Poetul acuzat altadata de I. Barbu ca fiind "respins de idee", ni se dezvaluie capabil de meditatie filozofica, suflet angoasat, sfasiat de dualitatea propriei fiinte ("Sunt inger, sunt si diavol, si fiara si-alte asemeni").
T. Arghezi a scris 16 psalmi, dintre care 9 apar in volumul Cuvinte potrivite, dar tema nu este epuizata, ea fiind reluata sub o forma sau alta si in alte poezii. Tensiunea lirica a operei argheziene este rezultatul acestei cautari a sinelui neimplinit, vesnic solitar. Paradoxul arghezian este ca sacralizeaza profanul si releva sacrul in formele profanului derizoriu, miniatural. Dezbaterea filozofica argheziana din poezia religioasa a fost privita si in prelungirea celei pascaliene.
Blaise Pascal (1623- 1662) - matematician, fizician, filozof si scriitor francez, retras la Porl-Royal-des-Champs, autorul Apologiei religiei crestine, precursor al clasicismului francez din secolul ai XVII-lea.
|
Raportat la literatura universala, T. Arghezi poate fi alaturat altor poeti europeni moderni, de la sfarsitul secolului al XlX-lea si inceputul secolului XX care manifestasera inclinatii spre meditatia religioasa. Inspiratia mistica poate fi comparata cu cea a lui Paul Claudel, autorul celor Cinci mari ode (1910) si al Pantofului de matase (1930) sau cu cea a lui Francis Jammes, autorul Georgicelor crestine (1912).
In literatura romana, poezia religioasa fusese cultivata de reprezentantii curentului ortodoxistde la revista Gandirea (1921): Nichifor Crainic, V. Voiculescu, Adrian Maniu - intr-un efort de a conferi adancime filozofica specificului national. Si tot literatura romana oferise modelul mitropolitului Dosoftei, cel care "cu osardie mare" realizase Psaltirea pe versuri tocmita inca din 1673. Bun cunoscator al Psalmilor biblici, Arghezi ne ofera o varianta care nu este doar o transpunere moderna a acestora.
Psalmii lui David, in numar de 150, reprezinta reflexul poeziei sacre si revelatia unui Dumnezeu personal in cadrul unei religii monoteiste, limpezirea unei constiinte milenare, care esuase dramatic in politeism sau in concepte abstracte. Psalmii arghezieni reprezinta zbaterea unei constiinte individuale, care nu se regaseste pe sine, coplesita de solitudine si incertitudini, dar care clameaza nevoia de Dumnezeu. Motivatia ne este oferita chiar de unul dintre psalmi: "O nelinistita patima cereasca / Bratul mi-l zvacneste, sufletul mi-l arde."
Exista doua coordonate ale Psalmilor arghezieni care structureaza discursul liric: una priveste perspectiva ascensionala a raportului cu Dumnezeu (aspiratia propriu-zisa), iar cealalta, conditia umana legata de materialitatea imediata.
Si intr-un caz, si in celalalt, dramatismul rezulta din setea de dezmarginire, din imensul gol sufletesc care se cere compensat, din incertitudinea sfasietoare ce rezulta din disocierea creatorului de propria-i creatie (gest al libertatii absolute si al optiunii, in care omul nu poate vedea seninul prezentei divine).
Perceperea divinitatii in unii Psalmi ai Vechiului Testament este aceea a unui spirit justitiar (50, 6) si necrutator, "infricosat cand lucreaza asupra fiilor oamenilor" (66, 5), si tot astfel este imaginat si in Psalmii arghezieni: "Gura ta sfanta, toti Parintii stiu, / Nu s-a deschis decat ca sa ne-njure".
Arghezi este considerat, pe rand, fie "cel mai mare poet roman al credintei, numai Dosoftei mitropolitul putand fi randuit in apropierea sa" (Mlrcea Scarlat), fie "fundamental nereligios" (Nicolae Manolescu).
Psalm provine din gr. psalmos, "oda sacra, cantec liric apologetic adresat divinitatii". Psalmii sunt cantece de slava aduse lui Dumnezeu, iar originea lor se regaseste in Biblie, in Psalmii regelui David, de o desavarsita frumusete si de o impresionanta profunzime a rugaciunii si a trairii mistice. Se intonau cu acompaniament de harpa: regele David compune 150 de psalmi, care constituie una dintre cartile Vechiului Testament.
|
Ca formula, psalmii apartin liricii subiective, fiind monologuri "ale celui-care-gla-suieste-in-pustiu" (Nicolae Balota), Vox clamavis in deserto. Exprima, cu o extrema intensitate, o criza a constiintei religioase a omului si, in acelasi timp, o criza a identitatii ontice. Psalmul este o poezie declarativa prin excelenta, este "ruga" si "cant", invocare a divinitatii. Prin chiar faptul acestei permanente invocari, chiar daca "in raspar", pentru a o nega, a prezentei divine, psalmistul ramane un veritabil homo religiosus.
Primul psalm [As putea vecia cu tovarasie] este unul al sfidarii divinitatii, al "pozitiei in pofida" (Nicolae Balota). in superbia sa, omul prefera infruntarea mortii in absenta sau in uitarea instantei divine: "Vreau sa pier in bezna si in putregai / Neincercat de slava, crancen si scarbit / Si sa nu se stie ca ma dezmierdai / Si ca-n mine insuti tu vei fi trait."
Psalmul al doilea [Sunt vinovat ca am ravnit] reprezinta ipostaza "Marelui Pacatos" care isi impune libertatea de a se revolta, de a se opune, pentru a-si desfasura, de fapt, identitatea de fiinta umana: "Sunt vinovat ca am ravnit / Mereu numai la bun oprit []/ Ispitele usoare si blajine / N-au fost si nu sunt pentru mine / In blidul meu, ca si in cugetare / Deprins-am gustul otravit si tare". Dar marea ispita a psalmistului este aceea de a se revolta, de a provoca si de a nega chiar divinitatea: "Pacatul meu adevarat/ E mult mai greu si neiertat/Cercasem eu, cu arcul meu,/ Sa te dobor pe tine, Dumnezeu! /Talhar de ceruri, imi facui solia / Sa-ti jefuiesc cu vulturii taria". In acest psalm, "sunt vinovat" nu exprima cainta, remuscarea, ci doar recunoasterea unei conditii umane si gestul provocator al unei constiinte de faptura creata care se revolta indraznet impotriva Creatorului. Ultimele versuri: "Dar eu, ravnind in taina la bunurile toate / Ti-am auzit cuvantul zicand ca nu se poate" vorbesc despre interdictie. Atunci cand se aude cuvantul lui Dumnezeu in psalmii arghezieni, acesta este negatie: "acolo unde inceteaza cuvantul omului in revolta, incepe cuvantul lui Dumnezeu care e opreliste" (Nicolae Balota).
Psalmul al treilea [Tare sunt singur, Doamne, si piezis] este unul al insingurarii, al parasirii, apropiat de lamento-ul biblic "Eli, Eli, lama sabachtani?!". Metafora copacului "pribeag, uitat in campie / Cu fruct amar si cu frunzis / Tepos si aspru-n indarjire vie" construieste o emotionanta imagine a izgonirii, a copacului blestemat, a omului alungat si parasit. Rodul "amar" vorbeste despre un timp al secetei, al infertilitatii, asa cum apare in poezia argheziana ca un contrapunct al imaginilor legate de belsug, fertilitate.
in cel de-al patrulea psalm [Ruga mea e fara cuvinte], confruntarea dintre faptura. creata si divinitate ia forma unei "confruntari cu Dumnezeu-Cuvantul". Este una dintre cele mai frumoase poezii-rugaciune scrise vreodata. Se refera la imposibilitatea de a vorbi cu Dumnezeu-Tatal si despre permanenta incercare a fapturii umane de a cuprinde cu mintea prezenta divina, din cercul prea stramt al lumii noastre. Ruga "fara cuvinte" si cantul "fara glas" sunt expresii ale unui dialog imposibil, crispat cu Cel-de-sus. Nazuinta de comunicare este stavilita de la inceput, iar omul nu poate decat sa-l invoce cu toata puterea fiintei sale: "Nici rugaciunea nu mi-e, poate, rugaciune, / Nici omul meu nu-i, poate, omenesc, / Ard catre tine-ncet, ca un taciune, / Te caut mut, re-nchipui, te gandesc." Metafora predicativa exprima o stare anume, greu de definit, un fel de asteptare speriata a unui suflet in care mai domneste inca speranta: "Sunt, Doamne, prejmuit ca o gradina, / In care paste-un manz."
Psalmul al cincilea [Nu-fi cer un lucru prea cu neputinta] reia tema lipsei de comunicare intre cei doi si motivul unui Dumnezeu care nu se arata [Deus absconditus), care si-a parasit creatura: "De cand s-a intocmit Sfanta Scriptura / Tu n-ai mai pus picioru-n batatura / Si anii mor si veacurile pier / Aici, sub tine, dedesubt, subt cer."
"Te dramuiesc in zgomot si tacere / Si te pandesc in timp, ca pe vanat, / Sa vad: esti soimul meu cel cautat?/ Sa te ucid? Sau sa-ngenunchi a cere?" - sunt primele versuri din psalmul al saselea, in care psalmistul apare ca un "vanator de transcendent" (Nicolae Balota), iar sufletul sau penduleaza intre hula si lauda, intre pietate si blasfemie. Confruntarea are loc numai din dorinta imperioasa de a lega o comunicare, de a atinge, in sensul propriu, sacrul, de a avea in sfarsit dovada existentei lui Dumnezeu: "Singuri acum, in marea ta poveste, / Raman cu fine sa ma mai masor / Fara sa vreau sa ies biruitor/ Vreau sa te pipai si sa urlu: Este!".
Celelalte - opt - poezii intitulate Psalm continua interogatia dramatica adresata divinitatii, adaugand alte imagini si motive poetice, cum ar fi imaginea calatorului prizonier intr-un univers inchis ("Pribeag in ses, pe munte si pe ape") si a fapturii umane ca o fiinta indreptandu-se inevitabil spre moarte sau, din nou, nevoia de a stabili o legatura palpabila, aproape organica, cu sacrul: "Ca sa te-ating, taras pe radacina". Caci poezia religioasa a lui Arghezi exprima o drama a fiintei umane: "Drama psalmistului este aceea a incongruentei dintre existenta si cunoastere" (Nicolae Balota).
Concepte operationale folosite:
arta poetica, autor, epitet, eul liric, imagine artistica, metafora, modernism, poezie, titlu, vers
