Poezia a fost publicata prima oara in revista "Gandirea", la 1 mai 1922, si a fost inclusa in volumul in marea trecere, . in editia de Poezii din 1942 a fost integrata cu diferente minore.
Nichita Stanescu identifica aici un vers monumental al literaturii romane (,,Eu cred ca vesnicia s-a nascut la sat"), al doilea ca valoare si expresivitate dupa versul ce deschide Oda eminesciana.
Poemul e o metafora a permanentei. Temporalitatea se instituie drept criteriu la care se raporteaza valoric satul ca spatiu matrice. Adresat, discursul liric fixeaza starile emotionale pe coordonata iubirii. Ea este martor al meditatiei unui eu neconsolat de durerea trecerii si suferinta:
"Copilo, pune-ti manile pe genunchii mei.
Eu cred ca vesnicia s-a nascut la sat.
Aici se vindeca setea de mantuire"
|
Spatiu matricial, dupa cum am sugerat deja, satul este teritoriul privilegiat al curgerii incetinite a timpului, unde eternitatea a gasit "cadenta" si durata: "Ritmul vital al insului e acordat cu cel cosmic, a carui durata este eternitatea" (George Gana, op. cit.). Asociata vesniciei, iubirea se proiecteaza dincolo de existenta umana individuala, adaugand conotatii la ideea apartenentei neconditionate la un univers spiritual, sufletesc, genetic. in "pozitie" calm meditativa, cu mainile pe genunchii Iui, copila devine confesor la starea de contemplatie si la revelatia eului liric. Daca vesnicia e dimensiunea temporala impinsa spre origini, timpul se dovedeste solidar cu aspiratia umana de stapanire a Cosmosului pe coordonata ce i se refuza cel mai dureros. Satul e un spatiu situat la coincidenta cailor stelare - metafora aceasta e implicita:
Aici orice gand e mai incet,
si inima-ti zvacneste mai rar,
ca si cum nu ti-ar bate in piept,
ci adanc in pamant undeva |
Acestor ritmuri calme, acestei consubstantialitati cu pamantul I lutul care ne construieste, li se sincronizeaza nostalgia puritatii. Absorbtia spre divin e calea de acces spre mantuire, adica spre vindecarea sufletului de toate pacatele mostenite, pe care pamantul le primeste, ca si cum ar intra in rezonanta cu ecouri vechi.
Detasat, ca existenta de sine statatoare, sufletul satului umple spatiul falfaind "ca un miros sfios de iarba taiata, I ca o cadere de fum din stresini de paie, I ca un joc de iezi pe morminte inalte". Sintagma din titlu preia semnificatii metaforice care, corelate, configureaza un univers de sensibilitate plin de poezie: mirosul ierbii, fumul cazut, jocul iezilor pe morminte deschid spatiul catre o a patra dimensiune - aceea a unui spatiu-timp fara determinare. Trecut imemorial si perspectiva nelimitata, scufundare de zodii si efemeritate a orizontului inaltat parelnic, inocenta dezlantuire a naturii deasupra formelor caduce
Seara devine timpul sacru - amintind de momentul acesta in viziune eminesciana, ca timp al izvorarii. Poezia devine un cantec-elogiu, evitand descriptivul si imnicul. Poem-sugestie, poem-receptacul de semnificatii emblematice, Sufletul satului concentreaza imagini arhetipale despre satul originilor sau satid-idee, asa cum il numea poetul in Elogiul satului romanesc. Satul-idee si orasul modern stau in opozitie. "Satul nu este situat intr-o geografie pur materiala si in reteaua determinantelor mecanice, ca orasul; pentru propria sa constiinta, satul este situat in centrul lumii si se prelungeste in mit Satul se integreaza intr-un destin cosmic, intr-un mers de viata totalitar, dincolo de al carei orizont nu mai exista nimic" (Ion Pop, op. cit.). in acest spatiu poetic al legaturilor perfecte in cerul copilariei cu universul tainelor, satul se reveleaza ca existenta ritualica, rostindu-se intr-un limbaj magic, esential.
Asocierea cu Elogiul satului romanesc nu e intamplatoare: "Poezia aceasta anticipeaza teoria filosofului despre matricea folclorica a ordinii faptelor spirituale prin care cultura se monumentalizeaza intr-un proces de maturizare spirituala pusa sub semnul «vesniciei satului», satul fiind considerat, ca pastrator al matricii stilistice, un itinerar indelung pregatit pentru geniile creatoare de cultura majora" (E. Todoran, Lucian Blaga. Mit. Poezie. Mit poetic). Satul, cu metafizica lui, e o lume-totalitate, o geografie mitologica in care sufletul traieste la adapostul arhetipurilor si al ritmurilor ritualice.
