URCUS - Volum de poezii de Vasile Voiculescu.
A aparut la Bucuresti, la Editura Fundatiei pentru Literatura si Arta, in anul . Cuprinde 33 de poezii. Cartea a fost de la inceput bine primita. George Calincscu, spre pilda, intr-o recenzie publicata indata dupa lansarea ei (vezi "Adevarul literar si artistic" din 13 iunie 1937), considera ca Voiculescu este un poet "original si talentat", iar nota distinctiva a textelor lui este "apocalipticul", in compunerile sale autorul punand "o tristete grava, bolnava, de nelamuriri, cu un ton galben, ca de faclii." Sunt semnalate si unele scaderi, cum ar fi, de exemplu, "imperecherea unei abstractiuni si a unui concret", socotita "silnica" sau "arbitrara".
Volumul face parte din etapa de maturitate a operei voiculesciene, avand anumite trasaturi care o diferentiaza de restul creatiei poetice a autorului. Critica literara a remarcat nu o data procesul de cizelare, de sublimare prin care trece poezia lui in aceasta faza.
"Un spor incontestabil de mestesug [] a dovedit Voiculescu [] cu culegerile Destin (1933) si Urcus (1937)", noteaza Vladimir Streinu, adaugand ca ,.alat de deosebita fata de ceea ce cunoastem de mai inainte apare estetica de la care poetul se reclama acum, incat am spune ca Urcus este inceputul unei alte cariere poetice".
Primenirea scriiturii a fost perceputa de acelasi critic ca o inlocuire a unui "mod plastic" de a scrie cu un "mod muzical".
"Schimbarea procedeului tehnic a raspuns imediat in vocabularul poetului. I-a subtiat lexicul, i l-a spiritualizat oarecum si [] a mutat pe poet intr-un alt punct de privire a psihologiei proprii"
(Vladimir Streinu).
Ideea ca ne aflam in fata unei modificari importante in lirica voicu-lesciana e impartasita de studiile critice mai recente.
Astfel, Ion Pop observa ca in ultimele trei culegeri publicate inainte de razboi - Destin (1933), Urcus (1937) si intrezariri (1939) -, "poetul e foarte preocupat de cizelarea versului, pana la sonoritatile cele mai pure", "exersarea artei sale in monumental" dand, "de cele mai multe ori, rezultate fericite", iar Mircea Braga considera ca "suntem, de fapt, in fata celei mai de substanta, mai structurale decantari din lirica voiculesciana", incluzand aici, pe langa volumele amintite, si pe cele ulterioare: Veghe [Clepsidra] si Ultimele sonete inchipuite ale lui Shakespeare in traducere imaginara de Voiculescu Voiculescu.
S-a remarcat, de asemenea, ca nota comuna a textelor din Urcus si intrezariri este cea elegiaca, desi apar uneori si tonalitati mai aspre. "Aproape toata materia celor doua volume se articuleaza artistic sub cupola ruginie a elegiei. Din loc in loc, sunt incrustate impulsuri rebele cc-si atenueaza, insa, ecourile in orchestratia stinsa a unor stari foarte armonioase"
(Ion Apetroaie).
Tristetea, melancolia, dorul se leaga de presentimentul sfarsitului, al stingerii".
Urcus este, de aceea, mai ales cartea unei varste"
(Liviu Grasoiu), poezia voiculesciana fiind, de acum incolo "o continua trecere prin «pavaza de ganduri intre noi si moarte»"
(Mircea Braga).
Temele mari ale creatiei lui Voiculescu se regasesc si in acest volum: conditia artistului si a operei sale {Cupa, Arta tarzie. Fereastra, Munte pur), destinul, viata si moartea (Imn sufletului, Miorita, Plecare, Trupul, cetate a timpului), natura - reflex al sufletului (Toamna la balta, Plans de toamna, Cantec de toamna, Zambet de toamna, Dobrogea-n amiaza de vara. Iarna scitica, Toiul primaverii etc), iubirea (Cantec pentru dezbracare, Fata din dafin).
Volumul se deschide cu un text ars poetica, intitulat Cupa, in care se contureaza un portret metaforic al creatorului. Domeniul artistului este definit oximoronic, alcatuit fiind din elemente contrarii:
"mal de iad cu ceresti aluviuni".
Preferinta lui Voiculescu pentru alaturari contrastante, adesea remarcata, se vadeste si acum. E sugerata chiar o rasturnare a zonelor firesti ale lumii: inaltul/josul, purul/impurul, lumina/intunericul:" Samburiii de azur au rodit erezie
Singura bezna-mi izvori minuni".
Atitudinea creatorului, in evidenta traditie romantica, e cea a damnatului, alungat din paradis:
"albastre rapi de raiuri n-oi mai privi vreodata"
(interesanta si incitanta aceasta schitare a toposului edenic printr-un semn negativ, rapa).
Pacalul rebeliunii ("pumnii razvratiti") e ispasit prin munca, artistul fiind condamnat sa creeze: el e "rob cioplirii-n piatra-nchipuita".
Insa conditia sa e sensibil diferita de cea a omului comun: contemporan ingerilor cazuti, el detine o taina a elernitatii:
"imi tainui nemurirea ca pe o fapta rea".
Totusi, ceva din orgoliul creatorului, constient de superioritatea sa, se face simtit:
"dar ce-nrudiri cu zeii pe piscuri ma ridica[]?".
Apar aici doua mari obsesii ale lui Voiculescu: cea a timpului si cea a creatiei:
"Acum
Ascult cum calca ceasul cel mai inalt[] Ce plin,
Ce pur si singuratec, descatusat din vreme,
Cu pas etern si-n cupa launtricei poeme
Pe fund de vis durerea cristalizeaza lin."
(Cupa) Arta isi vadeste implicit functia duala:
"e un mod de a exista si totodata de a te sustrage existentei"
(Mircca Braga).
Meditatia pe tema destinului, a vietii si a mortii ocupa un loc important in economia volumului:
"Prin panza discreta a elegiei, prin sonoritatile stinse, de jale si dor"
(Ion Apetroaie) razbate gandul mortii in texte precum Miorita, Plecare, Trupul, cetate a timpului etc. "Lumina amurgului"
(Plecare), amurg al zilei si al vietii deopotriva, prilejuieste un bilant al faptelor trecute, dar si o presimtire a celor viitoare:
"Culcat pe culmi amare de vant si amintire,
Ascult cum umbla umbra vietii jos in vale"
(Plecare).
Sfarsitul apare nu doar ca un presentiment, ci ca o certitudine apropiata; "gandul infrantului e bantuit de setea stingerii"
(Ion Pop):
"Cand sufletul arsese amurgu-i de fosfor,
Din mainile*astcptarii cazu o amintire:
Natura viitoare, desprinsa cu uimire
Din ramuri reci de sange, liane lungi de dor.
Si somnul dintr-o data nerabdator de mare
imi fu o desteptare severa in adanc.
Ma logodeam cu Moartea [] (Miorita).
Dorul de moarte, eminescian aproape, capata o coloratura aparte, prin prisma conceptiilor religioase ale lui Voiculescu Conform credintei crestine, trupul se desface in lut:
"O, inima plesneasca in copciile humii"
(Arta tarzie), iar sufletul ramane vesnic in patria sa celesta:
"Dar sufletul sfant descult trece lin peste" granitele carnii vremelnice (Trupul, cetate a timpului).
Dualitatile trup-suftet, materie-spirit, profan-sacru, legate de bivalenta timpului vremelnicie-elernitate, sunt teme obsedante in toata poezia voiculcsciana. "in sentimentul nelinistit al iremediabilei supuneri a tuturor si a toate in fata timpului, identificat cu o lenta, dar implacabila distrugere, cu drumul sigur (si singur!) spre moarte, se afla explicatia «tiparelor durerii» poetului. Si insasi aspiratia spre divin («azur», «cer», «ingeresc», «spirit pur» etc.) traduce revolta sa impotriva conditionarii prin timp, utopia unei imposibile evadari. Fiindca trupul insusi e «cetate a timpului», din care «nimeni nu mai iese» (Trupul, cetate a timpului), meditatia nu poate antrena decat nelinisti adanci, sentimentul ca efortul existential este o neistovita curgere spre destramare si nefiinta []. Prin reductie, caderea sub anotimp, sub anotimpul fizic, ca si sub cel psihic, e o cadere sub lucrarea vremii."
(Mircea Braga), lata, spre exemplificare, un text cum e Zambet de toamna:
"Te umple toamna, dulce putrejune,
Sub ruginis de patima si dor,
Cu farmecul a tot ce-i slabiciune
Si zambetul a lot cc-i pieritor." Natura primeste in acest volum atributele unui spatiu mai degraba launtric decat exterior, intrucat reflecta nostalgiile, tristetile, durerile, melancoliile unui suflet infiorat de trecere. Astfel, descriptia se interiorizeaza tot mai mult, devenind un soi de pastel sufletesc. De altfel, s-a observat nu o data acest fapt:
"Cele mai originale poeme naturistice scrise de Voiculescu sunt acelea in care peisajul e transfigurat de o dimensiune interioara []. Natura nu mai tinde spre obiectivare, ci se lasa patrunsa de un fior uman, o stare sufleteasca, o tensiune, un gand"
(Elena Zaharia-Filipas).
in volumul Urcus cele mai multe texte de acest fel sunt tablouri de toamna, fapt evident chiar din titlu: Plans de toamna, Cantec de toamna. Zambet de toamna, Toamna la balta. Acestora li se alatura Popas in suflet, Se roaga iubita.
Este, din nou, o toamna a fiintei, a vietii:
"La un popas in suflet, ce-n van il tot amani
iti iese toamna-n cale cu aur trist in maini
[] Sta-n slavi rugina lumii cu pulbere si plans,
Dar seva-n tintirime de radacini s-a strans.
Din, pulpa vremii scade tot ce fu nc-ncaput
Si iar nemuritoarea merinda intra-n lut."
(Popas in suflet).
in doua pasteluri ale verii, Dobrogea-n amiaza de vara si in cimitirul turcesc din Mangalia, caldura sufocanta face sa se insinueze discret tema mortii:
"Lin te usuci, scoti sare si pietre, te faci pusta"
(Dobrogea-n amiaza de vara), "Si intri-n ochiul de cimitir, parca
Patrunzi in raiul verde la profet []
Undc-ti afunzi tampla sumbra
Si gura bolnava
Setos sa musti din umbra
Acrisoara si jilava"
(in cimitirul turcesc din Mangalia).
Iarna, la fel ca si toamna si vara inabusitoare, aduce parca un sentiment de teama in fata vremii (Iarna scitica).
Singurul text care introduce o nota diferita fata de tonalitatea elegiaca a pastelurilor din volum este Toiul primaverii, unde un suvoi de viata noua tasneste parca nebuneste:
"Pe coaste ierburi spanzura nebune,
Valvoi de flori, salcami ies la uluci, /(] S-amcsteca in clocot firi si lume,
Foi bat in vant, aripi asteapta-n ou []
Si zarile dau muguri de cocori."
O alta mare tema a creatiei voiculescicne de maturitate e iubirea. Urcus contine doua poezii de dragoste: Fata din dafin si Cantec pentru dezbracare. "Dupa marturisirea lui Tudor Vianu, poetul a cedat cu greu staruintelor prietenilor de a introduce in volumele Urcus si intrezariri poezii ca Fata din dafin. Cantec pentru dezbracare, Fericitul gade, Craiasa de zapada, «poeme ale dorintii si posesiunii», fara sa banuiasca ca ele ii vor aduce mai multa glorie decat ambitioasele versuri abstracte"
(Elena Zaharia-Filipas).
Femeia si iubirea (carnala chiar) apartin, de asta data, unei zone de puritate, de eternitate, de ingerete:
"Cati ingeri de matase ai in paza?
Cand zboara-n laturi fragedul lor stol,
Ies sani si brate, raza dupa raza,
Din visteria trupului, domol"
(Cantec pentru dezbracare), "in evolutia lirica a poetului, Erosul s-a insinuat treptat, aproape pe nesimtite. []
De acum inainte [incepand cu volumul Urcus, n. n.], poetul va diversifica si adanci aceasta tema, dezvoltand implicatiile ei, intr-un sir de poezii care - valoroase, desigur -ne apar azi ca niste exercitii pregatitoare a ceea ce avea sa fie, in amurgul vietii, volumul cuprinzand Ultimele sonete inchipuite, stralucita incoronare a liricii de iubire []. Acum, desprinzandu-se treptat de «programul» ideologic al «gandirismului», care l-a impins spre un anume decorativism crestin si autohton (desi peisajele nationale vin, la Voiculescu, dintr-o mai adanca ancorare in traditionalism, ca si la Pillat), poetul va vedea actul iubirii in perspectiva filosofic pagana a lui Platon"
(Stefan Augustin Doinas).
