VARUL SHAKESPEARE - Piesa in cinci acte de Marin Sorescu. Scrisa in 1987-l988, este publicata, fragmentar, pana la sfarsitul deceniului, in "Secolul 20" "Ramuri" "Romania literara", "Luceafarul" s. a.; in 1990, nr. 12, apare in revista "Basarabia" din Chisinau.
Supus la inceput unor restrictii ale cenzurii, textul va fi publicat integral in volum, in 1992, la Editura Cartea Romaneasca. Un prim spectacol-lectura cu aceasta piesa are loc in cadrul cenaclului de dramaturgie al revistei "Teatrul", fiind sustinut, in 18 aprilie 1988, de actorii Teatrului Ciulesti din Bucuresti. Premiera propriu-zisa are loc, in 15 martie 1990, la Teatrul National din Craiova, in regia lui Mircca Comisteanu.
Prin tema si formula dramalurgica, tragicomedia soresciana ce ii are printre protagonisti pe Shakespeare insusi, pe al sau llamlet si, in savuros spirit postmodern, pe "danezul" Sorescu se situeaza intre trilogia metafizica Setea muntelui de sare (cuprinzand, aceasta, Iona, Paracliserul, Matca), cea istorica, ncterminata (continand Raceala, A treia teapa si fragmente din Otravitorii de fantani), ca fiind totodata inclusa, la un moment dat, si intre piesele programatic parodice ale autorului, alaturi de Luptatorul pe doua fronturi si Casa evantai, intr-un volum publicat in 1992 la editura Cartea Romaneasca, sub chiar titlul Varul Shakespeare. Personajele cu identitate istorica, respectiv istorico-lilerara bine definita (Shakespeare dramaturg si actor, Hamlet printul Danemarcei, Bcn Jonson - dranaturg), amestecate printre altele propriu-zis fictionale (Idele lui Marle, alias metapersonajul Prolog, Camelia - sora Ofeliei etc), populeaza o drama istorica, politica si erotica in acelasi timp, conceputa ca un vast eseu poematic, in care rigoarea versificatiei clasice se alatura, prin contrapunct parodic, structurii de teatru epic brechtian, scenele cu "mesaj" derulandu-se demonstrativ, ca intr-un scenariu cinematografic. Dupa criticul Laurcntiu Ulici, titlul ar sugera o structura absenta de farsa bulevardiera.
De fapt, pirandellismul anuntat inca din titlu este unul dintre principalele lire problematice ale acestei parabole a conditiei creatorului, pana intr-acolo incat demiurgul textual Shakespeare, deopotriva personaj si persoana vie el insusi, este chemat sa schimbe soarta istoriei reale:
"Razhuna-ma, Shakespeare" striga la un moment dat, in piesa lui Marin Sorescu , Cezar, lovit de moarte de conjuratii tradatori. Autor canonic (H. Bloom) prin excelenta, Shakespeare poate fi lotusi interpelat cu pro/aica si amicala Simpatie, ca un fel de "var" de catre legatarul sau testamentar in timp, scriitorul "danez" Sorescu, ca si de propriile personaje (Ilamlet, Othello, Ariei, Iuliu Cezar, Vrajitoarea, Doamna Bruna, vorbaretul craniu al lui Yorick), de vreme ce ideea de drept de autor era sensibil diferita in epoca lui fata de cea a "contemporanilor" sai din secolul XX. E binecunoscut de altfel faptul ca Shakespeare a avut col putin doi colaboratori (cu John Flctcher, de pilda, colaborand si la scrierea piesei Cei doi veri de stirpe aleasa).
Pastisand Prologul shakespearean, Prologul sorescian -un personaj anamorfotic, in travesti, deconspirat ca
Idele lui Martc de catre mascariciul Titirez - aduce in discutie motivul borgesian al Bibliotecii si cel al Textului ca Destin livresc, pre-seris, care se reia ciclic, din vremea lui Shakespeare, adica a unei intcrtextualitati ingenue, sa zicem, pana la sfarsitul mileniului al doilea, in vremea lui Sorescu, adica a unei intertextualitati avizate, ostentative:
"() Toti de-a valma
Ne-mplclicim parca-n aceeasi piesa,
Pe care incercam s-o tot rescriem,
Dar replicile ni-s mereu sullalc
si trase-n piept de-apuse seneratii
si vantul ce roleste-n veci pamantul
Ne sufla sufletele si le-ncurca".
Semnificativa pentru spinoasa chestiune a originalitatii in arta este si reactia Solului:
"Care e Shakespeare? Care dintre dumneavoastra?" intreaba acesta. Pretextul epic al parodiei, una in chip paradoxal reverentioasa, a lui Marin Sorescu este unul fantezist, cu miza de eseu filosofic, pastrand aparenta de documentare minutioasa in privinta circumstantelor biografice si istorice ale intrigii: la inceputul secolului al XVII-lea, adica in perioada redactarii celei de-a doua versiuni a tragediei Hamlet, insusi Bardul din Avon se intalneste cu personajul istoric Ilamlet, printul Danemarcei, si cu "un danez" care "vorbeste englezeste cu accent latin", Sorescu, redcvabili, toti, aceluiasi "subiect ontologic" arhetipal, osciland intre realitate si fictiune: Creatorul.
Shakespeare, chinuit de tribulatii amoroase (Axme Hathaway, sotia legitima, parand gata sa-i cedeze locul muzei, Doamna Bruna, ce se dovedeste la randu-i doar o blonda platinata), de mizeriile cotidiene ale meseriei de actor si de invidia rivalilor sai literari, care il calomniaza ca ar fi complotat cu ducele de Essex, ii marturiseste lui Sorescu frecventele sale pauze de inspiratie, scrisul parandu-i-se nu o data o sisifica corvoada. Ciclicitatca textului-lume, a unui theatrum mundi in care autori si personaje traiesc interdependent si au roluri reversibile, explica si tema falsei morti, temporare, simbolice. Ca in cazul protagonistului sorescian lona, din piesa omonima, a eroului din Paracliserul, a Irinei din Matca, a domnitorului Tepes din A treia teapa sau a lui Toma din Raceala, moartea lui Shakespeare din finalul piesei e urmata de o "trezire" fireasca in spiritul tipic sorescian al unei mitologii parodice a cotidianitatii - intru eternitatea fiintei vii a operei sale:
"Shakespeare (frecandu-se la ochi)mi-a trecut si moartea intr-o clipa.
Si ea degraba, tot ca viata, curge
M-am odihnit murind Acum la lucru", invierea lui Shakespeare are loc dupa ce el si Ilamlet pareau sa se fi ucis reciproc, crima lor fiind in fond una ritualica, intemeietoare. intr-o simbolica sarabanda de morti, care o reediteaza pe aceea din finalul tragediei Hamlet, Sorescu, avatar peste timp al mitului cultural, dar si al omului Shakespeare, "incarnare a constiintei artistice - nu si a puterii de creatie shakespeariene"
(D. Micu), se sinucide si el, aprinzand, ca alta data Paracliserul, cu viata lui "o lumanare" Bardului etern.
Compozitia piesei este shakespeariana la randul ei, presupunand un numar mare de personaje (26) si o cavalcada de conflicte, fie politice, fie amoroase, fie o suita de comploturi ale scriitorilor rivali ai lui Shakespeare din epoca, ceea ce confera tragicomediei lui Marin Sorescu aspectul de fresca dramatizata, drapata cu melancolica ironic a constiintei relativitatii creatiei, a Eternei Reintoarceri a istoriei si literaturii universale totodata.
Reverberatiile politice ale parabolei, care au tacut ca piesa sa fie supusa cenzurii regimului comunist de la vremea aparitiei ei, sunt detectabile la tot pasul, incepand, de pilda, cu replica lui Sorescu (care, pentru a-si putea roSti, in chip esopic, opiniile contra regimului, trebuia sa fie "danez") din Tabloul I, Actul I, rescriere a unei celebre sentinte shakespeariene:
"E ceva putred azi in toata lumea".
Apoi, Fantoma nu mai e aceea a lui Hamlet Tatal, ci a lui Iuliu Cezar, personaj a carui aparitie scenica prilejuieste mici eseuri dramatizate despre puterea ucigatoare a cuvantului, a discursului premonitoriu. Pentru sublinierea substratului subversiv-politic al "mesajului" autorul recurge la secvente mitice extrase din palimpsestul homeric (metafora camasii lui Nessus, de exemplu) sau la motive caldcronicne ("viata e vis"), schillcriene si, in fine, shakespeariene (apar Othello, cu laitmotivul geloziei, Macbeth si vrajitoarele cu profetiile lor sumbre, Iuliu Cezar, Ariei).
Un elcmcnt-surpri/.a il constituie intrarea in scena a personajului Voicca (figura a ethosului mitico-folcloric, asemanatoare acelora din ciclul de poeme La lilieci), care poarta capul retezat al Iui Mihai Viteazul, pentru a-i oferi lui Shakespeare un subiect de inspiratie din sangeroasa istorie romaneasca. Voicca pare desprins, pe de o parte, din tragediile istorice cu problematica patriotica si metafizica in acelasi timp, de tipul Raceala si A treia teapa, pentru ca, pe de alta parte, replica sa ("Eu v-am adus o tragedie adevarata") sa aiba un specific iz pirandellian, de personaj in cautarea autorului. O riguros documentata si totusi cat se poate de fictionala drama biografica si politica, dar nu mai putin metadrama sau eseu teatral despre Autor si textul care se nutresc unul din altul, Varul Shakespeare contine, prin punerea in abis a propriei teatralitati ostentative, piesa in piesa a rescrierii lui Hamlet. Fictiunea contamineaza exemplar existenta, sau, parca verificand adevarul sentintei lui Oscar Wilde, arta imita viata. Ezitand sa o clasifice drept reconstituire istorica, basm, satira de caractere, poem dramatic, comedie de limbaj sau meditatie dialogata, Laurcntiu Ulici apreciaza totusi aceasta piesa in cinci acte ca fiind "nu numai cel mai bun text dramaturgie de pana acum al autorului, dar () una din cele mai coplesitoare din cate s-au scris vreodata pe romaneste".
