Tudor Arghezi este unul dintre cei mai mari poeti ai literaturii romane si, probabil, unul dintre marii poeti europeni moderni. Cu el se schimba nu doar limbajul poetic al literaturii noastre, ci si tematica poeziei. "Cuvantul meu sa fie plug" - spune in Ruga de seara; si puterea cuvantului sau a trasat poeziei romanesti o linie de forta care i-a conferit o noua si nebanuita expresivitate, marcand o alta epoca, cu adevarat distincta de "miracolul" eminescian. Poezia lui Arghezi este o forma de cunoastere, ca la toti marii poeti ai lumii.
Opera si contextul cultural
|
Tudor Arghezi (1880- 1967) a debutat tarziu, la 47 de ani, in 1927, cu volumul Cuvinte potrivite. Au urmat: Flori de mucigai (1931), Carticica de seara (1935), Hore (1939), Alte cuvinte potrivite (1940), Una suta una poeme (1947), Prisaca - versuri pentru copii, dintre care sigur va amintiti "Zdreanta" - (1954), 1907 - Peizaje (1955) s.a. A primit Premiul Herder pentru literatura, decernat de Universitatea din Viena. Proza argheziana cuprinde tablete, pamflete, poeme in proza - Icoane de lemn (1929), Poarta neagra (1930^, Cartea cu jucarii (1931), Ochii Maicii Domnului (1934), Ce-ai cu mine, vantule? (1937), Lina (1942) - si chiar un roman atipic, fantastic, Cimitirul Buna-Vestire. Articolele sale vor fi stranse in volumele Lume veche, lume noua (1958) si Tablete de cronicar (1960). Arghezi isi va inventa propria specie: "biletul" sau "tableta", asa cum au mai facut si alti scriitori - Alecsandri, cu pastelul, sau Caragiale, cu momentele.
Teatrul arghezian (voi. Teatru, 1966) este mai putin cunoscut, dar nu lipsit de interes, pentru ca el prefigureaza categorii estetice moderne.
Poet longeviv si fecund, Arghezi traverseaza mai multe epoci literare si orientari estetice, iar personalitatea sa le domina pe toate, in timp ce opera refuza orice inregimentare.
Sugestii de analiza literara pe text
|
Incadrare si tematica
Testament este poezia asezata la inceputul volumului de debut Cuvinte potrivite, fiind considerata o arta poetica. Asa cum indica si titlul, tema "de suprafata" este aceea a mostenirii; la o lectura de profunzime, poezia se dovedeste a fi o arheologie a eului, o redefinire, cautare si reconstruire prin intoarcere la "temelii" a identitatii.
Arta poetico argheziana este evidentiata la nivel teoretic in cateva articole publicate de poet: "Vers si poezie" In Linia dreapta (1904), un editorial amplu publicat in 1922 in Cugetul romanesc, apoi tableta "Ars poetica" din Adevarul literar si artistic (1927). De fiecare data poetul ni se dezvaluie co un novator, un spirit modern, poezia fiind experien|a de cunoastere si maxima potentare a unei constiinte estetice particulare.
Compozitie si structura
Incipitul poeziei este solemn, cu o tonalitate grava si asertiva: "Nu-fi voi lasa drept bunuri dupa moarte, / Decat un nume adunat peo carte." Substantivul "carte" atentioneaza cititorul asupra semnificatiei globale a textului, asupra temei subsidiare referitoare la conceptia despre creatie, despre poezie.
Crezul poetic arghezian incepe cu recuperarea unui trecut imemorial, intr-un timp al revoltei: "in seara razvratita care vine / De la strabunii mei pana la tine". Metafora predicativa "Cartea mea-i, fiule, o treapta" evoca ideea unui drum ascensional, sustinut si de imaginea "suisului" abrupt "prin rapi si gropi adanci".
Preferinta pentru cuvinte din fondul vechi al limbii - razvratita, strabunii, capatai, hrisov, sarici, robi, oseminte, condei, hotar, iscat-am, biciul, izbaveste, mania s.a. -, prezente in intreaga poezie, intareste impresia de vechi substrat identitar, care trebuie recucerit, reconsiderat. Versurile "Al robilor, cu saricile pline / De osemintele varsate-n mine" cuprinde una dintre cele mai frumoase imagini concrete ale legaturii indestructibile cu stramosii.
Metamorfoza, transfigurarea se produce pornind de la materii aparent incongruente: "Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite / Eu am ivit cuvinte potrivite () Facui din zdrente muguri si coroane. /Veninul strans l-am preschimbat in miere () Am luat ocara, si torcand usure, / Am pus-o cand sa-mbie, cand sa-jure. / Am luat cenusa mortilor din vatra / Si am facut-o Dumnezeu de piatra". "Categoriile negative", cum ar spune Hugo Friedrich, sunt transfigurate in fabuloase expresii poetice. Materialul greoi, incarcat de vechi identitati, purtand insemnele timpului, este transformat in "muguri si coroane" si "Dumnezeu de piatra".
Suferinta, durerea "surda si amara" se regaseste in noile cantece, iar cei umili, anonimi, nestiuti, reprezentati prin metafora "indreptatirea ramurei obscure" pot rascumpara "rodul durerii de vecii intregi".
Estetica uratului (vezi si mai jos) este desfasurata aproape explicit in versurile: "Din bube, mucegaiuri si noroi / Iscat-am frumuseti si preturi noi". Metafora "domnitei" care "sufera in cartea mea" poate fi o imagine a cititorului, solicitat de catre estetica modernista la un surplus de efort participativ, la o lectura activa.
"Slova de foc" este, cu siguranta, semn al inspiratiei, al harului, al sublimarii, iar "slova faurita" semnifica truda, munca, transformarea. "Imparecheate-n carte", "slova de foc" si "slova faurita" alcatuiesc impreuna o sinteza fara de care poezia nu poate ajunge la desavarsire.
Destinatarul ultim al poeziei poate fi chiar divinitatea: "Robul a scris-o, Domnul o citeste / Far-a cunoaste ca-n adancul ei / Zace mania bunilor mei."
Incadrare si tematica
Volumul Flori de mucigai - "noaptea valpurgica a Florilor de mucigai", cum a fost numit de Nicolae Balota - transfigureaza materii ca uratul, grotescul, trivialul, macabrul, atrocele, intr-un limbaj idiomatic, al "vulgarului", ce recupereaza valente nebanuite de expresivitate. Deliricizarea, deplina libertate de creatie pe care sio asuma, anecdoticul, poanta finala [Candori, Ion Ion, La popice), aspectul usor narativ, pitorescul, cliseele argotice, grotescul, monstruosul si caricatura [Fatalaul), fac din Florile de mucigai poezia unei umanitati de periferie, "incarcata de suferintele, excesele sau lipsurile trairii pe limita" (Nicolae Balota).
Flori de mucigai este poezia care deschide volumul cu acelasi titlu din 1931. Este, ca si Testament, o arta poetica [ars poetica), unul dintre textele reprezentative pentru poezia modernista.
Compozitie si structura
Titlul trimite la volumul Florile raului (1857) al poetului francez Charles Baudelaire, unul dintre intemeietorii poeziei europene moderne. Este usor de observat sintagma mai putin obisnuita, bazata pe efectul de surpriza, de insolitare.
Baudelaire este, de asemenea, intemeietorul "esteticii uratului": poetii moderni vor gasi noi resurse de expresivitate poetica in zonele considerate, pana la ei, non-poetice. Ca si Arghezi in literatura romano, Baudelaire este primul poet care foloseste, programatic, aspecte ale sordidului, mizeriei, decadentului, decrepitudinii etc. in lirica sa. Fiind, de fapt, poet simbolist (vezi capitolul "Simbolismul"), Baudelaire a facut sa patrunda in poezie, alaturi de date ale realului sordid, si starile interioare nevrotice, depresive, deznadejdea sau impulsuri ale subconstientului. Sintagma "estetica uratului" este un oximoron, o constructie paradoxala care alatura doi termeni aparent incompatibili: estetic, adica frumos si urat. Vizeaza transfigurarea aspectelor dezagreabile in valori estetice, stergand astfel granitele dintre urat si frumos in cadrul artei.
Cititorul isi poate da seama ca poezia este o arta poetica gratie recurentei termenilor din sfera semantica legata de "scris" si "stihuri" - cuvant vechi, din registrul religios: "Le-am scris cu unghia pe tencuiala, / Pe un parete de firida goala [] Sunt stihuri fara de an, / Stihuri de groapa, / De sete de apa / Si de foame de scrum, / Stihurile de-acum. [] Si m-am silit sa scriu []".
In primul vers, arta scrierii apare ca un efort, un chin; poezia nu mai este un rod al inspiratiei (al Muzeil), ca pentru inaintasi, ci rezultatul trudei poetului, un greu, dar frumos "mestesug".
Tudor Arghezi: "Nici un mestesug nu este mai frumos si mai bogat, mai dureros si mai gingas totodata ca mestesugul blestemat si fericit al cuvintelor."
"Paretele de firida goala" este imaginea inchisorii, a temnitei, intreg volumul Flori de mucigai fiind, de altfel, o expresie a imaginarului temnitei (vezi poeziile Ion Ion, Serenada, Streche s.a.). Creatia se realizeaza "Pe intuneric, in singuratate, / Cu puterile neajutate / Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul / Care au lucrat imprejurul / Lui Luca, lui Marcu si lui loan", adica in lipsa semnelor divine, in absenta ocrotirii fapturilor sacre ce stateau in preajma apostolilor la scrierea Evangheliilor. Din contra, par sa-si faca loc blestemele: "de sete de apa, / De foame de scrum". Unghia "ingereasca" nu mai exista sau nu mai poate fi identificata, prin urmare legatura cu transcendenta s-a rupt. Desacralizarea, "transcendenta goala" este una dintre caracteristicile pe care Hugo Friedrich le atribuie poeziei moderne.
Ultimele versuri se constituie intr-o adevarata poetica a scrisului "cu mana stanga", in raspar: "Era intuneric. Ploaia batea departe, afara. / Si ma durea mana ca o ghiara / Neputincioasa sa se stranga. / Si m-am silit sa scriu cu unghiile de la mana stanga."
Matei Calinescu: "E vorba, la Arghezi, nu de o subliniere a uratului pentru a face sa straluceasca mai tare frumusetea (in spiritul antitezelor romantice), nici de o cultivare a uratului, blasfematorie la adresa oricarui ideal de frumusete (ca la precursorii sau la promotorii avangardei), ci de o conversiune a uratului si repulsivului la o frumusete tainica si indicibila ca gratia, folosind in acest sens propriile sale resurse, nestiute, de purificare." (in Conceptul modern de poezie. De la romantism la avangarda, editia a ll-a, postfata de Ion Bogdan Lefter, Editura Paralela 45, 2002).
