ZAMOLXE - Piesa de teatru in trei acte de Lucian Blaga.
Subintitulata "Mister pagan", ea a fost scrisa intre 1920 si 1921, deschizand seria celor zece piese care alcatuiesc opera dramatica blagiana. Tabloul I din actul 1 (Monologul lui Zamolxe) si tabloul I din actul III au fost publicate initial in revista "Gandirea", in nr. 11, 1 octombrie si nr. 13, 1 noiembrie .
Volumul apare in cursul aceluiasi an, la Editura Institutului de Arte Grafice "Ardealul" din Cluj, insotit de sase desene de G. Serban.
In 1922, piesa a fost incununata cu un premiu instituit de Ministerul Artelor pentru "cea mai valoroasa opera de arta" aparuta in anul anterior. A fost pusa pentru prima oara in scena la 28 februarie 1924, la Teatrul Maghiar din Cluj, in traducerea lui Bard Oscar. Desi a debutat cu volume de poezie bine primite de critica, Lucian Blaga a simtit de timpuriu nevoia de a-si diversifica mijloacele de expresie. Un prim exercitiu dramatic facuse inca in 1911, cand scrisese o sceneta umoristica, avandu-i drept protagonisti pe membrii familiei si adresata mamei, pentru a o convinge sa-i cumpere un costum nou de haine. Lecturi din marea dramaturgie universala si din teoreticieni ai artei teatrale, vizionarea de spectacole, precum si contactul vienez cu drama expresionista, i-au format gustul si instrumentele dramatice. Dar "pricina launtrica" a scrierii piesei este marturisita in Hronicul si cantecul varstelor. "Autocritica, simtitor intetita tocmai in acele zile, imi spunea ca va trebui sa ma despart chiar si de poezia mea de pana atunci. Aspiram parca la alte moduri, vag intrezarite, ale expresiei si spre o adancire a albiei poetice.
Evitam, prin urmare, sa dau grai starilor nude de cari eram invadat si pe cari nu ma simteam capabil sa le ridic pana la sublima lor lamura.
In fata freneziilor de-o clipa gata sa ma consume sau a violentelor sfasieri launtrice, lirismul direct putea sa duca la un exhibitionism ce mi-ar ii inspirat oroare a doua zi. Sa evadez intr-un gen mai obiectiv? intr-o zi am inchipuit mitul lui Zamolxe." inlocuind genul liric cu cel dramatic, Lucian Blaga invata mai mult decat camuflarea sau obiectivarea sentimentelor; el experimenteaza o modalitate mai complexa decat poezia de a exprima, prin vocile mai multor personaje, tendintele sale launtrice contradictorii sau divergente. Scena de teatru se transforma intr-un urias corelativ obiectiv al sufletului autorului, iar actorii inceteaza sa mai reprezinte lumea la modul rcalist-comportamentist, devenind purtatorii unor idei si tensiuni spirituale.
Originile interculturale ale piesei Zamolxe sunt de cautat in mai multe directii. Pe de o parte, este vorba de influenta modelatoare pe care o exercita asupra lui Lucian Blaga "noul stil" al expresionismului german; ea se manifesta nu atat la nivelul expresiei, cat al dorintei de sondare a abisalului si a originarului.
Pe de alta parte, Nietzsche si morfologi ai culturii precum Spengler, Frobenius, Wollflin sau Worringer i-au indus nazuinta de a surprinde trasaturile arhetipale ale imaginarului individual si colectiv.
In sfarsit, poetul a rezonat in mod inevitabil si la curentul dominant in ideologiile nationale de dinaintea celui de-al doilea razboi mondial, si anume la proiectul de cautare a originilor de substrat ale neamurilor. Germanii erau preocupatii de recuperarea componentei ariene, sarbii si croatii isi cercetau radacinile ilirice, polonezii pe cele sarmatice, maghiarii se revendicau de la populatiile siberiene, albanezii dezvoltau mitul Tarii promise, slovacii pe cel al Marelui Imperiu al Moraviei, iar romanii doreau sa reconstituie, de sub componenta latina, "fondul nostru nelatin", traco-getic sau slav. Modelul acestor cautari il oferise Nietzsche, care aratase in Nasterea tragediei ca, in lumea moderna, are loc o reintoarcere a elementelor de cultura pagana, indo-europeana, pre-crestina, cenzurate timp de aproape doua milenii de catre cultura crestina.
Opera lui Lucian Blaga se inscrie si ea in acest curent. Pasii profetului, articolul programatic Revolta fondului nostru nelatin si Zamolxe, toate din 1921, isi propun sa exploreze substratul tracic al romanismului, imprumutand categoriile lui Nietzsche, ganditorul roman asimileaza stratul latin unui principiu apolinic, iar pe cel dacic unui principiu dionysiac:
"Se poate spune ca, in spiritul romanesc e dominanta latinitatea, | linistita si prin excelenta culturala. Avem insa si un bogat fond slavo-trac, exuberant si vital, care, oricat ne-am impotrivi, se desprinde uneori din corola necunoscutului rasarind puternic in constiinte. Simetria si armonia latina nee adeseori sfartecata de furtuna care fulgera molcom in adancurile oarecum metafizice ale Setului romanesc. E revolta fondului nostru nelatin".
"Misterul pagan" Zamolxe pune in scena un asemenea conflict abisal, care tine de mecanismele psihoistorice ale civilizatiei.
In fundalul filosofic al piesei se infrunta doua principii divine, doua religii: politeismul clasic propovaduit de catre Magul-Preot si henotcismul panteist profetizat de catre Zamolxe. Din nou, marile modele pentru acest conflict nu lipsesc, de la Bacantele lui Euripide, unde venirea lui Dionysos in Theba distruge tragic ordinea preexistenta reprezentata de Penteu, pana la Asa grait-a Zarathustra a lui Nietzsche, unde profetul "supra-omului" vine sa zdruncine temeliile civilizatiei burgheze moderne. Opozitia dintre panteonul clasic al dacilor si Marele Orb 2amolxian reflecta in plus si alte scheme ale filosofiei "irationaliste" din prima jumatate a secolului XX.
In spiritul distinctiilor facute de Bergson, zeii poliadici sunt asimilati cu ceea ce filosoful francez definea drept "notiuni moarte", idei osificate, concepte sterile, in timp ce Marele Orb aminteste de conceptul de durata vitala, de energie creatoare, de elan vital.
De asemenea, opozitia se lumineaza si prin conceptele psihanalizei freudiene, zeii apolinici si preotii lor trimitand la dimensiunea constienta a psihicului uman, in timp ce divinitatea dionysiaca pe cale de a se trezi in cultura dacilor prin revelatiile lui Zamolxe simbolizeaza impulsurile inconstiente refulate. Marele Orb din Zamolxe, zeul Pan din Pasii profetului, divinitati ce premerg Marelui Anonim din sistemul filosofic de mai tarziu, sunt personificariale unui principiu primordial al universului. In opozitie cu teologia si filosofia traditionala, care considerau principiul ultim ca fiind de natura rationala, intelectiva, hiperconstienta, dar in acord cu filosofia irationalista de la Schopenhauer si Nietzsche la Bergson si Ludwig Klagcs, Lucian Blaga considera ca divinitatea arc o natura instinctuala, vitalista, inconstienta. Marele Orb este marele principiu vital care anima lumea, care da viata tuturor fapturilor, care insufla oamenilor energia frenetica a dorintei de a trai, de a simti, de a se implica afectiv in ceea ce ii inconjoara.
El functioneaza ca un suflet orb al lumii, o anima mundi, sau ca Duhul Pamantului din Faustul lui Goethe. intr-un eseu intitulat Minciunile lui Dumnezeu, Lucian Blaga da drept sursa a divinitatii sale panteiste o legenda romaneasca culeasa de Tudor Pamfile, in care Dumnezeu "greseste" planurile arhitectonice dupa care creeaza lumea si are nevoie de sfatul ariciului pentru a indrepta lucrurile.
In rolul acestui Dumnezeu pagan care bajbaie parca in intuneric, piesa il distribuie pe Marele Orb, iar in rolul sfetnicului, care il duce de mana si ii arata calea, pe profetul sau Zamolxe. De fapt, ni se sugereaza, in fiecare din noi se afla un "orb" si un "sfetnic", un inconstient magic si un intelect luminator. Arunci cand omul este dominat de intelect, cand traieste excesiv in lumea ideilor, el sufera o devitalizare, o pierdere a energiei de viata.
Acesta este stadiul societatii dacilor atunci cand Zamolxe isi aduce mesajul. Credinta s-a stins, zeii au murit, sunt "mucegaiti de vesnicie", au devenit simpli idoli pe care Magul ii foloseste pentru a domina multimea. Zamolxe propovaduieste o reforma prin care dacii sa redescopere, prin figura Marelui Orb, forta nezagazuita a vietii.
In fapt, Zamolxe aduce, la un interval mare de timp, nu doar o revelatie asupra Marelui Orb, ci doua. De fiecare data, propovaduirea sa sfarseste tragic, prima oara el este alungat din cetate, iar a doua oara este ucis, dar de fiecare dala samanta sadita de el ramane sa lucreze in suflete si sa-i metamorfozeze interior pe oameni. "Sunt deci doua posibilitati de a reda artistic «absolutul»: «liniste», «miscare». Se stie ca extazul se exprima fiziologic si fizionomie fie in absoluta nemiscare contemplativa, fie in invartire, joc, goana, strigate dionisice.
Aceste efecte si expresii ale extazului, in aparenta opuse, au in fond acelasi raport cu absolutul", scrie Lucian Blaga intr-un eseu din Probleme estetice.
Acestea sunt si cele doua moduri prin care Zamolxe, in cele doua veniri ale sale, propune refacerea contactului mistic dintre individ si divinitate.
Primul Zamolxe este un profet dionysiac, care se manifesta stihial:
"A fost o vreme cand urlam. Voiam sa razvratesc si muntii impotriva ta si le strigam: rostogoliti-va cerurile, nebunia si apele".
Adeptii sai, "orbii", se comporta ca menadele care intra in starea de enthusiasmos in cadrul ritualurilor orgiastice ale lui Dionysos. Zemora seamana si ea cu bacantele decrise de Homer, alergand singura pe munte, prin padure, cu ciulini in parul despletit. Figura cea mai emblematica pentru hieromania (nebunia sacra) pe care zeul o induce oamenilor este Ciobanul. Asemeni lui Penleu, acesta se vrea reprezentantul ordinii civice si il refuza pe zeu, alungandu-I pe profet cu pietre. Dar pedeapsa pe care o aplica Dionysos lui Pcnteu, in piesa lui Euripide, si Marele Orb Ciobanului, in cea a lui Lucian Blaga, este ca acesta sa devina un bacant fara de voie, un posedat, un epileptic. Noaptea, el se simte locuit de catre un altul si se transforma in lup, semn ca viata instinctelor propovaduita de Zamolxe, dar refuzata de Cioban, se razbuna si il transforma intr-o bestie. Cel de-al doilea Zamolxe este un profet orfic. Dupa ce a fost alungat din cetate, el se inchide intr-o pestera in munte, unde intra intr-o stare de meditatie cataleptica. El experimenteaza astfel cealalta forma de invocare a sacrului, extazul mistic.
Asemeni zeului Pan din Pasii profetului, personajul se identifica ritmurilor naturii, se confunda cu firea insasi. Asa cum nebunia dionysiaca fusese intrupata de Cioban, si contopirea panteista cu universul are un corelativ intr-un alt personaj, Ghebosul. Acesta, singurul care il recunoaste pe Zamolxe la a doua sa venire, ingroapa cadavre la radacina vitei de vie, sustinand ca mortii "isi incalzesc la soare sangele
urcandu-se-n lastarii viei mele".
La finalul perioadei de recluziune, trei aparitii vizionare (care aduc aminte de Socrate, de Isus si de Giordano Bruno) ii sugereaza lui Zamolxe ca trebuie sa duca revelatia in cetate, chiar daca va plati cu viata pentru aceasta. Intr-adevar, intre timp Magul si Vrajitorul, speriati ca doctrina lui Zamolxe se propaga lot mai mult intre daci, pun la calc un plan diabolic, si anume acela de a-l diviniza pe Zamolxe insusi, de a-l transforma intr-o statuie de asezai intre toate celelalte statui din templu. Simbolismul este transparent, prin zeificare Zamolxe ar fi metamorfozat, dintr-un profet al elanului vital, al principiului inconstient, intr-o imagine abstracta, intr-o idee moarta. Aceasta i-ar ucide mesajul si ar stinge puterea de fascinatie pe care predicile sale despre Marelui Orb cosmic le exercita asupra dacilor. intelegand acestea, Zamolxe, intors incognito in cetate, sparge statuia care il reprezinta ca zeu in chiar ceremonialul consacrarii, si este ucis ca profanator de multimea furioasa. El devine astfel un simbol al iluminatului care se sacrifica pe sine pentru a-si transmite nepervertit revelatia.
