SUFLETE TARI - Drama in trei acte de Camil Petrescu, avand initial subtitlul Nebunia lui Andrei Pietraru. Scrisa, dupa marturisirea autorului, in 1919, pe vremea cand era profesor la Timisoara, este prima sa piesa jucata. Premiera are loc, in 12 mai 1922, la Teatrul National din Bucuresti, piesa fiind publicata, in volum, in 1925, la Editura Casei Scoalelor.
A fost tradusa in italiana (1929) si in germana (1964).
Intr-un interviu acordat revistei "Rampa" din 5 mai 1922, Camil Petrescu isi marturiseste intentia de a fi redat, in Suflete tari, conflictul intre trei tipuri de "noblete" diferite:
"nobletea conservatoare" a boierului Matei Boiu-Dorcani, .nobletea activa, voluntara" a fiicei acestuia, jupanita Ioana Boiu, si, in fine, "nobletea sufletului complicat si framantai, cu tendinte contrarii (), cu ezitari de o sensibilitate exagerata", a protagonistului Andrei Pietraru. Petrescuste evident, inca din aceasta declaratie a autorului, un anume elitism al pozitionarii morale si sociale a personajelor, inclusiv al modului de a intelege iubirea si ideea de mezalianta, mod confirmat, de altfel, de justificarea pe care Andrei Pietraru insusi o da pasiunii sale pentru Ioana Boiu:
"..
Daca in afara de frumusetea si inteligenta ei, numele mostenit, palatul, luxul care o inconjoara, toate acestea o inalta de n-o mai ajunge nimeni, () o iubesc si pentru numele, si pentru palatul, pentru echipajul, pentru toaletele si cartile ei, pentru calatoriile pe care le-a facut, () care fac din ea o fiinta departata de lume, de forfota de toate zilele, (), un exemplar unic'.".
Tanar intelectual ambitios, de origine taraneasca. Andrei Pietraru pare, prin iubirea sa, multa vreme ncmarturisita, pentru dispretuitor-aristocrata Ioana Boiu, un ins preocupat sa parvina social prin strategiile seductiei amoroase, intocmai ca arhetipul sau livresc, stendhalianul Julien Sorel din Rosu si negru. Cu deosebirea ca evolutia dilemalica a lui Andrei Pietraru presupune, ca si aceea a lui Gelu Ruscanu din Jocul ielelor, o "cauzalitate dramatica absoluta, imanenta constiintei", asa cum este ea teoretizata de catre dramaturg in Addenda la Falsul tratat.
Daca foarte talentatul si promitatorul Andrei Pietraru, candva cea mai mare speranta a generatiei lui, renunta la cariera de profesor, ba chiar la un doctorat in strainatate, pentru a se complace, vreme de sase ani, sa fie "un biet ratat"
(cum il numeste chiar Ioana), un bibliotecar specializat doar in arhiva clanului Boiu-Dorcani, este pentru ca doreste sa realizeze, in schimb, absolutul in iubirea sa pentru aparent inaccesibila Ioana Boiu. La randul sau, Gelu Ruscanu, cel care a vazut "jocul ielelor", se lasa hipnotizat de ideea unui absolut al dreptatii (Justitiei).
Iubirea, ca si dreptatea. sunt insa, pentru eroii camilpetrescieni, inumane in implacabilitatea si intransigenta lor, sau, mai degraba, supraumane. Provocandu-l la duel pe printul Bazil Scrban, pretendent la mana Ioanei, timidul si sovaielnicul Andrei se proiecteaza pe sine, in chip bovaric, intr-un eu ideal, mult ravnit, intr-o personalitate puternica, harazita cu "suflet tare", de stapan. Momentul apogetic, in care protagonistul isi probeaza taria volitionala si fervoarea pasionala totodata, ramane totusi confruntarea sa din actul II cu Ioana Boiu, si seducerea orgolioasei aristocrate, in chiar iatacul acesteia. La inceput sarcastica, treptat doar condescendenta. Ioana va ceda, in cele din urma.
In fata "imperii psihice atat de clocotitoare" prin care Andrei ajunge, asa cum precizeaza Camil Petrescu
In aceeasi Addenda, sa izbandeasca in 40 de minute acolo unde "eroul stendhalian avusese nevoie de luni si poate de ani de manevre calculate".
Faptul ca ea i se daruieste unui barbat inferior din punct de vedere social, pe care, in plus, ani de zile il ignorase, a putut fi inteles "ca un act inconstient, una din formele isteriei sexuale"
(Perpessicius).
O alta ipoteza de interpretare, care sa explice cat mai plauzibil surprinzatoarea "cadere" a trufasei Ioana, ar trebui formulata in legatura cu fenomenul de bovarism, atat de specific personajelor camilpetresciene. Idealismul lor exagerat, fie ca se numesc Gelu si Grigore Ruscanu, Stefan Gheorghidiu. Pietro Gralla sau Ioana Boiu, este sinonim cu un triumf al irealului, conjugat cu ignorarea sau chiar cu dispretul fata de realitatea vulgara, prozaica, intotdeauna ostila esafodajului fantas-matic, creatiei intru Idee. Pentru teoreticianul bovarismului, filosoful Jules de Gaultier, fascinatia irealului il constrange pe om sa vada "dincolo de limita inteligentei si simturilor sale, un dincolo al carui orizont se indeparteaza cu fiecare efort facut spre a-l atinge".
Bovarismul structural al Ioanei Boiu, de pilda, este, precum cel al Kmmei Bovary insasi, o propensiune spre un altul, fictiv, al sinelui, de provenienta livresca.
Existenta ci imita, deliberat, celebrele traiectorii, cu toate vicisitudinile afective prescrise in ele, ale Matildei de la Mole si doamnei de Renal, deopotriva. Romanul lui Stendhal Le Rouge et le Noir, devenit leit-motiv al piesei, este, de altminteri, invocat chiar de catre Ioana, in scena-cheie a seductiei din actul II. Prinlr-un alt eu bovaric, intrinsec personalitatii sale, ea se identifica cu ascendenta sa Suzana Boiu, pe care o considera un fel de maestra spirituala aproape, pentru superba cutezanta de a fi luat in casatorie, in ciuda inaltului ei rang boieresc, un haiduc, scapandu-l astfel de condamnarea la moarte prin spanzuratoare. Portretul Suzanei, pe care Ioana il priveste cu ncascunsa veneratie - "ochii mari, ficsi, arzatori, ocolesc parca tot ce e uraciune pamanteasca; fruntea inaltata si limpede dispretuieste bucuriile de pret marunt ale celor din jurul ei" -, este o punere in abis a inclinatiei bovarice si elitiste, sub semnul careia sta si firea cand rigida, cand romantioasa, a protagonistei. Iar neintelegerile, camusicne parca, la fel ca nerecunoasterilc reciproce, se inmultesc, probabil, tocmai datorita falselor asteptari bovarice:
"Eu traiesc, fie si iara sa-mi dau seama - ii spune Pietraru Ioanei -, literatura, (sec) dar dumneata literaturizezi viata!".
La indemnul Ioanei, care se arata exasperata de ideea de a-si tainui relatia cu Pietraru, Andrei ii cere batranului Matei Boiu-Uorcani mana fiicei sale, ceea ce starneste insa cumplita disperare si chiar repulsie a boierului, pus fata in fata cu "sufletul de sluga" al bibliotecarului. Batranul paraseste casa, dar sarabanda plecarilor - ca tot atatea morti ori sinucideri metaforice - nu se opreste aici. Ioana surprinde o scena tandra, dar nevinovata, in fond, intre Andrei si Elena, fata in casa (indragostita si ea, in tacere, de Andrei, asa incat malcntendu-urile melodramatice sporesc), si pare sa-si redobandeasca vechiul dispret fata de "servitorul" care ii devenise amant. Pentru a o convinge de sinceritatea iubirii lui, el incearca sa se sinucida, dar reuseste doar s-o "ucida", simbolic, pe acea Ioana Boiu ideala, traitoare pana atunci in el.
Sau, mai degraba, ajunge sa-l suprime pe acel Andrei iubit de Ioana, adica pe barbatul exceptional, din tagma celor puternici, cu psihologie de stapani, de invingatori. Prin urmare, o ucidere a eului bovaric, proiectat. De altfel, chiar daca sinuciderea propriu-zisa esueaza, plecarea lui Andrei in final (impreuna cu prietenul sau de nadejde, Culai Darie, si cu Elena, undeva la tara), ca si plecarea lui Pietro Gralla, din Act venefian, si cea a lui Gheorghidiu sunt deopotriva niste sinucideri simbolice, psihice. Ele semnifica intrarea acestor personaje pe o noua orbita, inaccesibila iar misteriosul Frcd Vasilescu confirma, in acest sens, prototipul -, de existenta. Forta constructiei caracterologice, acuratetea cu care sunt dispuse, simetric, conflictele si relatiile de cuplu, polarizate din punctul de vedere al apartenentei sociale, ca si al sensibilitatii bovarice (atat Andrei, cat si Ioana au rupt logodne anterioare, amandoi sunt, apoi, iubiti de catre cineva adecvat rangului lor), eleganta stilistica si stringenta argumentativa a dialogurilor, dar nu mai putin subtilitatea extinselor eseuri ori crochiuri de proze din indicatiile parantetice fac din Suflete tari o complexa drama sociala si absoluta, in sens camilpetrescian, adica in acelasi timp gnoseologica si metafizica.
