Romanul a aparut in anul 1930, dar geneza operei - complicata peste masura de autorul insusi - a stat mult timp sub semnul incertitudinii. Poet, dramaturg si stralucit eseist, Camil Petrescu si-a descoperit relativ tarziu vocatia de romancier. Initial, in "Viata literara" din 21 octombrie 1929, autorul s-a anuntat cu un volum de nuvele despre razboi. Urmeaza dupa aceea oscilatii in privinta titlului: Proces-verbal de dragoste si de razboi sau, in alta versiune, Proces-verbal de dragoste si razbunare. Dupa Al. Paleologu, acest ultim titlu ar ilustra mai direct o conceptie stendhaliana, ramasa intacta si in varianta definitiva a cartii.
Alte marturii, tot despre geneza romanului, pun in lumina tehnica proustiana de redactare exhibata de autor. De intinderea unei nuvele (la inceput), opera ia ulterior proportii exagerate prin adaosuri facute direct in spalt, in timpul corecturii. Nu altfel a fost scris In cautarea timpului pierdut, romanul lui Marcel Proust, conceput prima data numai in trei volume. Autorul roman a fost obligat, la interventia editorului, sa opereze taieturi substantiale in textul rezultat la urma, optand pentru versiunea pe care o cunoastem astazi.
Camil Petrescu - teoretician al romanului
Artist lucid, Camil Petrescu si-a formulat in mod explicit programul estetic in cateva texte eseistice, adevarate autocronici literare, din care cel mai cunoscut e Noua structura si opera lui Marcel Proust. Lectura acestuia in paralel cu romanele se impune aproape ca obligatorie. Pe urmele Iui Ortega Y. Gasset si ale lui E. Lovinescu, dar cu alte argumente, eseistul teoretizeaza corespondenta de structura a literaturii cu filosofia si psihologia. Proza traditionala i se pare atinsa de calofilie (exces de conventie literara) si supusa prea silnic dogmei caracterului. Romancierul de tip clasic, omniscient, se autoiluzioneaza cu performanta ubicuitatii, convins ca se poate situa concomitent in mai multe perspective epice si nu doar in aceea a propriului eu, cum ar fi normal. Toate acestea contrazic insa principiul autenticitatii. teoretizat de autor. Prozatorul modem n-are voie sa scrie decat la persoana I. deci despre o experienta traita nemijlocit In continuarea argumentatiei sale, Camil Petrescu mai pledeaza pentru memoria afectiva involuntara dar si pentru inserarea documentului frust in textul operei. Ca model narativ e desemnat Marcel Proust, singurul pe masura noii structuri, in timp ce James Joyce, cu al sau Ulysse, e repudiat aproape cu violenta. Noua structura, in conceptia autorului, ar fi reprezentata cu precadere de intuitionismul bergsonian ("hm neovitalism psihologic") si de fenomenologia lui Husserl. Nu lipsesc din seria exemplificatoare nici Dilthey, Nietzsche sau promotorii filosofiei gestaltiste. impotriva determinismului abstract si mecanic sunt aduse argumente si din sfera fizicii relativiste, biologiei sau a noii psihopatologii (e vorba, desigur, de psihanaliza Iui Freud). E timpul, spune in esenta Camil Petrescu, sa ne intoarcem privirea asupra propriului nostru continut sufletesc". Numai asa prozatorul va sesiza "aspectul Originar, mobilitatea vie, inefabilul devenirii calitatea si intensitatea.
Formula narativa si compozitia
|
Romanul Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi e scris la persoana I. Asa se face ca vocea autorului insusi se amesteca adesea cu a lui Stefan Gheorghidiu pana la confundarea acestora (mai ales de catre cititorul mai putin avizat). Cele doua parti ale romanului transcriu insa doua experiente, pana la un punct, distincte. Prima, in spusa lui Camil Petrescu, pare / este o fictiune. Faptele sunt inventate si proiectate simplu in amintire, ca si cum ar fi vorba de ceva petrecut aievea si acum, in momentul povestirii, doar actualizat prin rememorare si analiza. Purificarea fenomenologica (idearea) a taplelur se face bineinteles cu dificultate si autorul da mare amploare comentariului eseistic, pentru a transforma chiar si elementul psihic brut in traire constienta, in realitate a spiritului, conform teoriei autenticitatii. De fapt, gelozia si suferintele eroului apar ca provocate de un exces_de luciditate. Stefan Gheorghidiu este propria lui victima, sustine un personaj feminin al cartii. A doua experienta este "empiric" reala, romancierul folosind propriul sau jurnal de campanie imprumutat eroului. In ciuda cultului pentru document si adevar, faptele vor ti si aici interpretate fenomenologic, in sensul demitizarii (de asta data). Cum observa Ov. S. Crohmalniceanu (Cinci prozatori in cinci feluri de lectura): "Senzatia de autenticitate rezulta paradoxal, in aceste cazuri, dintr-un procedeu literar, autorul inventand, ca si alta data, amanunte (psihologice, comportamentale sau vestimentare)". In cele din urma, aceste doua experiente se resorb substantial in experienta unica a scriiturii, a jurnalului, care constituie opera insasi in totalitatea ei. Se intelege ca jurnalul, in acceptia pe care i-o da Camil Petrescu, nu e luat ca simpla conventie literara, ci ca experienta de maxima intensitate intelectuala, a eroului-naratdr. Se explica, intr-un fel, de ce a sustinut Camil Petrescu cu atata incapatanare estetica anticalofila: pentru a face din scris un prilej exceptional de traire autentica.
Discursul epic si analitic al starilor-limita
|
Preocuparea pentru epicul prqpriu-zis exista, totusi, cu toate ca in roman' predomina analiza. Numai ca evenimentele - am vazut - sunt de fiecare data filtrate_eseistic prin constiinta. Bine structurata, opera contine o naratiune discontinua si nelineara, cu numeroase ramificatii subtextuale. Romanul incepe sub semnul razboiului, privit ca o fatalitate a existentei istorice. In acest sens, surprinde placut - de la bun inceput - nota polemica, demis-tificatoare lipsita de orice echivoc, Zece porci tiganesti cu boturi puternice ar putea rama intr-o jumatate de zi toate intariturile" Stefan Gheorghidiu se afla concentrat undeva la granita, deasupra Dambovicioarei, impreuna cu trupa ce astepta sa intre in lupta. intr-o zi la popota ofiterilor se incinge o discutie despre casatorie~st dragoste (de fapt, despre un ofiter care, dupa ce-si ucide nevasta vinovata, este achitat la proces). Este prima scena memorabila a romanului si vor urma multe altele de aceeasi intensitate a dramatizarii epicului. Gheorghidiu vrea sa mearga neaparat la Campulung sa-si vada sotia (de fapt, sa se convinga daca-l insala sau nu) si de aici inainte prima serie de fapte se intrerupe. Urmeaza o lunga poveste de dragoste si gelozie. Ca si Gelu Ruscanu din Jocul ielelor, eroul nostru cautase absolutul in iubire si, o vreme, in casatoria cu Ela isi pune toate sperantele. O mostenire la care nu se astepta le permite acum celor doi soti sa frecventeze cercurile mondene, prilej pentru autor de a satiriza fauna politica a vremii (pe Nae Gheorghidiu, de exemplu), dar si prilej de autodevorante complicatii pasionale. Sunt relatate mai pe larg unele escapade in grup, la Odobesti sau la sosea, pana cand Gheorghidiu incepe sa fie torturat de gelozie. Treptat, dar inevitabil, cuplul se destrama. Pompiliu constantinescu descopera aici in esenta un conflict intre sexe, cel mai probabil pe linia misoginismului romantic in orice caz, vrand sa afle daca este sau nu inselat, eroul isi pune intrebari si mai ales interpreteaza orice detaliu cat de mic, ducand suspiciunea la proportii monstruoase. Din loc in loc, dupa astfel de investigatii necrutatoare, fiecare noua proba arunca o alta lumina asupra vietii si dramei sale, modificandu-le in intregime sensul. Incat acelasi trecut capata mereu alte semnificatii, opuse chiar, in functie de ultima certitudine a eroului narator. Relativismul dus la extrem produce acele stari de vid, de neant sufletesc, care-l erodeaza launtric pe Gheorghidiu. Se intercaleaza cu ostentatie in naratiune, dar si cu aerul firesc totusi al celui care "a vazut idei", dezbateri de constiinta, monologuri interioare, discursurr filosofice. Tot ce se intampla devine stare de spirit, iar din constiinta, cum zice Camil Petrescu, decurge drama. Asadar, chiar in prima parte, romanul se dezvaluie ca o opera-jumal, ce inchide in sine o drama, ampla succesiune de stari-limita, pe care eroul principal le traieste cu fervoare. Romancierul, care-si descoperise atat de greu vocatia de romancier, manifesta o dispozitie aparte pentru dramatic, ilustrat mai inainte in poezie si teatru. Din acest unghi creatia lui Camil Petrescu se arata surprinzator de unitara, exprimand mereu, indiferent de cadru, acelasi continut sufletesc, dar si aceeasi modalitate estetica de exprimare.
De cateva ori in romanul geloziei se revine, incidental, la problema razboiului, prin prezentarea unei sedinte de parlament sau atunci cand, intr-un compartiment de tren, avocatul Predescu din Pitesti peroreaza despre vitejia legendara a soldatului roman. Dar de-abia in finalul primei parti se reinnoada firul intrerupt al naratiunii. Prima serie de fapte se continua, liniar de-acum, in partea a doua, in jurnalul de front. in tot ce facuse inainte, Gheorghidiu cautase o "verificare si o identitate a eului sau". in continuare e preocupat de acelasi lucru, avid de o noua experienta, poate una definitiva, pe deplin clarificatoare. Cel mai mult il ingrozeste gandul mortii; avea numai douazeci si trei de ani, cum marturiseste intr-un loc. Aceasta obsesie facea parte insa de-acum din chiar sistemul sau sufletesc.
Cu primele pagini din partea a doua romanul intra intr-un ritm mult mai precipitat. Tonul este si el cat se poate de adecvat: obiectiv, sobru, dar incitant prin felul in care denunta la tot pasul bine cunoscute clisee despre eroism: intr-un cuvant, demitizeaza imaginea sacra a razboiului "catalizator de energii", de care presa vremii abuzase atat de mult. In realitate - descopera ofiterul Stefan Gheorghidiu - pe front se lupta la intamplare, haotic. Fiecare soldat actiona mai mult de unul singur, aparandu-si mecanic viata. Un ofiter neamt, grav ranit, cu care eroul se intalneste la spital, face remarci usturatoare despre incompetenta comandantilor romani pe campul de lupta. Cel mai impresionant capitol din intreg romanul suna ca un blestem apocaliptic: Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu. Mereu se confrunta polemic Stefan Gheorghidiu cu manualul scolar, cu retorica jurnalistica sau cu exagerarile unei anumite literaturi amatoare de pitoresc. Concluzia este de-acum bine stiuta: "Drama razboiului nu e numai amenintarea continua a mortii, macelul si foamea, cat aceasta permanenta verificare sufleteasca, acest continuu conflict al eului tau, care cunoaste altfel intr-un anumit fel'. Nu altceva se desprinde din lectura unor articole, cum ar fi Sarja de la Robanesti sau Mare emotie in lumea prozatorilor de razboi (tot din volumul Teze si antiteze), care completeaza fericit viziunea indrazneata si moderna a romancierului.
Romanul lui Stefan Gheorghidiu se incheie "cedata cu epuizarea experi-entei razboiului. Eroul principal vine acasa intr-o permisie sa-i daruiasca nevestei casele de la Constanta, cu tot ce este in ele ..de la obiecte de pret, la carti de la lucruri personale, la amintiri. Adica tot trecutul".
Scenariul initiatic al autoclarificarii
|
Ar putea urma de aici incolo alte experiente. Cartea s-ar lungi totusi nemotivat. Caci daca Gheorghidiu se identifica cu autorul si daca experienta fundamentala a autorului este cartea insasi, opera-jurnal, atunci aglomerarea de fapte, de tot felul de experiente, traite si / sau fictive, dar secundare fata de cea a scrisului ca atare, care le inglobeaza pe toate, ar duce mai degraba la maniera si romanul, diluat enorm, ar sucomba in nesemnificativ. Camil Petrescu se opreste la timp. Mai ales ca despre eroul principal se spusese tot ce era de spus. Definitoriu la Stefan Gheorghidiu este curajul asumarii propriului destin, infinita disponibilitate existentiala pentru experiente-limita ale eului. Drama lui e, fireste, de natura intelectuala (filosofica). El este, in primul rand, un pasionat al adevarului, al certitudinilor absolute. Asemenea voluptati pot aparea uneori stranii in contextul nud al faptelor evocate. Certitudinea unui act, posedarea lui in constiinta, nu poate tine loc de acrul ca atare. Cum observa Marian Popa, "descompunerea mecanismului iubirii nu rezolva si existenta iubirii" (Camil Petrescu). Stefan Gheorghidiu tine sa-si verifice mereu, cu fiecare noua situatie, potentialul sufletesc. E vorba de o neincredere in sine funciara? Rabufnesc poate din cand in cand complexele lui Camil insusi? Cel care avea obstinatia polemicii nu se cruta nici pe el. Devenit problema nu atat pentru altii, cat pentru sine, lui Gheorghidiu nu-i ramane decat sa se autodepaseasca, sa aspire neintrerupt la alte impliniri si trairi mai intense, sa caute alte situatii limita (sau, altfel spus, apogetice, cu un termen din panoplia filosofului Camil Petrescu). insumarea tuturor acestor stadii "intermediare" da impresia de raportare la absolut, de inscriere intr-un scenariu initiatic de autoclarificare. Structura cartii trebuie sa sugereze acest lucru si nu sa-l exprime integral. Ar fi imposibil. De unde, indeciziile personajului principal, ca si finalul abrupt al romanului, fara sa afecteze prin aceasta cumva compozitia riguroasa, bazata pe simetrie si pe un sustinut efort de concentrare a discursului epic si analitic (aflat de cateva ori, in prima parte, in pericol de proliferare). Niciodata unitatea de perspectiva epica nu este incalcata.
