O scrisoare pierduta de I.L.Caragiale Farfuridi S-a spus ca una din principalele trasaturi ale originalitatii lui Caragiale sta in faptul ca personajele sale comice sunt prototipuri de imbecili. Desigur nu e vorba de niste imbecili din nastere, de cazuri clinice, ci de niste indivizi cu o imbecilitate castigata in mediul social care le-a imprimat un anume automatism de gandire, de vorbire si actiune, un comportament ilogic si absurd din punctul de vedere al unui om inteligent. Cel mai tipic imbecil din intreaga opera a lui Caragiale ni se pare a fi Take Farfurdi, personajul din O scrisoare pierduta. O concurenta ar putea veni din partea lui Agamita Dandanache, daca, in cazul acestuia din urma, imbecilitatea nu ar fi complicata cu ramolismentul. Farfuridi este insa imbecilul pur, pentru ca scriitorul – si odata cu dansul cititorii si spectatorii – au satisfactia si bucuria de a descoperi in el legi, fenomene, aspecte si tablouri de epoca imposibil de infatisat altfel. Personajul e o monstra edificatoare. El seamana cu o jivina fantastica, insa teribil de reala, prin arta cu care dramaturgul o impune constiintei noastre : groteasca imagine, marita ca de niste aparate optice, ne ajuta sa reconstruim o epoca. 59135ouv65ugs3k Deposedat – cu cruzime – de catre autor , de orice urma de inteligenta, Farfuridi, ca om politic, isi cunoaste foarte bine interesele, printr-un soi de instinct si automatism de speta, intocmai ca Agamita Dandanache, care pastreaza scrisoarea, in virtutea faptului ca asa procedeaza toti cei din familia sa, incepand de la `48. Are antene ultrasensibile pentru a adulmeca tradarea care era pe punctul de a se pune la cale de catre Joitica si grupul ei. Stie, din instinct de speta, ca tradarea e in firea lucrurilor. Ceea ce il nelinisteste este faptul de a fi exclus de la beneficiile ei : “ la urma urmei, fie si tradare – dar s-o stim si noi”. Automatic (insa spunand, tocmai din acesta cauza, numai adevarul !), Farfuridi declara solemn si paradoxal ca iubeste tradarea dar uraste pe… tradatori, adica pe cei care-l exclud de la profiturile ei. De aici pana la enormitatea pe care Caragiale i-o atribuie nu mai e decat un pas. Caci ipochimenul, in naivitatea si prostia-i teribila, asociaza la iubirea lui pentru tradare pe Stefan cel Mare, pe Mihai Bravul, pe Vlad Tepes si pe Mirecea cel Batran : “…De aceea eu intodeauna am repetat cu strabunii nostrii, cu Mihai Bravul si Stefan cel Mare: iubesc tradarea (cu intentie) dar urasc pe tradatori…Pentru ca eu am zis-o cu strabunii nostri, cu Mirecea cel Batran si cu Vlad Tepes, neica Zahario: imi place tradarea, dar…”etc. Personajul e simpatic si amuzant pentru ca momentan nu stie ce spune si e odios pentru ca stie foarte bine ce vrea, la urma urmei: chiverniseala proprie. Ca aparitie personala e numai hilar, ca reprezentant al spetei, al clasei sociale din care face parte, e fioros. Imbinarea acestor doua lanturi a fost posibila prin recurgerea la automatism si caricatura, vizibile mai ales in vorbirea personajului. Pe Farfuridi il caracterizeaza ticul verbal “fix”. De aceea el poate spune, in virtutea inertiei, “zece trecute fix” si chiar Caragiale insoteste toate aparitiile in scena (in numar de patru, pe intregul parcurs al piesei !) ale lui Farfuridi de un fel de dublu al sau, ori mai curand o anexa, in persoana lui Iordache Branzovenecsu. Branzovenecsu este o figura lipsita de individualitate, servind numai de reflector si totodata de umbra pentru ascendentul si patronul sau politic. De el il apropie mai intai numele, prin aluzia lor culinara, care sugereaza, cum remarcase Ibraileanu “inferioritate, vulgaritate si lichelism” apoi convingerile politice comune. Devine clar de tot ca ei sunt de nedespartit si merg impreuna oricand si oriunde, in nenorocire sau bucurie, fie ca are sau nu loc “tradarea” – pe care cu antenele lor fine au adulmecat-o deja – fie ca sunt sau nu partasi la ea. Intr-un singur loc – s-ar zice – apare o mica si trecatoare disensiune intre dansii : cand cu telegrama pe care Branzovenescu declara ca o inscaleste numai daca o dau “anonima”. E o mica fisura in prietenia lor, prilej pentru autor de a arata ca prostia, idiotia chiar, si poltroneria lui Branzovenescu e mai mare decat a tutorelui sau: “FARFURIDI (cu tarie, impunator) Trebuie sa ai curaj, ca mine! Trebuie s-o inscalesti: o dam ug135o9565uggs anonima! BRANZOVENESCU : Asa da, o inscalesc !” Intodeauna Branzovenescu seveste de multiplicator al replicilor lui Farfuridi, care, fragmentate, repetate sau reluate intr-o forma asemanatoare, devin astfel mai vii si mai dinamice. Foarte interesanta, este sub acest aspect, scena I din actul II, cand cei trei fruntasi politici – Trahanache, Farfuridi si Branzovenescu, abia asteapta prilejul sa aduca vorba despre “tradare” caci ei mirosisera tratativele care se duceau intre Catavencu si grupul condus de Zoe. Prlejul se iveste in momentul in care se pune problema aducerii lui Ienache Sirepeanu “sa voteze cu noi” – cum se exprima Trahanache. Farfuridi prinde vorba din zbor si pune intrebarea insinuanta: “Adica cum sa voteze cu noi?”, reluata apoi ca un ecou de Branzovenescu: “Adica cum sa voteze cu noi?” Jocul continua din ce in ce mai precipitat, intre cei doi, care stiau “ceva-cumva”, si Trahanache, devenit dintr-o data inocent. Vorbele se amesteca; printre parlamentarele politeturi cu iz occidental denaturant, precum stimabile, onorabile, venerabile etc., apare cate un familiar neica, cate un Iar te faci chinez sau Sa n-am parte de Joitica daca stiu. Cand spiritele se aprind prea tare,rasar cuvinte din fondul autohton, frizand mahalagismul. Trahanache e gata sa-i taxeze pe cei doi drept vagabonti de pe ulita si zavergii. Pentru ca numitul Catavencu facea figura de ultraprogresist, Farfuridi – Branzovenescu il declara pur si simplu nihilist (devenit in vorbirea personajelor lui Caragiale nifilist; ca si fitantie, arfiva etc.). Contrastul comic se accentueaza prin alaturarea unui calificativ foarte autohton: moftologul. Cu acest moftolog si nifilist, Fanica Tipatescu, prefectul, urmeaza “a-si da coatele” – dupa opinia lui Farfuridi. Replicile se succed vertiginous, comical senei, magistral, neatens de nimeni pana astazi in dramaturgia noastra, provine din gesticulatie, din mimica, din tistuituri, din semene de exclamatie, din interjectii si puncte de suspensie: “TRAHANACHE: Ma rog, aveti putintica.. FARFURIDI: Nu stiam… TRAHANACHE: Ma rog, aveti… FARFURIDI: Ba eu merg si mai departe si zic, cum ziceam lui amicul meu Branzovenescu: Ma tem de tradare TRAHANACHE: Cum de tradare? BRANZOVENESCU: De-aia noi astazi cand am mirosit ceva-cumva… FARFURUDI: Ceva-cumva… TRAHANACHE: Ceva-cumva? BRANZOVENESCU: Daca e cava la mijloc… TRAHANACHE: Daca e cava la mijloc? FARFURUDI: Da, asa, daca e tradare, adica daca o cer inresele partidului, fie ! BRANZOVENESCU: Dar cel putin s-o stim si noi (Trahanache vrea sa intrerupa, fara sa izbandeasca) FARFURUDI: Pentru ca eu am zis-o” etc Vine, in fine, momentul sa ne precizeze numele tradatorului. Jocul continua. Farfuridi si Branzovenescu sunt mereu evazivi. N-ar vrea sa-si supere interlocutorul pentru ca il stiu “tare”. De alta parte vor, in sfarsit, sa puna punctul pe i:
FARFURUDI: Sti ce, venerabile neica Zahario, ia sa dam noi mai bine cartile pe fata TRAHANACHE: Da-le, neica, sa vedem FARFURUDI: Ti-am spus ca mie- frica de tradare…Ei? BRANZOVENESCU: Ei? TRAHANACHE: Ei? FARFURUDI: Ei? Mi-e frica din partea amicului… TRAHANACHE: Care amic? BRANZOVENESCU: Care amic, care amic? Sti d-ta.. TRAHANACHE: Sa n-am parte de Joitica daca stiu FARFURUDI: Iar te faci chinez… TRAHANACHE: Zau, nu.. FARFURUDI: Din parte amicului…Fanica… TRAHANACHE: (surprins) Ce? BRANZOVENESCU: Din parte prefectului… TRAHANACHE: Cum? FARFURUDI: Noua ni-e frica …de! Ca-si da coatele cu Catavencu.. TRAHANACHE: (urmeaza jocul crescendo): Cu Catavencu? FARFURUDI: Cu moftologul BRANZOVENESCU: Cu nifilistul” Aparitia cea mai lunga a lui Farfuridi in O scrisoare pierduta o aflam in scena I din actul III, scena discursului. Cortina de ridica asupra unei intreruperi… Rau prizat de public – dominat de grupul galagios al lui Catavencu – oratorul, intrerupt mereu, se adreseaza avocateste cu acel vesnic “Dati-mi voie…” (insotit de stergerea fruntii asudate cu batista), cand catre auditoriu, cand catre presedinte. Branzovenescu se afla prin preajma, gata sa-i sara in ajutor, turnandu-i apa in pahar la pauza, agitand cu aplauze grupul simpatizantilor etc. Fata de liberschimbistul si ultraprogresistul Catavencu, Farfuridi trece de “ruginit”, invechit, obsedat de idea fixa a istoriei, pregatit sa faca expuneri lungi, obositoare, prin incursiunile lor in adancul trecutului. Abia terminase de vorbit “din punctul de vedere de drept” si acum era gata s-o inceapa iar de la : “anul una-mie-opt-sute-doua-zeci-si-unu… fix”. Publicul – exceptand pe partizani – in frunte cu Catavencu protesteaza vehement. Nu i se da stisfactie sa vorbeasca pe larg macar de la “64”, invitat fiind sa treaca la cestiune. Discursul lui Farfuridi este un monument de prostie si incoerenta, o nemaipomenita batere de apa in piua, o aruncare de vorbe sonore in gol, fara logica, in pur automatism cu toate ca ideologia oratorului – chiverniseala proprie – e clara de tot, pentru oricine, si in definitive subinteleasa de auditoriu, care stie prea bine ca discursurile sunt numai o ceremonie acolo. Cand nu debiteaza scolasticisme si tautologi mizerabile ca acestea: “ Cand ziceam dar 64, ziceam plebicism, cand ziceam plebicist, ziceam 64… Stim… oricine dintre noi stie ce este 64, sa vedem ce este plebicistul…” Farfuridi formuleaza paralogisme ingrozitoare precum urmatorul: “Din doua una, dati-mi voie: ori sa se revizuiasca, primesc! Dar sa nu se schimbe nimic, ori sa nu se revizuiasca, primesc! dar atunci sa se schimbe pe ici pe colo, si anume in punctele… esentiale…Din aceasta dilema nu puteti iesi…Am zis!” Cum e oratorul, asa e si publicul. Geniul lui Caragiale atinge aici (ca si in alte situati similare din opera dramaturgului si prozatorului) culmea spectacolului comic. In timp ce – in comediile sale – Alecsandri cauta a demasca impostura si prostia, pe loc, prin replica venita la timp din parte unui personaj pozitv sau macar prin atitudinea stravezie a autorului, Caragiale lasa lucrurile cum se afla. Nimeni din adunare nu da semne de protest fata de modul cum a fost formulata dilema in chestiune sau definitia lui “64”. Toata lumea, inclusiv presedintele, pronunta plebicist, cuvantul amenintand, din vina lui Caragiale sa se transmita in aceasta forma posteritatii ca si renumeratie a lui Pristanda. Nimeni nu protesteraza, pentru ca toti cei din adunare sunt, in grade diferite, niste Farfuridi si Catavenci, in masa, interesati de competitia politica si nicidecum de logica, de concordanta dintre vorbe si fapte, atata vreme cat nu e vorba de capatuiala lor personala. Asa incat Farfuridi poate debita, in continuare, enormitati. El vorbeste de o cestiune politica de la care atarna nu numai prezentul si viitorul, dar chiar si trecutul tarii. Tot asa, automatic, insira in nestire – numai pentru sonoritate, anii istorici: “…precum, dati-mi voie – (se sterge) precum la 21, dati-mi voie (se sterge), la 48, la 34, la 54, la 64, asemenea si la 84 si 94, si etetera, intrucat ne priveste”, uitand ca el si ai lui se aflau numai “in anul de gratie 1883”. Frazele discursului sunt intretaiate, dezacordate si discontinue: “Atunci iata ce zic eu si impreuna cu mine (incepe sa se inece) trebuie sa zica asemenea toti aceia care nu vor sa caza la extremitate (se ineaca mereu), adica vreau sa zic da, ca sa fie moderati… adica nu exageratiuni!... Intr-o chestiune politica si care, de la care atarna viitorul, prezentul si trecutul tarii… sa fie ori prea – prea, ori foarte – foarte…(se incurca, asuda si inghite) incat vine aici ocazia sa intrebam pentru ce…Da… pentru ce? Daca Europa… sa fie cu ochii atintiti asupra noastra, daca ma pot pronunta astfel, care lovesc sotietatea, adica fiindca din cauza zguduiriilor… si …. idei subversive…(asuda si se rataceste din ce in ce) si ma-ntelegi, mai in sfarsit, pentru care in orice ocaziuni solemne a dat probe de tact…vreau sa zic intr-o priviinta, poporul, natiunea, Romania…(cu tarie), tara in sfarsit… cu bun simt, pentru ca sa vie si sa recunoasca, de la care putem zice depanda…(se incurca si asuda mai tare), precum, dati-mi voie …pentru ca sa dam exemplul chiar surorilor noastre de ginte latine insa!” Chestiuni politice, zguduiri care lovesc societatea, “Europa cu ochii atintiti asupra noastra”, exempul ce trebuie sa-l dam “surorilor noastre de ginte latina”, poporul, natiunea, tara, Romania etc. – iata vorbe mari si goale debitate mai mult pentru aspectul lor sonor. Comicul reiese si din strabaterea printre aceste vorbe pretentioase a cate unui cuvant familiar, ivit cand oratorul se afla la ananghie, precum: ori prea-prea, ori foarte-foarte, ma intelegi; sau prin cateva fonetisme de epoca: sa caza, sotietate depanda, etetera. Coborat de pe tribuna si pus sa se certe cu Catavencu (in scena din pauza dintre cele doua discursuri), Farfuridi intepat de adversarul sau, devine pur si simplu un mahalagiu fara pic de parlamentarism. De asta data vorbirea lui este perfect coerenta, comunicand idei foarte clare in niste termini deosebit de pitoresti: “FARFURIDI (izbucnind): Ia scuteste-ma cu mofturile d-tale! Onest d-ta? Pe de o parte Racnetul Carpatilor, pe de alta parte chiverniseala confratilor, pe de o parte opozitie la toarta, pe de alta parte tescherea la buzunar!... Urla targul domnule… BRANZOVENSECU (tragandu-l de maneca): Tache ! Tache! ……………………………………………………………………………………… CATAVENCU: Da-mi voie! FARFURIDI (furios): Ce voie ! Ce voie! Vii cu moftologii, cu iconomii, cu sotietatii, cu scamatorii ca sa tragi lumea pe sfoara… cu dascalimea d-tale (miscare in grupul Catavencu), cu moftangiii d-tale” Se pare ca insusi Caragiale a tinut mult la acest personaj, pe care-l va fi descoperit cu satisfactie in figurile de avocati si avocatei ai timpului sau, ferventi aparatori ai partidului sau grupului politic din care faceau parte, gata sa-l tradeze daca interesele lor pesonale le dictau acest lucru – gata sa improvizeze discursuri demagogice, in care amestecau fara rusine poporul, tara si pe “strabunii nostrii”, luati ca martori la matrapazlacurlie lor. Ca a tinut mult la Farfuridi sta marturia lui D.Suchianu, care ne informeaza cum Caragiale a voit - cand piesa nu era gata – sa-l designeze candidat in alegeri, ezitand totusi intre dansul si Catavencu. In cele din urma insa s-a hotarat sa creeze un al treilea personaj pe care sa-l propuna candidat si ales, pe Agamita Dandanache, sinteza superioara a celor doi , acesta fiind mai imbecil decat Farfuridi si mai canalie decat Catavencu Bibliografie: Ion Rotaru “Analize literare si stilistice” Editia a III a revazuta si adaugata Editura Ion Creanga. Bucuresti, 1979
