UN OM INTRE OAMENI - Roman de Camil Petrescu.
In contextul marelui moment aniversar prin care noul regim postbelic a inteles sa marcheze centenarul Revolutiei de la 1848, lui Camil Petrescu i se propune (in februarie 1948) sa scrie o piesa despre Balcescu. Dupa trei zile de lecturi de sondaj pe parcursul carora descopera un erou fascinant si un spirit afin (pe care tocmai de aceea simte ca il poate readuce la viata si, cu el, si lumea lui), scriitorul accepta. Rezultatul: drama Balcescu (1848), apoi si un scenariu cinematografic. In primavara lui 1950, Editura Tineretului ii solicita o nuvela (de circa 100 de pagini) pe aceeasi tema.
Intitulata provizoriu Juramantul lui Balcescu, ea va fi insa abandonata dupa ce in doar cateva saptamani autorul depasise suta de pagini (scrise, in plus, in regim romanesc).
Camil Petrescu crede insa ca revelatia evului pasoptist si a marii figuri a lui Balcescu trebuie aprofundata si detaliata. Va continua asadar sa se documenteze (strangand in 36 de caiete un material enorm, ce tinteste exhaustivitatea - vezi si Aurel Petrcscu, Opera lui Camil Petrescu, 1972) si sa redacteze (amplificand neincetat manuscrisul) o lucrare mult mai ampla, in care se va topi si piesa initiala (preluata adesea ca atare).
Romanul se va numi Un om intre oameni si va aparea (din 1953) mai intai in "Viata Romaneasca"
(incepand cu cartea a doua a primului volum), apoi in volum astfel: . Bucuresti, Editura Tineretului, 1953 (pentru care autorul va primi un an mai tarziu Premiul de Stat clasa I -Proza/1953); II, Bucuresti, Editura Tineretului, 1955; . Bucuresti, Editura Tineretului, 1957 (neierminat, apare dupa moartea scriitorului; desi Camil Petrescu insusi hotarase sa-si incheie cartea cu sosirea lui Balceseu Ia Paris dupa infrangerea I Revolutiei, o idee despre ultimii ani ai eroului asa nun i-a(r fi) imaginat scriitorul poate fi avansata plecand de la tablourile XIV si XV ale piesei de teatru, reproduse chiar, usor abuziv. de unele edilii in finalul romanului).
in anii urmatori Un om intre oameni va fi tradus (in franceza, 1957, germana, 1956-l958, engleza, 1958, maghiara, 1961 etc), reeditat, insa prima editie cu adevarat riguroasa textologic este abia cea din seria de Opere (volumele 4-6) din anii '80 (din pacate nici ca incheiata, lipsindu-i tocmai compartimentul critic propriu-zis).
Deopotriva roman al unei lumi/epoci de rascruce si al unui destin exemplar (care se explica reciproc), Un om intre oameni e o vasta fresca istorica ce recompune cu minutiozitate intreaga atmosfera social-politica si culturala din prima jumatate a secolului al XlX-lea pentru a putea aborda in detaliu momentul revolutionar 1848 si figura lui Balceseu.
In consecinta, sunt puse la contributie mai toate: evenimentele istorice, mari si mici, de la miscarea preliguratoare a lui Tudor Vladimircscu si pana la ajungerea lui Balceseu in Franta dupa esecul Revolutiei, din Tara Romaneasca sau din afara, de la oras sau sat etc. (lipseste insa revolutia din Moldova, desi se intrezareste cea din Transilvania); categoriile societatii, de la domnitori la cele trei stari (hoierimea, marea si mica burghezie, taranimea si protoproletariatul) si de la reprezentantii unor institutii fundamentale (preoti, militari) la outsidcri (haiduci, lumpeni, artisti, intelectuali) ori la invadatorul strain (binevoitor - Kisseleff, ostil Fuad si armata otomana) etc; raporturile dintre ele (contradictii, aliante, conflicte, negocieri etc); mediile corespunzatoare, scenele evenimentelor (sat. conac, han, oras, salon, mahala, manastire, inchisoare, ateliere, teatre, bulevarde si piete, cladiri, vapoare, cazarmi si tabere militare etc.) si decorurile naturale (camp, dealuri, munte, fluviu, marea, Bosforul etc. - de altfel, natura e o intuitie inedita in opera lui Camil Petrescu, exprimata totusi cu mana de maestru); tipurile umane, surprinse in situatii specifice (si tipice), cu reactiile (atitudini, gesturi, comportamente, ganduri), sentimentele si semnificatiile lor; temele si motivele compatibile cu proiectul (temele pamantului, revoltei, natiunii, fortei solidaritatii, libertatii, sacrificiului etc; motivele cartii, bolii, "femeii balane", fiului natural, meritocratiei, Jocului ielelor" etc); nu lipsesc nici ecouri ale personalitatii autorului, dar si ale intregii sale opere anterioare. Desi totul aflueaza "in marele flux al concretului", se pot distinge cateva sub-ansamblc ale naratiunii, intre care trei cu adevarat remarcabile. E vorba de (mini)romanul satului (cu nimic inferior realismului critic al unui Rebreanu, Zaharia Stancu sau Marin Preda) si de cel al Bucurestilor (comparabil cu Bucurestii lui Mateiu l.Caragiale sau Eugen Barbu), prin care capata o explicatie si o justificare cel central, al Revolutiei, dominai de personalitatea lui Balceseu. Avand un caracter tipic (evolutia in mai multi timpi, degenerarea idealurilor in aranjamente ale grupurilor de interese, "emanarea" noilor lideri si eroi, sacrificarea idealistilor de catre pragmatici, "reciclarea" oamenilor si structurilor vechiului regim, adeziunile spontan-organizate etc), revolutia "la romani" isi pastreaza totusi nota specifica. Tragica uneori, dar mai adesea bula, ea semnifica insa, dincolo de toate, nasterea evului nostru modern (cu bolile lui cronice cu tot), a "lumii noastre cea de toate zilele" care, demonstreaza autorul, e deja lumea lui Caragiale (caragialism reabilitat partial de Camil Petrescu pe linia piesei Mitica Popescu), desi din ca nu lipsesc totusi nici eroii (mai rari), de prim-plan sau anonimi.
"Personajele au de regula psihologia si morala clasei lor"
(E. Simion) sau reactiile tipice acesteia; doar cateva figuri privilegiate au o dimensiune interioara proprie. Raman insa nu putine fizionomii memorabile, indeosebi feminine (Sultana, Tita Balceseu, Licsandra, Frusinica Bal-Ceaurescu, "logovipc-ra" Caliopi etc), dar nu numai (Miai, Medelioglu, Farserotu, Heliade-Radulescu -"desfiintat" cu patima, maiorul Lacusteanu etc) si un impunator personaj colectiv, pus in miscare cu mult aplomb regizoral: multimea (satenilor, bucurestenilor ele).
Desigur, eroul-destin (axa romanului) este Balcescu. infrant si totusi victorios prin chiar nobletea infrangerii (aidoma Revolutiei sale), Balcescu intruchipeaza ultima (si poate cea mai nobila) ipostaza a eroului camilpetrescian tipic, dar o ipostaza "revizuita si adaugita".
intr-adevar, ii sunt (si lui) caracteristice: tinuta morala, pasiunea absoluta pentru ideal, luciditatea cristalina (cu reflexii nu o data vizionare), devotamentul pentru o cauza dreapta dus pana la jertfa (insemnat pentru sacrificiu de timpuriu de o boala mortala, Balcescu isi sacrifica la randul sau, ca un alt mester Manolc, dimensiunea privata), demnitatea, gravitatea spiritului (care "supune patetismul unui sever control rational", Al. Piru) etc. Balcescu este insa acel personaj al lui Camil Petrescu care, desi fascinat in continuare de "jocul ielelor", reuseste sa-l aduca pe pamant. Lipsit de infirmitatile predecesorilor sai fictionali ("scepticism zeflemist, cinism dispretuitor, resemnare sau autoostracizare", Constant Ionescu), el are totodata revelatia mantuirii (in sens faustic) de solipsism (ontologic, social) prin descoperirea solidaritatii cu semenii, sub augurii favorabili ai unei epoci "in care exista o coincidenta intre optiunile sale absolute si aspiratiile populare"
(M. Popa).
Rationalist entuziast, Balcescu e un erou intelectual, dar si (in premiera la Camil Petrescu) un erou de actiune, un revolutionar "cu program"
(refacut in roman cu "aproape aceleasi cuvinte ca in articolele social-politice ale persoanei istorice".
Al. Piru), poate primul nostru revolutionar in sensul modern al cuvantului (intelectual-teorctician si om al faptei condusa cu metoda).
Militant energic si sever (fata de miticismul pagubos al altora), Balcescu nu e totusi - in termenii tipologiei camilpetresciene - un Robespierre (fiindca se sacrifica pe sine, nu pe altii), ci un Danton mai ascetic care intelege de aceasta data ca Revolutia (o sansa data Vietii - mai bune) nu poate izbandi decat daca se face cu si pentru oameni:
"omul" exceptional isi extrage acum anteic forta din "oameni", din solidaritatea cu cei asupriti (Ia care indemnase deja Vladimirescu).
Ca si in Nicoara Potcoava al lui Sadovcanu, eroul superior ramane un solitar (e conditia sa originara), dar solitar intru solidaritate, tribun (Balcescu)/duh al norodului (Nicoara) si glas al Istoriei. "Istoric si revolutionar"
(Aurel Martin), "Balcescu poate fi privii ca un principiu unificator al Vietii si al Ideii"
(L. Leonte -tragic ireconciliabile in trecui la Camil Petrescu , pana la (auto)anihilarea reciproca), al Ratiunii si Pasiunii (Ovidiu Ghidirmic), al destinului personal si al destinului colectiv (care aici se explica si se potenteaza unul pe/prin celalalt), intr-o sinteza in care temperatura dramei intelectuale si patriotice (patriotismul ca sentiment metafizic insa, ca o suprema "religie a Patriei", pe linia unui Mazzini) atinge incandescenta eminesciana.
Preocupat acum de restituirea deplina a adevarului unei epoci si al unui destin (adevar garantat prin integralitate), Camil Petrescu produce un roman cu o arhitectura simfonica (ce se dezvolta dintr-un nucleu generativ conflictuallpolemic), care functioneaza ca o totalitate integra(n)ta ce accede la individ prin eveniment, la eveniment prin epoca, la epoca prin ansamblul societatii si la aceasta prin conflictele care o structureaza. Avem de-a face, asadar, cu un roman total (de proportii unice in genul sau pana la ciclul anului 1877 al Iui Paul Anghel) care apeleaza la aproape toate procedeele prozei clasic-realiste: prezenta autorului-dcmiurg (mediat, prin fictiune sau prin comentariul direct); cumulul de sub-formule romanesti (Bildungsroman, fresca sociala si istorica etc); descrierea (de peisaj, de interior, de medii); portretul (fizic si moral, individual si colectiv, obiectiv sau sarjat, in pastel, aquaforte sau xilogravura); strategiile epicului ("evolutia spre eveniment prin epifenomene, prin planul intersectiilor conjuncte sau disjuncte" ori reprezentarea structurilor sociale "in planul simultaneitatii prin procedeele paralelismului", M. Popa; naratiunea contra-punctica si poliperspectiva; "autentificarea" fictiunii prin insertia documentului nud etc); o vibratie lirica de adancime (in neasteptate tonalitati tarziu blagiene sau sadoveniene uneori, de un patetism ardent altadata, amintind de poetul care "vazuse Idei"); reconstituirea atmosferei de epoca (fara exces de culoare insa); evidentierea dialecticii evolutiei indivizilor, claselor, maselor; coexistenta mai tuturor tipurilor de discurs (formal sau ideologic) compatibile cu epoca, a tuturor stilurilor functionale ale limbii (cu maxim respect pentru specificul geografic si istoric) si a intregii game a tonurilor (de Ia cel tragic la cel buf sau polemic si de la patetic la notatia "alba"); tehnica leitmotivului a culorii, a contrastului (conflictului) si a contrapunctului, a "dublei focalizari" a perspectivei temporale (M. Zamfir), dinspre prezent spre trecut, dar si dinspre trecut spre prezent; arta replicii (naturale sau periodice) s.a.m.d. Opera a unui scriitor sortit sa fie mereu "nu al doilea sau al treilea in literatura, ci unicul pe un drum laturalnic, intr-o jungla virgina, in care nu intra decat pionierii"
(G. Calincscu), Un om intre oameni apare la randul sau - rasfrant in oglinzile criticii - ca o creatura fara specie ce contrariaza analiza, urmarita fiind tocmai de aceea de o (cel putin) ambigua notorietate. Nu mira prin urmare ca, dincolo de laudele obligate, receptarea cartii a oscilai intre exaltare (S. Cioculescu, VI. Streinu, M. Zamfir ele.) si minimalizare (E. Simion, Vasile Popovici, C. Ungurcanu etc).
cu argumente servile nu o data de aceleasi aspecte ale naratiunii. Elogiile vizeaza de regula acele elemente care ar face din roman "cea mai interesanta reconstituire a secolului trecut din literatura noastra recenta"
(dupa cum scria in 1984 M. Zamfir) si anume: precizia, bogatia (inclusiv documentara) si anvergura panoramei (re)create de autor; arta portretului (feminin) si al mediilor; justetea perspectivei ideatice si ideologice (atat la nivelul anului . cat si al anului 1948); calitatea "tolstoiana" a stilului si a viziunii (mai putin "ratiunea mistica", M. Popa); noutatea (?) perspectivei propuse de romanul rural (M. Zamfir) etc. Clasificabile in doua mari categorii, obiectiile pleaca tot de la ideea de "reconstituire", punand sub semnul intrebarii (destul de indistinct, de altfel); fie valabilitatea optiunii scriitorului pentru o anumita conceptie artistica (implicit pentru o anumita poetica romanesca. metoda de creatie, viziune filosofica etc), conceptie care ar marca "un recul fata de proza anterioara: spiritul care anima [romanul] este, din pacate, acelasi cu spiritul pe care intentioneaza sa-l reinvie - de secol al XiX-lea"(V. Popovici); fie minusurile aplicarii in practica fictiunii a acestei conceptii. Problema supraliterara (practic indecidabila principial), chestiunea optiunii (artistice) a autorului trebuie insa inteleasa intr-un context mai larg si mai nuantat. Pe de-o parte geneza, structura literara si semnificatiile cartii sunt strans legate de momentul (istoric al) elaborarii ei, cu tot ceea ce presupunea acesta: fastuoasa recuperare legitimatoare a trecutului national (in speta a anului 1848) de catre anul 1948, care marca si prima mare aniversare a Republicii populare; triumful aproape deplin al comandamentelor eticii si esteticii socialiste etc.
De aceea, neajunsurile cele mai stridente ale romanului: un anume tezism, accente false sau exagerate, aerul vetust al unor scene conventionale etc. (defecte totusi mai putin flagrante decat in covarsitoarea majoritate a literaturii deceniilor 5 si 6, datorita talentului autentic al scriitorului) sunt de fapt ale epocii insasi. insa "supunerea la exigentele epocii"
(C. Ungurcanu) a lui Camil Petrescu - cata este - nu are nimic de-a face cu oportunismul (mai ales in acest caz): o piesa de teatru poate li un produs conjunctural un roman de asemenea dimensiuni cu siguranta nu. Dimpotriva: victima a fascinatiei pentru vaste proiecte utopice si a unui mai vechi complex napoleonian, cu ambitiile de "revolutionar" creator de sistem filosofic blocate pe termen nelimitat si insufletit de aceeasi febrilitate si tragica constiinta a timpului ce nu mai are rabdare cu anii omului pe care i-a atribuit-o si lui Balcescu, scriitorul se implica total si sincer in aceasta enorma intreprindere, proieclandu-si acum cartea ca pe o apoteoza a intregii creatii, apta a-l justifica atat in ochii prezentului, cat si in ai posteritatii. In termenii fictiunii, aceasta va presupune o viziune mareata, un autor atotputernic si atotstiutor si un subiect pe masura: Istoria (moderna romaneasca) insasi, surprinsa la Big-Rang (Revolutia) si marele ei Erou exponential ("cel mai pur dintre eroii pe care Romania i-a dat veacului al XfX-lea", C. Ungu-reanu), a carui silueta creste in basorelief din multimea celolalle personaje. Din acest punct de vedere, s-ar putea spune ca, apropiindu-se cu bunacredinta de idealurile noii epoci (in care isi dorea probabil sa vada o solutie a dramelor existentiale, sociale, istorice, morale sau estetice pe care le acuzase pana atunci atat de violent), Camil Petrescu este nu doar "o victima a momentului (literal)", dar poate chiar "cel mai pur sacrificat al deceniului unu al literaturii noastre «noi»"
(C. Ungureanu).
Aceasta apropiere (destul de inselatoare, deoarece Camil Petrescu a fost intotdeauna in prea mare masura el insusi pentru a adera la o formula exterioara) i-a fost de altfel mult usurata de doua imprejurari.
Pe de-o parte, intreaga sa creatie interbelica se edifica pe denuntarea (cu o forta nemaialinsa de la Eminescu) tragismului conditiei umane, in speta pe denuntarea- crizei multiple a omului si a lumii modeme (implicit a esecului structurilor literare sau filosofice de a da seama de aceasta criza care e si una a sensului), pe critica societatii modcrnc/burghezc/capitaliste prin prisma dramei intelectualului (de unde platoniciana solutie a noocratiei) etc. - toate atitudini la care, pana la un punct, noua orientare postbelica nu putea decat sa subscrie. De aceea, prin scrierile din ultimii sai ani (indeosebi prin Un om) CP. nu isi contrazice, ci isi revizuieste doar opera anterioara, confirmandu-si (prin accente mai apasate) o serie din mai vechile sale intuitii, nuantandu-le sau aducandu-le la zi (din noua perspectiva a autorului si/sau a epocii), dar "intotdeauna cu argumentele sociologului, ale istoricului, ale bunului simt de romancier"
(C. Ungureanu).
Pe de alta parte, insasi evolutia interna a ffeltanschauung-ului sau il indreptase pe Camil Petrescu intr-o directie, daca nu inrudita, macar compatibila in multe privinte cu ideologia oficiala a vremii.
Summa philosophica a acestei noi conceptii va fi masiva Doctrina substantei (redactata inca de prin 1939, dar editata de-abia in 1988), iar Un om intre oameni "pandantul [ei] intempestiv"
(M. Zamfir), aplicarea ei in planul fictiunii: daca filosoful Camil Petrescu incerca "reintegrarea esentelor in concret"
(Anton Dumitriu), scriitorul Camil Petrescu va aborda chiar ,/evolutia ca esenta concreta"
(Maria Voda Capusan).
"Metoda substantializarii ne invita sa abandonam pe cogito si sa ne asezam in plina istorie" proclama autorul; "voim existenta istorica in intregime, cu trairea toata"
(din moment ce "evenimentul istoric epocal este rodul conlucrarii unor forte diferite, de la cele infinitezimale la cele aparent hotaratoare", M. Popa).
Dupa ce initial se refugiase din transeele Istoriei in aporiile spiritului si in nedeterminarea fictiunii, Camil Petrescu se reintoarce, asadar, treptat (ca o revansa) la concret si istorie, care par a-i oferi acum (in filosofie si in fictiune) necesarele certitudini ultime (si se va reintoarce ca un strateg absolut, cum se imaginase in atatea randuri - vezi paginile de jurnal din Note zilnice, 1975, adica in ipostaza de autor complet: filosof, romancier, istoric si demiurg).
Urmarita pana acum mai mult in sine (fenomenologic), drama arhetipala a operei lui Camil Petrescu (a intelectualului "natura problematica" posedata de absolutul Ideii, care esueaza insa o data cu aceasta in planul concretului) e acum pusa in relatie cu drama Lumii in care el traieste, intregind astfel perspectiva cu dimensiunea Timpului (istoric).
Prezenta (intr-o alta cheie) si la ultimul Sadovcanu, aceasta reintoarcere in lume ii aduce in sfarsit eroului (si autorului insusi) impacarea cu absurdul existentei, conferindu-i acesteia un Sens.
Acesta e de fapt scopul final al cartii; restul (documentarea, fresca de mari proportii, structura narativa sau metoda de creatie) sunt doar mijloacele, iar carentele imputabile lor sunt mai degraba niste efecte secundare ale questei "ultimului Camil"
(M. Zamfir) pentru sens: daca marca sa creatie anterioara lua fiinta din zguduitoare antinomii metafizice (ideal-concret), psihologice (constient-inconstient), sociale (intelectual-socictalc) etc, in schimb "filosofia sa ["spatiu al ratiunii unde se impaca in cele din urma cele doua taramuri ale realitatii din tensiunea carora a luat nastere literatura sa"] si Un om intre oameni sunt rod al efortului constient, linistitor, care spune ca in cele din urma totul se aranjeaza", avand asadar "mai degraba functia de a vindeca si a consola"
(V. Popovici).
De aici si un anume (scmi)esec al romanului, caci Infernul va fi mereu un subiect literar mai bun decat Paradisul.
Prin urmare, pe langa determinarea exterioara (conjuncturala), o abordare corecta a romanului trebuie sa aiba in vedere si (sau mai ales) determinarea interna. Ea se manifesta atat in elementele de continuitate cu restul operei (destinul intelectualului, al omului superior, al revolutionarului chiar (Danton); critica claselor superpuse; falimentul (istoric) al administratiei Lumii romanesti de catre o elita ce n-a putut sa ajunga o meritocratie; mai vechiul "balza-cianism" sau preocuparea pentru istorie etc), cat si in cele aduse de noua intelegere "substantialista" a Realitatii. Aceeasi motivatie complexa explica (daca nu scuza) si optiunea pentru alte solutii discutabile (autorul-demiurg, poetica romanului sau metoda de creatie), solutii care, in plus, se vad ajunse inevitabil in contextul postbelic "tovarase de drum" cu materialismul istoric si cu realismul socialist. Desconsiderata de regula ca apartinand unei varste a romanului pe care "vechiul" Camil Petrescu (literatura insasi) o lasase de mult in urma, sau ca prea "in spiritul" anilor '50, poetica romanii.lui-fluviu (bine valorificata de Camil Petrescu) se adecva insa in primul rand la noua conceptie a scriitorului, ca si la realitatile ideologice si estetice ale epocii evocate. Daca Sadoveanu reface o epoca printr-o intuitie sintetica, Camil Petrescu o face prin "inductie analitica".
Schitata in trecere (in teze si antiteze, Adenda la falsul tratat, Opinii si atitudini, 1962 sau interviuri), "metoda reconstituirii stiintifice"
(D. Micu) a la Salammbd, opusa viziunii romantice, pledeaza pentru:
"o intuitie esentiala a intregului" bazata pe o riguroasa documentare, care "sa creeze o adevarata realitate secunda, valoroasa, autentica in masura in care se reflecta in ea prima realitate, cea originara"; "asezarea personajului in cadrul lui adecvat si nevoia de a-i cuprinde totalitatea momentelor de seama"; inventia, "dar numai pe linia interioara a personajului, intr-o crestere arborescenta" si "cu conditia sa nu contrazica adevarul istoric"; interventia scriitorului (chiar prin comentariul direct) etc.
Punctul slab al unor asemenea solutii narative rezida insa in chiar neputinta epistemologica de principiu a fictiunii (limitate) de a cuprinde, oricat ar incerca (sa esentializeze) acea totalitate nelimitata a devenirii Lumii la care atare metode si poetici "totalitare" aspira prin definitie (aspiratie accentuata de apetenta holistica a "substantialismului" camilian, fata de care chiar cea a literaturii «noi» paleste).
in acest sens, desi justificabila ca "singura posibilitate de acoperire a totalitatii lumii in unul din momentele ei cruciale"
(M. Popa), varietatea digresiva a episoadelor degenereaza totusi uneori in prolixitate, documentatia in exces etc. Prea "plin" pe alocuri si prea obsedai sa includa/exprime totul, romanul nu putea avea de fapt un sfarsit (ca gorkianul Klim Samghin).
Exista desigur si scapari inerente la o carte de asemenea dimensiuni, pe care autorul nu' a apucai nici macar sa o incheie, necum sa o cizeleze. Cu adevarat serioasa e insa problema pusa de rezolvarea raportului istorie - fictiune.
"Arta e o minciuna care ne ajuta sa intelegem adevarul"
(Picasso): fictiunea reflecta deci Realitatea, inclusiv Istoria (cand o face), dar nu direct, literal, ci reorgani/and-o dupa legi proprii si decantandu-i spiritul, esenta. De aceea, oricat de fascinat de exactitatea istorica ar fi, spre deosebire de istoric, scriitorul (realist) Irebuie sa respecte in primul rand (in granitele - trasate deja de Aristotel - ale verosimilului) libertatea fictiunii, logica ei interna, care e servita de spiritul, nu de litera istoriei. insa, desi constient ca "un roman istoric trebuie sa gaseasca modul de a unifica necesitatea epicului cu necesitatile adevarului istoric" si ca "de felul solutiei date acestui mod problematic depinde insasi arta romanului", scriitorul distribuie totusi eronat accentele (per ansamblu), dintr-un exces de rigoare istorica de care nici vechiul sau crez "autenticist", nici cel nou, "substantialisl", nu sunt straine.
In consecinta el isi limiteaza o data fictiunea atunci cand, sacrificand o regula functionala de aur a genului istoric, isi alege (ca H. Mann sau A. Tolstoi) drept personaj principal o figura istorica reala (si inca una relativ binecunoscuta din documente), fiind astfel silit sa-i lege, uneori prea strans, prea literal, evolutia fictionala de cea atestata istoric (ca si in stiinta, o biografie e o ipoteza ce nu poate sa rezolve toate faptele).
O a doua limitare provine chiar din (hiper)abundenta documentara, dintr-o prevalenta a literei istoriei asupra spiritului ei (ce favorizeaza detaliul, nu insa si intregul).
Rezultatul e ca, per ansamblu, istoria tinde sa franeze dezvoltarea libera a fictiunii (care, la randu-i, submineaza istoria), sa-i imprime (la nivelul personajelor, tramei etc.) o evolutie oarecum obligata, ce dezavantajeaza naratiunea, reducand-o pe alocuri la o galerie de "tablouri dintr-o revolutie",_ la o cronica (cronologica) a Revolutiei.
In schimb, arta romanului e net superioara acolo unde Istoria face un pas inapoi, in spatiile albe dintre documente, sau pe portiuni reduse, unde documentul se topeste pe nesimtite in fictiune (caci "cerebral prin structura, Camil Petrescu isi organizeaza [totusi] cunostintele in directia intuitiei sale de viata", S. Cioculescu).
"Impresionant fragment de epopee a poporului nostru in lupta lui pentru libertate", Un om intre oameni nu mai poate li totusi perceput azi drept "capodopera lui Camil Petrescu" sau ca "una dintre cartile cele mai importante ale literaturii noastre de dupa Eliberare"
(S. Cioculescu), ci mai degraba ca "o mare constructie baroca, inegala, impunatoare prin anumite laturi, dezamagitoare prin altele"
(E. Simion).
Chiar si asa, insa, marea carte de final a lui Camil Petrescu mai poate inca constitui pentru cititorul curajos si lipsit de idei preconcepute o lectura care sa-i rasplateasca efortul si care sa-i ofere totodata, de ce nu, si un bun prilej de meditatie.
