TIGANIADA - Epopee eroi-comica in 12 canturi de Ion Budai Deleanu. Pastrata in doua versiuni manuscrise, terminate, aproximativ, la 1800 (varianta A) si 1812, inainte de campania lui Napoleon in Rusia (varianta B).
Publicata pentru prima oara in 1875-l877 in revista lui Theodor Codrescu "Buciumul roman"
(varianta A) si in volum, in 1925 de catre Gheorghe Cardas (varianta B).
Diferentele intre variante sunt destul de mari. Tiganiada A, perfect inchegata si ea, e mai scurta, cu caracter precumpanitor epic (cuprinde mult mai putina dezbatere filosofico-politica), notele de subsol sunt nesemnalc, iar in ultimul cant lipsesc cu desavarsire. In general, episoadele sunt mai putin detaliate (unele lipsesc cu totul, cum ar fi cel al mortii lui Parpangel si al calatoriei lui in iad si rai, ori discutiile despre formele de guvernamant), in schimb exista episodul colateral suplimentar al peregrinarilor lui Becichercc Istoc in cautarea iubitei sale Anghelina, pe care Budai Deleanu il va elimina din varianta a doua, valorificandu-l in poemul ramas neterminat Trei viteji. Prima varianta e mai "regulata" din punct de vedere compozitional: fiecare cant incepe cu o, mai scurta sau mai lunga, meditatie pe o tema umana generala si se incheie cu o formula care justifica intreruperea povestirii si promite continuarea ei; canturile au dimensiuni aproape egale (in jurul a 90 de strofe).
Mai putin riguroasa din acest punct de vedere, Tiganiada B e mai bogata in continut, cu numeroase detalii privind luptele lui Vlad Tcpes si aventurile comice ale tiganilor si cu ample dezvoltari referitoare la problemele politice si filosofice; notele - amplificate si ele - sunt puse pe seama unor personaje individualizate prin cultura, profesie, mod de judecata, iar intre acestea iau nastere adevarate dialoguri.
In acest fel, cititorul este in acelasi timp derutat (autorul scontand anumite efecte comice, dar si deghizarea sau chiar ocultarca ideilor prea indraznete), dar si atentionat asupra unor chestiuni de mare actualitate in epoca iluminista si de trezire a sentimentului national in care scrie Budai Deleanu. Dupa cum a demonstrat . Pervain in 1960, intre manuscrisele lui B. D, s-au pastrat si cateva strofe care ne indreptatesc sa presupunem ca acesta se gandea, intre 1812 si 1820, la o a treia varianta a poemului.
Varianta B a Tiganiadei e compusa, ca si varianta A, de altfel, din doua texte introductive {Prolog si Epistolie inchinatoare) si douasprezece canturi, dupa modelul epopeilor europene, antice si moderne. Autorul face el insusi, cu diferite prilejuri, trimiteri la modelele sale, care includ epopeile homerice si pe Vergiliu, dar si cele mai importante texte, eroice si eroi-comice, ale epocii moderne: Ariosto si Tasso, Milton si Voltaire, Casti, Tassoni, Klopstock si, desigur, si altele pe care nu le mai numeste in mod explicit. Dupa cum insusi marturiseste, dorinta lui ar fi fost sa compuna o epopee eroica, mai ales ca istoria romanilor ii oferea subiecte destule, dar a renuntat la aceasta ambitie din cauza "neajun-gerii limbii" si a lipsei de traditie literara culta autohtona.
Studiindu-si modelele europene, a adoptat, pe urmele lor, dar nu in mod mecanic, formula epopeii eroi-comice, intr-o varianta originala: Budai Deleanu nu recurge la parodic, nici la travesti, asa cum au facut majoritatea autorilor occidentali, ci la o modalitate combinata.
In epopeea sa alterneaza si se impletesc un fir eroic propriu-zis (cel referitor la Vlad Tepes si la incercarile sale de a scapa Tara Romaneasca de sub stapanirea furcilor) si unul franc comic si satiric (care relateaza pataniile tiganilor, pe care domnitorul ii inzestrase cu bucate si "olaturi" de mosie, in schimbul participarii lor la rezistenta antiotomana, si care incearca sa-si organizeze propriul stat).
Ambele aventuri sunt insa sortite esecului, datorita unor defecte umane capitale: dorinta de putere si preemptiune si tradarea in cazul romanilor, incapacitatea de intelegere si colaborare, in cel al tiganilor. Vlad trebuie sa renunte la lupta si la tron, iar tiganii, dupa interminabile galcevi si o paruiala in care fiecare loveste in celalalt fara discriminare, se vor risipi si ci, reinlorcandu-se la starea lor primara. La actiune iau parte si personaje apartinand unui plan al miraculosului crestin (sfintii de partea romanilor, diavolii in favoarea turcilor), dar nu fac decat sa "personiseasca", cum ar spune autorul, trasaturi de caracter, pasiuni, calitati si defecte omenesti sau, pur si simplu, forta destinului (Vlad renunta la lupta dupa ce un trimis al cerului, arhanghelul Gavriil, ii vesteste ca, in planurile divine, vremea infrangerii necredinciosilor inca nu venise).
in alcatuirea epopeii sale, Budai Deleanu valorifica nu numai vaste cunostinte privitoare la traditia literara culta europeana, ci si numeroase sugestii folclorice.
Fata de literatura populara orala, atitudinea lui este dubla: pe de o parte (dupa propriile zise, dar si dupa ale comentatorilor imaginari ai textului), considera ca ea reprezinta un stadiu ce trebuie neaparat depasit, pe de alta parte, stie si simte ca in ea exista o mina aproape inepuizabila de posibilitati si de frumuseti, pledand, printre primii la noi, pentru culegerea si inregistrarea in scris a folclorului. Budai Deleanu cunoaste si intelege numeroase procedee specifice modului de expresie literar, de la cele de conceptie, cum ar fi personificarea si alegoria (asupra carora revine si insista in mai multe puncte ale textului), pana la cele prozodice (masura, "ratma", formule strofice).
El nu Ic uiilizeaza doar in compunerea propriei opere, ci le si expliciteaza (in textele insotitoare si in note) pentru deplina edificare a cititorilor. Din acest punct de vedere, Tiganiada se constituie in cel mai complet, si mai subtil, repertoriu de teorie literara existent in cultura romana de pana la acea data. La prima vedere, schema epica a Tiganiadei pare destul de simpla: Vlad Tepes ne este infatisat in postura de organizator si in cea de comandant de osti, punand in randuiala tara, incercand sa curme tendintele anarhice ale boierilor ambitiosi si refuzand turcilor supunerea si plata haraciului; ci trebuie sa faca fata maniei sultanului, care-i trimite un sol cu un mesaj mincinos de impacare, dar in acelasi timp,-se pregateste sa cotropeasca tara; curajul si stiinta militara a voievodului fac minuni pana in momentul in care este coplesit de intrigile unui pretendent la tron, de tradarea boierilor si de retragerea sprijinului divin.
In paralel (dar autorul stie foarte bine sa alterneze si sa imbrice episoadele), tiganii isi deplaseaza tabara (cu mult ciorobor si "hodini dese") spre Spateni, "intre Barbatesti si Inimoasa", unde voievodul le-a fixat noul teritoriu; intre timp Parpangel, voievodul cetei argintarilor, rataceste in cautarea iubitei sale Romica, rapita de diavoli, tiganii se lupta vitejeste (cu ochii inchisi, dupa sfatul strategului lor, Tandaler) cu o cireada de boi si cred ca s-au batut cu turcii, dar mai ales "se sfatuiesc" cum ar fi mai bine sa-si organizeze noua viata (discutia despre formele de guvernamant ocupa in intregime canturile X si XI) si, in cele din urma, incapabili sa se inteleaga, dupa o bataie homerica in care pier mai toate capeteniile (Parpangel si Draghici, adica viteazul chiar "de saga" si inteleptul, se retrag din conflict), se risipesc, revenind la starea lor pre-sociala.
Sfintii si diavolii au consultari cu privire la felul cum pot si trebuie sa-i ajute pe pamanteni, se confrunta intr-o batalie in care recurg la arme specifice si se intorc si ei la locurile de veci fixate de vointa divina. De altfel, placerea vorbei (logoreea, in cazul tiganilor) e una din caracteristicile personajelor Tiganiadei. Vorba exprima idei si sentimente, da seama de proiecte, insulta sau incurajeaza, uneori tine loc de actiune. Iar in subsol, personajele comentatorilor gloseaza in permanenta pe marginea textului (lamurind cuvinte si notiuni mai ales de estetica/teorie literara/mitologie, dar si din domeniul lingvistic, filosofic, politic), atragand atentia asupra modelelor, explicand sau completand sensul unor pasaje sau, pur si simplu, "traducandu-le" in proza. Comentatorii intra in dialog, se contrazic, se aproba, se indigneaza, jubileaza, creand un metatext la fel de incitant ca si textul propriu-zis si stimuland in permanenta cititorul. inca din textele insotitoare, cu rol de introducere, mai ales in Epistolia inchinatoare, Budai Deleanu il avertizeaza pe acesta ca epopeea sa cuprinde o "taina"
(privitoare la numele autorului) si ca "toata povestea" e "numa o alegorie in multe locuri, unde prin tigani sa intalcg s'altii".
De fapt, sub aparentele comicului, cartea trateaza probleme dintre cele mai serioase ale societatii umane; autorul pare a se amuza inventand peripetii pline de haz ale unui grup de personaje carora traditia populara le-a fixat deja o anumita functie si anumite trasaturi morale in repertoriul sau anecdotic, dar cititorul "cel intalept" isi da seama ca textul are doua niveluri de semni-licatie: cel superficial, al povestii propriu-zisc, si cel profund, filosofic si politic, a carui descifrare depinde de inzestrarea intelectuala, dar si de cunostintele celui ce citeste; nu intamplator, Budai Deleanu isi inchipuie ca cititor privilegiat pe Mitru Perea (Petru Maior) pentru ca altfel, in situatia de la 1800, sau chiar de la 1812, a culturii si literaturii romane, putini oameni ar fi fost cu adevarat in stare sa citeasca si, mai ales, sa priceapa Tiganiada.
Alegerea speciei epopeii croi-comice nu a fost facuta doar pentru ca autorul n-a indraznit sa aspire la nobila epopee propriu-zisa (asa cum lasa sa se inteleaga in Prolog), ci si pentru ca, prin chiar caracterul ei hibrid, formula adoptata permite proliferarea sensurilor si jocul autorului cu cititorul. Acesta este trimis, pentru proba "adevarului" celor spuse in epopee, la documente autentice, intre care cunoscuti cronicari bizantini, dar si la surse fictive, ironizate prin insasi denumirea lor ("pergamina" de la Cioara si ..hartoaga" de la Zanoaga); autorul isi crediteaza cititorul cu lectura celor mai importante texte epice ale literaturii europene, dar pe urma ii repovesteste cu insistenta in proza ceea ce-i spusese in versuri, ca si cum nu l-ar crede in stare sa urmareasca cu adevarat un text poetic. Un exemplu excelent pentru maniera in care Budai Deleanu, transmitandu-si ideile, isi deruteaza cititorul, mai ales pe cel neobisnuit cu dezbaterea filosofico-politica si arta rationamentului, il constituie lunga discutie despre formele de guvernamant care ocupa canturile X si XI ale operei. Exista, inainte de toate, o nepotrivire intre nivelul teoretic al acestei dezbateri (oricat de concrete ar fi pildele) si caracterul in general inrobit materialului si contingentului al colectivitatii din care sunt selectati cei trei vorbitori; intre ampla desfasurare discursiva, ce respecta regulile retorice, a peroratiilor acestora si vorbirea spontana si navalnica, adesea exclamativa si uneori triviala, a masei tiganesti; intre postura profesorala si capacitatea de a demonstra amplu si cu ragaz si nerabdarea agresiva ce-i conduce adesea pe tigani la un schimb de argumente contondente.
Ramane, mai ales, deschisa intrebarea care este parerea autorului in legatura cu problema pusa in discutie. Pentru scurt timp, adunarea tiganeasca adopta solutia formulei combinate a lui .lanalau, dar aceasta hotarare este imediat zadarnicita de revolta laietilor. Sa fie, oare, raspunsul lui Budai Deleanu acela ca pur si simplu nu exista o solutie practica aplicabila? Ca forma de guvernamant ideala e o simpla utopie? N-ar fi exclus, chiar daca acceptarea acestei idei ar submina imaginea de iluminist, deci de rationalist increzator in progresul omenirii, a autorului. Aceasta ipoteza e sustinuta si de amaraciunea ("A fire-om atuncia mi-e rusine") cu care, in introducerile canturilor VII si XI, Budai Deleanu vorbeste despre slabiciunile oamenilor, care-i impiedica sa gaseasca adevarata cale spre dreptate si fericire. Indoiala si scepticismul par a fi trasaturi definitorii ale autorului Tiganiadei.
Aceasta se vede si din felul cum e judecat Vlad Voda, care e, totusi, erou! prin excelenta "pozitiv" al poemei. Discursul boierului Dancscu (un tradator, in fapt) din cantul IX contine, de pilda, numeroase argumente plauzibile si se intemeiaza tot pe constatarea raului implantat in profunzimile firii, de data aceasta, a romanului, acelasi timp, el este combatut imediat, in nota, cu un contraargument la fel de credibil, de catre comentatorul Chir Politicos. Caci ceea ce distinge in mod radical scrierea lui Budai Deleanu de intreaga literatura a vremii, asigurandu-i in acelasi timp modernitatea si puterea de seductie pentru cititorii zilelor noastre, este tocmai faptul ca, punand intrebari fundamentale, ea nu ofera raspunsuri categorice si univoce; lumea, pentru scriitorul din Lemberg, este complicata si complexa, problemele numeroase, solutiile putine si precare, singura speranta a omului consta in capacitatea lui de a sesiza aceasta complexitate si de a se interoga in legatura cu menirea si destinul sau mundan. Chiar daca aceasta postura de ganditor nu e comoda, ea nu e insa nici incrancenata, nici depresiva. Autorul stie sa rada, sa imagineze scene de un comic colosal, intemeiat inainte de toate pe forta cuvintelor (de la numele personajelor, pana la utilizarea unor termeni dialectali sau cu sonoritate stridenta ori bizara), dar si pe cea a descrierilor caricaturale, a actiunilor neasteptate, pe anticlimax sau pe autoironie.
Textul, din pacate, n-a fost cunoscut decat tarziu (la data compunerii nici n-ar fi avut prea multe sanse de receptare adecvata, dar in a doua jumatate a secolului al XlX-lea ar fi putut influenta, presupunem, evolutia literaturii noastre culte) si atunci destul de superficial. Primul care ii consacra o analiza pertinenta a fost Aron Densusianu, intr-un articol din volumul Cercetari literare (1887), dar, desi a fost pomenit in principalele istorii literare si i s-au consacrat cateva studii serioase (datorate, printre altii, lui G. Bogdan-Duica si D. Popovici), autorul si opera sa n-au intrat cu adevarat in constiinta culturii romane decat dupa al doilea razboi mondial.
