AUTORUL SI OPERA SA - Marin PREDA |
S-a nascut la 5 august 1922 in comuna Silistea-Gu-mesti. Teleorman. Urmeaza scoala primara in satul natal. Din 1937 este elev la Scoala Normala din Abrud, care e transferata la Cristur - Odorhei. Dupa Dictatul de la Viena, ajunge la Bucuresti, unde isi continua studiile secundare. Din 1941 este corector la ziarul "Timpul", apoi functionar la Institutul de Statistica (1942) si secretar de redactie la "Evenimentul zilei", corector la "Romania libera", secretar de presa la Ministerul Informatiilor (1946), functionar la Societatea Scriitorilor (1947-l948). Desfasoara activitate redactionala la "Viata Romaneasca" (1952), al carei redactor-sef adjunct este intre anii 1957 si . Face parte din conducerea Uniunii Scriitorilor, devenind vicepresedinte dupa Conferinta scriitorilor din .
Indeplineste si functia de director al Editurii Cartea Romaneasca. Debuteaza in ziarul "Timpul" (1942), cu schita Parlitii, varianta initiala a unui episod din nuvela O adunare linistita. Cele opt nuvele ale volumului de debut Intalnirea din Pamanturi (1948) sunt scene cotidiene din existenta unui sat dunarean, "populat de indivizi cu structuri sufletesti primare si totodata sublimate, capabili de reactii spontane si hotarari nete" (Marian Popa). Volumul este germenele epic al multor opere ulterioare. In 1949 publica nuvela Ana Rosculet. Urmeaza nuvelele Desfasurarea (1952), Ferestre intunecate (1956) si indrazneala (1959).
Romanul Morometii (1955) consacra debutul sau ca romancier. Al doilea volum este publicat in . Morometii infatiseaza criza structurilor patriarhale ale satului romanesc, aducand in prim-plan imaginea taranului moralist care mediteaza asupra conditiei sale. Destinul familiei Moromete este urmarit tangential si in romanele Marele singuratic (1972) si Delirul (1975). Romanele Risipitorii (1962), Intrusul (1968), Cel mai iubit dintre pamanteni (1980) dezvolta epic o problematica citadina.
Lucrarea autobiografica Viata ca o prada (1977) si Imposibila intoarcere - volum de eseuri politice si literare (1971) - intregesc opera unui scriitor a carui fascinatie fata de temele filosofiei istoriei s-a manifestat constant.
S-a stins din viata la 16 mai 1980.
Istoria literaturii noastre contemporane il prezinta pe Marin Preda ca pe un scriitor ce apara conditia literaturii realiste, care abordeaza in opera sa teme morale sau existentiale intr-un stil epic de mare densitate si care a asezat proza romaneasca pe terenul solid al observatiei psihologice.
Prezentarea textului - Viata ca o prada |
O CARTE GREU DE CLASIFICAT.
Volumul Viata ca o prada a fost primit cu mult interes de cititori si de critica literara. Dupa unele pareri, ar fi un roman al formarii scriitorului sau o carte de memorii. Aceste afirmatii sunt justificate de faptul ca paginile cartii reconstituie intr-adevar debutul literar al lui Marin Preda si evoca atmosfera cultural-politica in care s-a format scriitorul, prezinta amintiri ale acestuia, oferindu-ne prilejul sa recunoastem in unele portrete personaje ale altor romane ale autorului sau referiri la scriitori cunoscuti.
Criticul Eugen Simion, in lucrarea Scriitori romani de azi, considera Viata ca o prada un jurnal "in sensul Cuvintelor lui Jcan-Paul Satire, un jurnal despre nasterea si criza vocatiei literare". Acest aspect apare ca esential in carte si urmareste prelungirea fenomenului literar in constiinta individuala. Este semnalata "aventura constiintei", orientata spre zona talentului, cat si descoperirea cuvantului si a fortei sale magice.
TATAL SI FIUL.
Viata ca o prada este si un roman al familiei, mai precis el prezinta o tema frecventa in proza noastra si nu numai, aceea a despartirii de familie, a evadarii din lumea satului. in carte cucereste din primele pagini tatal, Tudor Calarasu, in persoana caruia il reintalnim pe Ilie Moromete, al carui glas "este cand impiedicat, cand sfasietor ironic".
Se pare ca nu intamplator scena despartirii fiului de tata se petrece in drum spre gara, acesta fiind locul in care drumurile se despart. Tatal evita sa-i spuna fiului ce gandeste:
"- Domnule, incepu el, te duci la Bucuresti si tacu vreme indelungata. Nu eram atent la el, dar nu eram nici nelinistit. Nu credeam in adevarul evenimentelor care se petreceau, asa cum nu credeam in lucrurile nefiresti. Acest sentiment de neincredere care mi se nastea in constiinta, in acea toamna, era adanc si cu anii a devenit foarte stabil si m-a eliberat pentru multa vreme de presiunea timpului tragic
Returnari nefiresti puteau avea o durata nu puteau avea viitor.
- Te duci la Bucuresti relua tata si cu o insistenta cu care vocea sa groasa se ferea sa ma sperie, dar nu sovaia sa ma faca totusi sa inteleg ca incepand din clipele acelea ma aflam pe un drum pe care urma sa merg singur, incepu sa-mi spuna ca mai mult decat facuse pentru mine pana atunci nu mai putea, ca el de bani nu mai avea cum sa faca rost; chiar atunci cand ma insotea sa ma urc in tren nu avea sa-mi dea niciun leu, nu avea, intelegeam sau nu intelegeam?!
- Ba, tu auzi ce spun eu aicea?! Nu auzeam. Adica auzeam, dar nu intelegeam."
|
Inegalabil prozator, Marin Preda are capacitatea de a ne face martorii unor scene ca aceasta, cand, in spatele faptelor aparent banale, descoperim profundele semnificatii ale fiecarui gest.
Tatal se adreseaza cu acel "domnule" rostit cu gravitate, caci avea sa urmeze o comunicare plina de importanta:
"- Te duci la Bucuresti", si nu intamplatoare este pauza prelungita spre a atrage fiului atentia si a-l determina sa priceapa din plin importanta intamplarii pe care o traia. Tacerea indelungata are, desigur, rostul ei, dar fiul nu se dezminte la randul sau, caci el, replica vie a tatalui, nu era atent, se concentrase asupra gandurilor sale. Solemnitatea momentului este insa spulberata de marturisirea fara drept de apel "ca el de bani nu mai avea cum sa faca rost; chiar atunci cand ma insotea sa ma urc in tren nu avea sa-mi dea niciun ban, nu avea, intelegeam sau nu intelegeam?!"
Cine l-a cunoscut pe Ilie Moromete din romanul Morometii il recunoaste si aici, in persoana lui Tudor Calarasu.
SCRIITORUL IN FATA VIETII.
Devenit personaj, autorul se autoanalizeaza, se observa pe sine de la distanta prin revelatiile succesive de care are parte. Pentru acest motiv in romanul Viata ca o prada se poate vorbi si de un studiu al psihologiei creatiei".
in romanul Morometii, Ilie Moromete traieste bucuria comunicarii. Tot acolo, Niculae, care este imaginea fictionalizata a autorului, era poreclit "mutul", din motive lesne de inteles, desi el era prezent mereu acolo unde tatal "se prabusea de uimire" in fata spectacolului vietif. Era prezent si nu uita nimic. El urma sa descopere mai tarziu forta magica a cuvantului.
Despre aceasta descoperire marturiseste Marin Preda in paginile romanului Viata ca o prada: "Cand am inteles ca eu si natura n-aveam o soarta comuna, ca adica eu voi disparea in cele din urma si ea va ramane, am vazut-o si a inceput sa-mi placa, dar nu pentru ca era frumoasa, ci pentru ca va dainui singurul lucru care ma facea sa raman mut de fascinatie era cuvantul rostit de oameni".
Marin Preda s-a apropiat de literatura fascinat de cuvant: "auzul il facea sa inteleaga ca exista. Forta cuvantului il impinge spre literatura si-l face scriitor" (E. Simion). Mai departe, vorbind despre dificultatile creatiei. Marin Preda isi aminteste:
"Intentiile mele asaltau din toate partile viata pe care o cunoscusem pana atunci fara sa reusesc sa intru in miezul ei. Imagini grotesti imi reveneau in minte. Vazusem odata un cal mort intr-o vagauna, cu o gramada de catelandri schelalaind de foame si de neputinta, care se repezeau in el sa-l sfartece. Dar de oriunde il apucau nu reuseau nimic, calul rezista. isi infigeau dintii in burta, in pulpe, in spinare, se propteau in picioare bataind din cap si scheunand. Prima imbucatura, care ar fi deschis drumul celorlalti, le scapa. De unde? Din ce loc? Am stat sa-i vad ce fac si ma uitam la ei razand. Nu era printre ei niciunul batran si experimentat care sa-i invete. Desigur, viata nu e un cal mort, dar e, pentru un tanar, o prada care nu cedeaza daca nu stii de unde s-o apuci."
|
Aceasta confesiune ilustrata printr-o imagine atat de vie, referitoare la cruzimea ce caracterizeaza unele situatii de viata, defineste romanul de fata drept o carte despre nelinistea si zbuciumul care preced travaliul dramatic al creatiei.
Depasind insa cadrul acestei interpretari si intelegand cartea ca pe un roman al formarii tanarului care se desprinde de familie si infrunta de unul singur viata, putem accepta interpretarea titlului ca pe o metafora a vietii, vazute ca o prada pe care o pandesti, dupa care alergi si pe care nu stii de unde, din ce parte s-o incoltesti
O CARTE SAU UN MACULATOR
(fragment din volum)
"De la inceputul anului nu putusem invata nimic, nu aveam carti. Mama imi facuse rost de cinci lei, mi-i daduse si-mi spusese sa-mi cumpar cu ei «macar Citirea». M-am dus acasa la invatator, pe care l-am gasit in curte cu altii, beau cafele si jucau tabinet, si l-am strigat. A venit la gard. I-am spus ce voiam, si el a intins mana si i-am pus in palma mica moneda galbena.
- Ce sa-ti iau eu, zice, cu cinci lei? O citire costa vreo douazeci si cinci de lei.
- Dom ' invatator, i-am spus eu atunci, care ma gandisem o clipa ca ar putea da de la el restul, dar imi spusesem in acelasi timp ca nu putea sa faca asa ceva. ca nu eramfi-sau. luati-mi un maculator sa am macar pe ce scrie, ca de invatat pot sa ma mai imprumut, dar de scris nu pot sa scriu in caietele altora.
- Asa e, zice, bine, cand o sa ma duc la Rosiori, o sa-ti cumpar un maculator. Da tac-tau de ce nu-ti da bani de carti, ca nu e om sarac?
- Ma mir ca ma lasa sa viu si asa, dormite sa-mi mai cumpere si carti.
- Asa e, a zis invatatorul senin, si a dat creanga de mar pe sub care venise la mine la o parte si s-a intors la masa sa-si continue jocul intrerupt.
In iarna aceea hotararea tatalui meu de a nu ma mai lasa sa ma duc la scoala a devenit, practic, un fapt, desi din gura nu ma oprise; nu aveau cu ce ma incalta."
|
PROVOCAREA ISTORIEI
(fragment din volum)
"De ce imi placea istoria? Fiindca aveam sentimentul ca traiesc de atunci, de pe vremea egiptenilor si asirienilor. Aveam cincisprezece ani, dar imi simteam gandirea milenara (sentiment miraculos, care se micsoreaza pe masura ce incepem sa traim) si imi dadeam seama ca Ia capatul viu al acestui fluviu care inainta spre necunoscut eram eu. Asta era neindoielnic: nu eu eram punctul la care ajunsese pana atunci istoria? Cine altcineva? Cei dinaintea mea erau batrani si vedeam pana unde o adusesera. Era acum randul meu.
Stateam rezemat de banca si ma uitam in timpul orelor la profesori fara sa-i vad si adeseori fara sa-i aud, coplesit de acest sentiment divin care ne face atat de batrani fiind atat de tineri si din care ni se formeaza pentru totdeauna idealurile si visurile. Totul e posibil pentru noi. De ce nu? Si una din cele mai frumoase ore din cei patru ani de scoala normala pe care i-am urmat nu se poate reda, fiindca relief au numai lucrurile negative, iar lumina din sufletul nostru, cu cat e mai puternica, cu atat mai mult subtiaza toate contururile din amintire si ne descurajeaza sa le reconstruim."
|
BIBLIOGRAFIE:
Manolescu, Nicolac - Arca lui Noe. Eseu despre romanul romanesc, voi. I-III, Ed. Minerva, Bucuresti, 1980 - 1983; Simion, Eugen - Scriitori romani de azi, voi. I, editia a Ii-a, revaz.uta si adaugita, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1978.
