Prima dintre Scrisorile eminesciene, considerata pe drept cuvant o capodopera, a declansat o puzderie de comentarii erudite si filosofice in marginea ideilor ei generale. imprejurarea poate parea legitima, daca ne gandim ca viziunea lirica se construieste aici pe temelia si chiar pe scheletul unor teorii cu privire la univers, la originea si la finalitatea lui. Ca si Rugaciunea unui dac, Scrisoarea /propune o cosmogonie cu radacini indepartate in Imnul creatiei din Rig-Veda si cu implicatii mai noi de cultura izvorate din lecturile schopenhaueriene ale poetului.
Ca intr-adevar Eminescu porneste in mod deliberat de la asemenea surse nu poate fi contestat. Grandiosul tablou al genezei cosmice e aproape o versificare romaneasca a textului indic, iar multe dintre ideile ce se dezvolta in continuare apartin unei conceptii romantice dintre cele mai comune. Daca am reduce, prin urmare, interesul nostru, cum se procedeaza uneori, numai la asemenea aspecte, n-am intelege bine motivele adanci ale farmecului particular al acestei neasemuite poeme. Sesizand cu exactitate riscul unei atari perspective, G. Calinescu atragea atentia ca "aici nu sunt idei logice [], ci idei poetice de structura intelectuala". Cum trebuie insa interpretata aceasta distinctie de insemnatate esentiala in lamurirea problemei?
In primul rand, trebuie constatat ca ideile in sine nu au un caracter propriu-zis filosofic in sensul rigorii conceptuale, ci mai degraba mitic, constituindu-se ca niste ipoteze cel mult speculative, exprimate in cel mai pur limbaj simbolic.
In al doilea rand, dar acesta e lucrul cel mai important, intreaga evocare a inceputurilor lumii ca si meditatia asupra destinului cosmic si omenesc nu reprezinta un scop in sine, ci mijlocul poetic de a sugera continutul propriu al emotiei lirice: tema nimicniciei si a zadarniciei universale, formulata inca de mult in celebra lamentatie biblica: vanitos vani tal um el omnia vani tas. Obiectivul c atins prin procedeul predilect al antitezei romantice, organizata aici pe doua planuri dominante: mai intai, intre vastitatea si maretia cosmosului pe de o parte si micimea microscopica a omului si a soartei sale in univers, iar apoi intre nobletea geniului si mizeria posteritatii sale.
Compozitional, poemul strabate o succesiune de momente sau mai exact de orizonturi incepand cu acela al existentei cotidiene, trecand imediat la o splendida invocatie selenara cu evidentierea suprematiei universale a astrului noptii, dupa care atentia se fixeaza, in cadrul unei rapide enumerari tipologice, asupra batranului si firavului dascal si ganditor, al carui portret e realizat si el contrapunctic.
Pe seama solitarului filosof e pusa apoi viziunea grandioasa a genezei cosmice si a perindarii generatiilor, culminand cu ipostaza finala a stingerii universale. Sunetul adanc si grav de orga devine in aceste versuri extraordinar, comparabil doar cu imaginea zborului cosmic din Luceafarul, desi amploarea metrica mai mare confera aici impresiei o anume solemnitate oraculara de o consonanta optima cu maretia si misterul actului ce se infaptuieste sau ale destinului ce va urma cu implacabila exactitate.
De la amplitudinea ametitoare a zarii cosmice, poetul, ca un alt Hyperion, isi intoarce privirile din nou spre avatarurile sortii omenesti pentru a exprima punctul de vedere al unui scepticism superior si iremediabil, pentru ca vine din considerente de principiu: nimeni nu poate infrange fatalitatea care apasa asupra tuturor, caci "Unul e in toti, tot astfel precum una e in toate".
Fatalitatea inseamna nivelare prin moarte si nimeni, nici chiar batranul dascal genial, nu i se poate sustrage. Nemurirea gloriei e o iluzie, posteritatea deformeaza totul fara a intelege infaptuirile de exceptie in autenticitatea esentei lor celei mai adanci. Mai mult decat atat, scormonind prin maruntisurile vietii, viitorimea va cauta sa demonstreze caracterul comun al omului de geniu, satisfacuta astfel de a nu-i recunoaste exceptionalitatea.
Epilogul poemului reitereaza invocatia selenara pentru a conchide acum, cu ecouri mult mai profunde, asupra zadarniciei ce patroneaza existenta lumii, ivite din haos si condamnate la retopire in haos. Legea nu poate (i in franta, sugereaza poetul adresandu-se lumii. Meditatia se incheie astfel cu aceeasi superbie splendida din finalul Luceafarului, unde ideea destinului ce nu se poate schimba e rostita nu numai cu durerea resemnarii, dar si cu demnitatea unei conditii superioare.
Alternanta antitetica a planurilor subliniaza precaritatea fiintei umane atat in univers, cat si in propria ci istorie trecatoare Eforturile creatoare par sa fie ratate nu numai in raport cu lipsa de perspectiva a existentei in general, dar si cu indiferenta funciara a rasei umane si mai ales cu egoismul individual al membrilor ei. Meditatia cosmica devine astfel cadrul contrapunctic al unei satire sociale intemeiate pe viziunea pantragismului schoperihauerian.
Convergenta mijloacelor expresive nu se reduce numai la motivul central al poeziei sau numai la cadrul Iui compozitional. Ea poate fi urmarita si la nivelul fiecarei parti constitutive prin definirea notelor ce contribuie fie la realizarea tabloului cosmic, fie la descrierea mediului si a tipologiei umane cu punerea in evidenta a figurii batranului dascal. Interesul major ramane in continuare fixat catre ideea poetica de ansamblu, dar arta lui Emincscu se materializeaza tocmai prin capacitatea de a investi imaginea, de o plasticitate intotdeauna remarcabila, cu surprinzatoare forte sugestive in sfera meditatiei lirice, caci, si aici trebuie din nou citat Calinescu, "mitologia lui consta din asezarea abstractiilor in functii si miscari de concrete." intreaga gandire poetica a lui Eminescu, ceea ce se numeste printr-o extensie oarecum inexacta "filosofia" lui. se gaseste in aceasta situatie care este insasi situatia de principiu a poeziei in genere. Daca ne punem deci problema valorii de arta a expresiei poetice, tocmai calitatea acestei dependente a ideii de intuitia concreta trebuie sa o avem in vedere.
Sugestia imaginii eminesciene este cu precadere, in linie reprezentativ romantica, o sugestie metaforica si nu simbolica asa cum o vor cultiva mai tarziu simbolistii. De aici relativa univocitate a limbajului eminescian, dar nu si a simbolurilor fictiunii sale artistice, simboluri care, ca Hyperion de pilda, raman deschise unor interpretari variate, desi complementare Densitatea si diversitatea expresiei figurate alcatuiesc de departe una dintre calitatile distincte ale stilului poetic al Iui l.mincscu. Viziunea plastica a lumii pare sa fie inepuizabila. Virtutea de a converti jdeea in imagine concreta si de a o innobila pe cea din urma cu sensuri generale este extraordinara. Scrisoarea I contine o multime de pasaje care pot exemplifica acest adevar. O analiza stilistica de detaliu va dezvalui cu usurinta aproape in fiecare vers bogatia de procedee ale sintaxei poetice, care intemeiaza acel efect de panorama a splendorilor limbii, ncintalnita intr-o asemenea abundenta si armonie la nici unul dintre poetii romani, nu numai inaintasi, dar nici de mai tarziu. insa cine se pierde in amanuntele de ordin tehnic ale imaginilor particulare risca sa ignore tocmai ceea ce constituie esentialul, anume grandioasa contemplatie a lumii, a universului si a destinului uman. incat nu cutare sau cutare trop din cutare sau cutare vers, ci metafora de ansamblu decide asupra emotiei estetice pe care o provoaca lectura. Analiza infinitezimala tacuta din perspectiva lingvisticii este bineinteles folositoare, dar ca trebuie corelata continuu cu structura fictiunii generale.
Frumusetile concrete si risipite prin fiecare rand al Scrisorii I nu fac, in fond, nici una, nici toate laolalta, cat intuitia lirica de ansamblu. Valoarea proprie a geniului eminescian nu sta in versurile poeziei sale, ci in lirismul ei adanc, nu se explica prin tehnica in adevar extraordinara a artei sale expresive sau compozitionale, ci prin viziunea lirica a lumii. Semnele concrete ale acesteia, versurile, tropii, figurile de stil etc. nu ne dau singure cheia problemei si nu de la ele pornim pentru a ajunge la esenta lirismului, ci de la intuitia generala a poemului. incat analiza se dovedeste in ultima instanta a nu fi decat o simpla exemplificare a sensului initial extras dintr-o lectura libera si integrala. Caci intuitia inseamna sinteza, iar analiza descompunere. Nu cea din urma o explica pe cea dintai, ci invers.
