umbra lui mircea la cozia -
Poezie de Grigore Alexandrescu, meditatie nocturna asupra trecutului istoric. Publicata mai intai in "Foaie stiintifica si literara"
("Propasirea") din 7 mai 1844, sub titlul Umbra lui Mircea sau o seara la Cozia, apoi in volumul Suvenire si impresii, epistole si fabule, Bucuresti, 1847, unde primeste titlul definitiv, Henry Stanley o selecteaza pentru a sa Rouman Anthology or Selections of rouman poetry ancient and modern, Hertford, 1856.
Poezia a fost compusa, dupa cum marturiseste chiar Alexandrescu
In Memorial de calatorie, in timpul excursiei (acute de acesta, impreuna cu Ion Ghica, Ia manastirile de pe valea Oltului, in anul . Pornind de la sugestii evidenl preromantice ("Ossian", Young, Volney), poetul roman le da o indrumare patriotica si, in stilul caracteristic autorilor pasoptisti, aduce in fata contemporanilor sai un exemplu demn de urmat. Marea sa performanta (confirmata de reactia cititorilor ulteriori, pana in zilele noastre) consta in impletirea convingatoare a pasajelor de evocare a atmosferei cu cele care exprima, discursiv, parerile sale in legatura cu trecutul si viitorul romanilor.
In text pot fi delimitate doua mari sectiuni: una in care este construita situatia poetica si in care scriitorul opereaza cu mijloacele descriptiei si ale sugestiei sonore; alta, teoretica si didactica, pe care doar sinceritatea ingenua a retorismului o salveaza de prozaism.
In subtexl circula, insa. ca un curent unificator, emotia patriotica autentica, ce innobileaza fiecare pasaj, dand straluciri de aur vechi metalului uneori tern al discursului. Poezia debuteaza parca in grave acorduri de orga, descriind cu maretie cadrul si utilizand cu perspicacitate sugestia auditiva. Caracterul solemn al primei strofe (care, cu mijloace sobre, realizeaza o remarcabila impresie de inchegat, aproape de perfectiune) isi pune pecetea asupra intregii poezii. El este obtinut prin masura ampla (15-l6 silabe, depasind clasicul "alexandrin romanesc"), prin frecventa vocalei lungi u si prin imbinarea cu sonoritati profunde a consoanelor nazale si dentale. O metafora reusita ("ale valurilor mandre generatii spumegate") creeaza totodata sentimentul timpului, impresia de comuniune cu trecutul si viitorul. Ca si celelalte poezii ale lui Alexandrescu, si aceasta este expresia unei luciditati fervente, care se cufunda in fluxul istorici, calauzita in aceeasi masura de sentiment si de reflexivitate. Strofa unnatoarc aduce noi indicii asupra cadrului si imprejurarilor.
E remarcabila aici descrierea gradata a venirii noptii, modul in care Alexandrescu (poate nu fara o involuntara reminiscenta din O noapte pe ruinele Targovistei a lui I. Heliadc Radulcscu) creeaza atmosfera de vraja, de asteptare a unui eveniment iesit din comun. Primul emistih al strofei a treia rezuma, intr-o expresie sintetica, esentialul descrierii anterioare:
"Este ceasul nalucirei".
Pauza marcata de punctele de suspensie, in prelungirea accentuarii paroxitone a cuvantului si a diftongului ascendent, mareste spatiul interior al versului, lasand parca loc golului de spaima ancestrala in fata intunericului si a presimtirii necunoscutului. Pasajul consacrat fantomei e construit in intregime din propozitii scurte, eliptice, separate de pauze care subliniaza fiecare element al comunicarii si sporesc impresia de mister si maretie. Natura e toata in miscare; glasul fantomei este repercutat de munti si paduri, ajunge in Transilvania; numele ei, rostit mai intai de poet, e repetat de deal, de Olt, de Dunare, care-l duce pana la mare. Imaginea arc un dublu scop: sa sporeasca dimensiunile colosalei fantasme si sa arate largimea spatiului romanesc pe care in trecut s-a exercitat puterea falnicului voievod.
In continuare, poetul i se adreseaza direct lui Mircea, facandu-i panegiricul si transmitandu-i admiratia mai multor generatii de urmasi.
Ceea ce pretuieste el in primul rand este curajul si energia cu care domnitorul a aparat independenta tarii; amintirea lor ii aduce in memorie si chipul lui Mihai Viteazul, a carui mentionare, chiar in treacat, accentueaza calitatea eroica a trecutului pe care poetul il admira. Contemporanii sai -suprema decadenta! - nu mai pot nici macar concepe vitejia epocilor revolute. Alexandrescu crede totusi in progres; el elogiaza trecutul pentru exemplele sale de abnegatie si glorie ostaseasca, dar deplora razboaiele care au constituit atunci o aspra necesitate si considera ca, sub nenumarate alte aspecte, trecerea timpului a impins societatea inainte. Ca si ceilalti pasoptisti, el nu evoca trecutul dintr-o aspiratie de evadare, ci in vederea unui scop pilduitor. F o mare deosebire intre atitudinea din aceasta poezie si cea din Meditatie, scrisa prin 1836-. Acolo poetul, gandindu-se la cei cazuti in razboaie, constata desertaciunea eforturilor si a faimei, inutilitatea jertfelor, care nu reusesc sa schimbe mersul, lumii, nici sfarsitul tragic al dramei umane.
In Umbra lui Mircea. La Cozia stradaniile - chiar neincununate de succes deplin - nu se pierd; ele se perpetueaza in amintirea generatiilor si devin impulsuri pe calea progresului. Valorile isi au, deci, viata lor. Aceasta din urma idee, exprimata direct si discursiv, cu mijloacele oratoriei mai curand decat cu ale poeziei, in partea mediana a Umbrei lui Mircea, revine, sub forma sugestiei poetice, in cele doua strofe din final. Ele reiau tema noptii, inchizand intr-un cadru simetric construit viziunea si .meditatia poetului; atmosfera nu e, totusi, identica cu cea de la inceput: ecoul trecutului o clipa reinviat nu s-a stins cu torul.
Sensul ultimelor doua versuri se modifica, parca, in raport cu prima lor aparitie, la sfarsitul strofei intai. Daca acolo ele exprimau mai curand ideea trecerii timpului, accentul semantic si emotional cazand pe cuvantul generatie, aici accentul se deplaseaza pe verbul izbesc, sugerand lenta macinare si transformare. Prezentul nemernic nu este nici el odata pentru totdeauna statornicit; legea de fier a vesnicei treceri se converteste in binefacere: sosirea unei noi epoci e iminenta si la pregatirea ei contribuie si memoria glorioasa a inaintasilor. Puterea de sugestie a poeziei lui Alexandrescu nu e usor de explicat (si cu atat mai putin persistenta ei dupa mai bine de un veac si jumatate).
in aparenta, mijloacele de care uzeaza autorul sunt banale si depasite de sensibilitatea contemporanilor nostri: noaptea misterioasa, fantoma, discursul, destul de prozaic ca materie, al poetului. Si totusi, la lectura, defectele retorice dispar; ceea ce se retine sunt imaginile reusite si, mai ales, muzicalitatea grava a versului, realizata in pofida unor stangacii prozodice.
Sentimentul scurgerii timpului, admiratia pentru faptele de glorie, asteptarea putin angoasata si angoasanta a viitorului se mentin tenace si se re-creeaza la fiecare noua parcurgere a poeziei. E un semn ca ea are radacini trainice in sensibilitatea poetului si in gandurile unei intregi generatii, care, de altfel, a reactionat pozitiv la citirea ci. Gasim reminiscente din Umbra lui Mircea la D. Bolintineanu, I. C. Fundescu, G. Crcteanu; primul dintre ei ii da si una din primele analize in articolul Poezia romana in diverse epoce, publicat in "Albina Pindului" in 1868.
