunii, pentru a-si indeplinii scopul[12], se regaseste consacrata cu valoare de principiu in art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, potrivit carora inculpatul are dreptul la un proces echitabil, "intr-un termen rezonabil'.

            Pe de alta parte, timpul indelungat scurs de la savarsirea unei fapte penale,diminueaza necesitatea si oportunitatea interventiei statului, prin organele judiciare, pana la disparitia acestora. Astfel, o interventie a autoritatilor judiciare dupa trecerea unui timp mai indelungat, nu mai este nici necesara, nici oportuna, fiind de natura sa transforme in victima infractorul si sa trezeasca sentimente de reprobare fata de realizarea actului de justitie.

            De aceea, ca si in legislatia penala moderna, in general,  exista si in dreptul penal roman o cauza de inlaturare a raspunderii penale sau dupa caz a executarii pedepsei, prevazuta in concret in dispozitiile art. 121 - 130 din Codul penal, repectiv prescriptia, cu precizarea ca infractiuniule impotriva pacii si omenirii sunt imprescriptibile.