Ion Larian Postolache biografia
Ion Larian Postolache opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
POSTOLACHE Ion Larian (numele la nastere: Ion Postolache), se naste la 18 nov. 1916, Adjud, judetul Vrancea - moare in 7 dec. 1997, Bucuresti.
Poet si traducator.
Fiul lui Dumitru Postolache, timplar, si al Siminei (n. Dobre).
Elev la Focsani, la Liceul „Unirea", apoi la Liceul comercial, pina in 1939, dupa care urmeaza timp de trei ani cursurile Acad. Comerciale din Bucuresti. Reporter de razboi (1942-l945).
A fost tehnician la „Gaz-metan" Bucuresti (1947-l951) si, pina in 1953, proiectant la Institutul de Proiectari pentru Industria Usoara.
Debuteaza in Caminul (1933), revista Liceului „Unirea". Activeaza in cenaclurile „Adonis", la „Sburatorul" lovinescian si la „Curierul", de la Sibiu.
De la volum de debut Fluturi de bronz (1937), prin Hronic (divertisment) (1941), Gradina cu cactusi (1969), Oratii (1972) la Amurgul zapezilor (1982), a ramas credincios formulelor traditionale. Bogata activitate de traducator (imnuri vedice, lirica sanscrita, poezia egipteana veche, Mahabharata).
A primit Ordinul Iqbal al Acad. Punjab din Lahore (Pakistan).
Fluturi de bronz (1937), semnat Ion Postolache, e o placheta de versuri tipice unei mentalitati moldave tirziu simboliste romantioase si nostalgice. Lirismul se contamina superficial de otravurile fostei decadente, de damnatia ce apasa asupra poetului si in general asupra fiintelor sensibile.
Toamne provinciale isi distileaza spleenul in icoane vesperale, ftizii bacoviene, corbi (aici de obicei „albastri"), compozitii cromatice in care se cauta cheia unor utopice evadari, inconsistente si cam intangibile iubite - iata o recuzita destul de comuna in epigonismul onest al epocii, si mai cu seama al zonei. Ion Larian Postolache incearca sa evadeze, prin stil, de conditionarea acestor elemente: metrica lui e corecta, cuvintele bine asezate in stanta, sentimentul are conductibilitate, pe alocuri chiar amplitudine. Se vede si o oarecare versatilitate, o suplete adaptata la stiluri deja patentate; asa incit sonuri din Minulescu stau alaturi de cele cosbuciene, romantei de tip St.O. losif ii poate urma o poezie cu sugestii barbiene de rima. Fiind in cautarea tonului propriu, poetul ii forteaza nerabdator aparitia prin mestesug retoric. Aici si in Hronic (1941) se contureaza citeva teme ce-l vor preocupa si ulterior. Astfel, ciclul de portrete „monahale" anunta galeria figurilor desprinse dintr-o revoluta istorie teutonica, fanariota, moldava si nu mai putin legendara.
Sint icoane de caracter si de atmosfera intru glorificarea trecutului.
Apoi tot Hronicul deschide seria baladelor de „liubov", aciuate intr-o aburoasa medievalitate, frivole si sprintare, pline de culoare, dar si trenante in epicitate. Lunga tacere pina la aparitia celei de a treia carti, Gradina cu cactusi (1969), explica poate faptul ca, revenind la unelte, Ion Larian Postolache se va plasa de aici inainte aproape exclusiv pe o pozitie paseista. Chiar titlul este cel al unui frumos poem ce recupereaza nostalgic si cu neascuns regret locurile dragi din vremea de odinioara. Amaraciunea iesind din trecerea timpului este aproape singurul element justificator si mobilizator al numeroaselor poeme de dragoste. Aflat intr-un permanent bilant, temperamentul echilibrat al poetului adasta la nuante si se imbata de voluptatea combinarii lor. Originala si autentica este poezia lui Ion Larian Postolache in primul rind in acel tip de spovedanie, unde sentimentul isi pastreaza o anumita nuditate instinctuala, gasind si expresia potrivita:
„Vreau limpezi sa-nfloreasca acele calde soapte,
Sa-mi pui in stih mireasma si-alaturi sa-mi ramii;
Sa nu presari cenusa pe inima -nici noapte,
Pe sfintele icoane a serilor diniii.
Mi-e teama de amurgul ce vine peste lume,
Ma sperie apusul acesta singeros.
— Asaza-te alaiuri si cheama-ma pe nume.
Ramii! Aprinde lampa! Sa inseram frumos!". |
Din ciclul larg al amintirilor s-au constituit si „poemele de front", reluate si amplificate in ultima carie. Revenind cu importante adaugiri, poetul a dai consistenta acestui document uman. O anumita emfaza versi-Qcatorie, cu preocupari de teoretizare a creatiei se afla parazitara in corpul volumului Oratii (1972).
Poetii ar fi „prooroci peste milenii / ai marilor probleme sociale", iar poezia, in alt exemplu, „raportul dinire nota si muzica din sfere". Autenticitate mai multa au elegiile domestice, peisajele de un cromaiism delicat, compozitiile l'Iuctuind pe evenimentele intimitatii. in buna masura poezia lui Ion Larian Postolache este si ocazionala, captiva intr-un enunt epuizai inca in primele strofe. Alteori devine didacticista si circumstantiala. Amurgul zapezilor (1982), in care sini preluate numeroase din poeziile anterioare, este culegerea cea mai reprezentau va peniru poet. Ion Larian Postolache este un bun creator de atmosfera levantina pe un fond anecdotic moldav, hitru, cronicaresc. Nu ideea esie punctul forte al aceslor poezii, ci lexicul; condus cu autoritate, poemul ramine insa demonstrativ si expozitiv, iar eul auctorial are aproape inioldeauna un plasament privilegiat in acele demonstratii. Buna stapinire a mijloacelor prozodice l-a ajutai pe Ion Larian Postolache sa traduca mii de versuri din mari epopei ale lumii.
OPERA:
Fluturi de bronz, versuri. Focsani, 1937;
Hronic (divertisment), Bucuresti, 1941;
Gradina cu cactusi, versuri, Bucuresti, 1969;
Oratii, slinuri, Bucuresti, 1972;
Aputrgul zapezilor, versuri, Bucuresti, . 'Traduceri: Imnuri vedice (in colab. cu Viorica Vizanti), Bucuresti, 1969;
Texte alese din lirica sanscrita (in colab. cu Charlotte Filitti), Bucuresti, 1973;
Poezia Egiptului faraonic (in colab. cu . Acsan), Bucuresti, 1974;
Mahabharat Sir Thomas Malory, Moartea regelui Arthur, roman, 5 voi. (in colab. cu Charlolte Filitti), pref. de D. Grigorcscu, Bucuresii, 1979. |
REFERINTE CRITICE:
A. Beldeanu, in Cronica, nr. 4, 1973;
M. lorgulescu, in Luceafarul, nr. 8, 1973;
D. Vranceana, in Scinteia, nr. 9652, 1973;
B. Cioculescu, in * '*, Literatura romana contemporana, 1, 1980;
Gh. Bulgar, in Romania literara, nr. 8, 1984;
AI. Raicu, in Romania literara, nr. 46, 1986.
|
