in 1929, la data publicarii, Zodia Cancerului nu era intaiul roman istoric al lui Mihail Sadoveanu. II precedasera Soimii, Neamul Soimarestilor, Vremuri de bejenie, carti in care trecutul aparea zugravit in latura lui dramatica, in care lupta pentru putere se impleteste cu cea pentru dreptate si libertate. Asa cum observa criticul Nicolae Manolescu, acest roman, ca si Nunta domnitei Ruxanda, face trecerea spre constructia epopeica din Fratii Jderi. Spre deosebire de romanele istorice de tinerete - construite dupa canoanele literaturii romantice de aventuri -, in cartile de maturitate, "ritmul evenimentelor devine unul al povestirii; cu alte cuvinte un protocol" (Sadoveanu sau utopia cartii"). Desi porneste de la fapte si realitati istorice atestate documentar, Sadoveanu prefera sa inventeze o lume noua, pe care o transfigureaza artistic in forme magistrale: "Memoria lui este pura imaginatie si opera cea mai universal documentara din literatura noastra este integral o opera de imaginatie" (ibidem).
Substratul epic al romanului este relativ restrans. Intrand in tara cu misiuni tainice, dar afisand postura de misionar crestin care se duce la Stambul "la necredinciosi ca sa le duca lumina cea adevarata'', abatele de Marenne - om cultivat si sensibil - va strabate, alaturi de insotitorii sai, un taram edenic, binecuvantat de Dumnezeu. Parcurgand tinuturile fara graba, abatele descopera o tara cu o natura neatinsa parca de mana omului, in care vaile adanci si prapastiile alterneaza cu poienile insorite, ascunse in desisurile padurilor nesfarsite unde pasc zimbrii. Linistea ce inconjoara aceste tinuturi le confera o "atmosfera" misterioasa.
Dar singuratatile" nu sunt chiar atat de salbatice. De la o vreme, ei intalnesc sate parasite cu bordeiele distruse si oameni inspaimantati. Putinii locuitori ramasi se ascund in hatisurile padurii si nu ies la lumina decat cand sunt in siguranta. Satele si morile din jur sunt arse si daramate.
Patrundem, astfel, intr-o lume aflata sub zodia Cancerului. Oamenii duc o existenta precara, apasati de dari si biruri mari. Saracia bantuie pretutindeni, iar domnia lui Duca-Voda se dovedeste despotica si neinduratoare. Uimirea abatelui de Marenne isi gaseste raspunsul in cuvintele cumpanite ale oamenilor ori ale insotitorilor sai. Alecu Ruset, fiul domnitorului de curand mazilit, ii spune abatelui cu mahnire:
"Traim timpuri grele si nu inteleg de ce Dumnezeu a gasit cu cale sa ne aseze asa de rau (). Toate in Moldova, domnule de Marenne, sunt scurte, trecatoare si viforoase, si cele bune si cele rele. Acum doi ani aceste locuri erau inflorite si populate. Acum nu mai sunt".
Cu toate acestea, oamenii nu si-au pierdut omenia si, in pofida saraciei, isi manifesta ospitalitatea cu aceeasi buna-credinta cu care isi fac, de altfel, si inchinaciunile. intampinandu-i cu ospitalitate la o moara de curand distrusa, Lazarel Griga, proprietarul acesteia, dupa ce le spune ca inexistenta drumurilor se datoreaza precautiei de a nu fi descoperiti de dusmani, le serveste inaltilor oaspeti o masa deosebita, stropita cu vin vechi de Cotnari. Abatele de Marenne se lasa initiat cu voluptate in "tainele" vietii moldovenilor, pe care le elogiaza considerandu-le niste virtuti care nu pot fi intalnite oriunde (ritualul ospetelor si varietatea felurilor de mancare, descifrarea misterelor naturii si ale timpului).
Paralel cu aceasta "descriere a Moldovei", scriitorul desfasoara pe alt plan o intriga bine condusa, in care sunt antrenati domni si curteni, osteni si oameni de rand, domnite si prelati. Vremurile sunt tulburi, domnitorii se succed la tron cu repeziciune, tara e un viespar de intrigi si razbunari, capetele cad cu o usurinta neinchipuita, iar increderea si speranta ratacesc pe drumuri nestiute.
Alecu Ruset - fiul fostului domnitor - iubeste pe Catrina, fiica adversarului sau, domnitorul Duca-Voda. Tolerat de Duca-Voda pentru protectorii sai la Poarta, Alecu Ruset este un nostalgic, un tanar lipsit parca de vlaga. Avea dreptate G. Calinescu sa-l incadreze in categoria visatorilor. "Deci si de data aceasta - scrie Calinescu in Istoria sa - avem de-a face cu un erou melancolic, lipsit de initiativa din cauza dragostei sau cu o initiativa dezordonata si ineficienta". Sperand intr-o schimbare neasteptata, Alecu Ruset isi cultiva in continuare relatiile la Stambul, mentine legaturile cu oamenii lui de incredere, calatoreste la Tarigrad si pune la cale planuri de rapire a iubitei sale. intalnirile pe ascuns cu domnita Catrina ii sporesc nelinistea si ii intaresc convingerea ca iubirea lor se afla sub semnul nefericirii.
La curtea lui Duca-Voda, abatele de Marenne e intampinat si primit cu mare fast. Viclean si diplomat, domnitorul stie sa-si ascunda suspiciunea fata de aceasta vizita al carei scop ii scapa deocamdata. Duca-Voda s-a inconjurat de oameni invatati. ii are in preajma pe mitropolitul Dosoftei, pe invatatul logofat Miron Costin, pe parintele Guido Celesti, pe hatmanul Buhus, dar si boieri si curteni care-l slujesc cu credinta si devotament. Abatele de Marenne e surprins, insa, sa vada, alaturi de oameni apropiati domnitorului, fosti tradatori sau oameni din tabara domnitorului de curand mazilit, Antonie-Voda. Masa e fastuoasa si "impodobita cu blide si tacamuri de argint. Noile feluri de mancare sunt introduse cu fast si anuntate cu trambite si surle. La masa se vorbeste despre maretia trecutului acestei tari si despre originea ei nobila.
in ciuda acestei straluciri aparente, rautatea si despotismul domniei lui Duca-Voda si-au pus pecetea peste tot. Ele se rasfrang chiar si asupra propriei sale familii. inspaimantati de metodele lui Duca-Voda, apropiatii sai il asculta cu sfintenie si nu indraznesc sa i se opuna pe fata. Destinul fiicei sale, Catrina, se afla, de asemenea, in mainile domnitorului. Fata a fost promisa cu mult timp in urma beizadelei Stefan, iar interesele politice cer implinirea neintarziata a fagaduintei facute. Catrina continua sa se vada pe ascuns cu Alecu Ruset, si intalnirile lor, desi scurte si tensionate, le redau increderea si speranta intr-un destin fericit. O poezie duioasa insoteste gesturile si privirile lor furisate.
Pastrand nota evocarii istorice, in ultima treime a cartii Sadoveanu insista asupra anecdotei, a evenimentelor si intamplarilor petrecute Ia Poarta Otomana. Locul resedintei sultanului si vizirului, Stambulul, devine scena pe care se confrunta eroii cartii, sositi in Capitala imperiului. Orasul este labirintic si exotic, semnele civilizatiei sunt prezente pretutindeni, dar viata inaltilor demnitari de la Poarta este invaluita in mister. Acesta este partial dezlegat de incursiunea abatelui de Marenne in locurile tainice, ascunse vederii muritorilor, unde isi duc existenta sultanul si vizirul sau. Cu sultanul, abatele joaca o partida de sah pe care o pierde strategic pentru a obtine din partea acestuia protectia beizadelei Alecu Ruset. Evocarea dobandeste aici dimensiunile unei veritabile reconstituiri a atmosferei specific orientale, incarcata de mister si exotism.
Nota aventuroasa si erotica a cartii se accentueaza in acest final, apropiind romanul lui Sadoveanu de productiile atat de raspandite ale genului. Actiunea cartii concentreaza acum in economia ei conflictul dintre domnul Moldovei si Alecu Ruset, precum si toata gama de jocuri politice si diplomatice folosite de Duca-Voda pentru obtinerea reinnoirii domniei si a hatmaniei Ucrainei, ce i se promisese. Atentia cade si pe nefericitul print Alecu Ruset, care - mistuit de dorul Catrinei - pune la cale planuri nebunesti de rapire a domnitei, inchisa temporar la o manastire din Stambul. Cum era si firesc, planul esueaza si tanarul print este pe punctul de a-si pierde viata. Nici sfaturile intelepte ale abatelui de Marenne, nici insistenta prietenului sau, Valcu Barladeanu, de a evita primejdia, nu-l pot frana din avantul sau romantic. Alecu Ruset, nebun de dragoste, vazand ca nu o poate rapi pe domnita, pune la cale capturarea logodnicului ei, beizadeaua Stefan. Dar planul esueaza si Alecu Ruset este prins si adus in fata domnitorului care-l ucide cu buzduganul, strecurand groaza in sufletele celor din jur. in final, in ciuda saraciei in care se afla tara, Duca-Voda, folosind ultimii bani din vistieria domneasca, organizeaza o nunta costisitoare pentru domnita Catrina.
in familie, Duca-Voda trece drept un om puternic si cumpatat, formand cu Domnita Anastasia o pereche model. Pe Anastasia o respecta pentru harnicia ei si priceperea in administrarea mosiilor si tinerea socotelilor acestora. Mosiile si dregatoriile ii aduc lui Voda bani multi pe care el ii economiseste cu grija pentru noua incuviintare, de catre Poarta, a domniei sale viitoare. Este credincios, ridica manastiri si biserici, inzestreaza alte lacasuri de cult si plateste preotii cu bani buni. Dispretuieste risipa si desfraul, e "auster si nevicios" si tocmai de aceea inspira frica. inconjurat de oameni credinciosi, dar si de dusmani, Duca-Voda este banuitor si fara incredere in oameni. Viata nesigura din acele timpuri si cele doua domnii agitate l-au facut suspicios si extrem de prevazator. Ca si Lapusneanu, Duca-Voda pedepseste fara mila pe boierii banuiti de tradare. Este, insa, mai putin sadic, dar tot atat de viclean.
In evolutia scrisului lui Sadoveanu, Zodia Cancerului reprezinta un progres, atat sub raport structural si compozitional, cat si al formulei narative. Noua carte este superioara, totodata, prin diminuarea evidenta a exceselor de lirism si de poetizare ale descrierilor, dar si prin sobrietatea stilului. Faptul acesta este observat inca de la aparitia romanului de catre Pompiliu Constan-tinescu: "in Zodia Cancerului ne intampina de la inceput o sobrietate de stil si o economie de peisagiu poetic, care se mentine in tot cursul celor doua volume. Scriitorul nu si-a schimbat perspectivele evocarii, dar si-a modificat mijloacele de expresie (), el aduce fluenta in povestire, intr-un stil mai potrivit romanului, prin lipsa Iui de prea evidente podoabe" {Romanul romanesc interbelic). Sadoveanu renunta, asadar, la excesele stilistice, este firesc si natural in expresie, iar limba lui - care "pune in valoare foarte bine resursele verbale ale cronicarilor", cum spunea G. Calinescu - are savoarea letopisetelor si incantatia unei orchestrari melodice desavarsite.
Simplitatea aparenta a discursului narativ, spontaneitatea cu care este reprodusa limba vorbita de moldoveni ascund un rafinament lingvistic rar intalnit, o mare precizie a termenilor, o sensibilitate unica a dozarii grupurilor semantice care imbina fericit limba arhaica cu sintagmele moderne.
