| Sarmanul Dionis (fragment) "Dar somnul lor! Inainte de a dormi, ea isi impreuna manile si, pe cand stelele albe sunau in aeriane coarde rugaciunea universului, buzele ei murmura zambind, apoi capul ei palid de suflarea indulcita a noptii cadea pe perine. Cine ar fi vazut-o astfel! Nimene - numai el, ce acoperea bratul ei, atarnand pe marginea patului, cu sarutari. El adormea in genunchi. Visau amandoi acelasi vis. Ceruri de oglinzi, plutind cu inaltatele aripi albe si cu braie de curcubeu, portale nalte, galerii de-o marmura ca ceara, straturi de stele albastre pe plafonduri argintoase - toate pline de un aer racoare si mirositor. Numai o poarta inchisa n-au putut-o trece niciodata. Deasupra ei, in triunghi, era un ochi de foc, deasupra ochiului - un proverb cu literele strambe ale intunecatei Arabii. Era doma lui Dumnezeu. Proverbul, o enigma chiar pentru ingeri. Insa oare de ce omul nu gusta vreo fericire! Vecinie semnul arab de pe doma Domnului ii preocupa mintea lui Dan, vana-i era cautarea lui prin cartea lui Zoroastru - ea ramanea muta la intrebarile lui. Si cu toate acestea in fiece noapte se repeta acest vis, in fiece noapte el imbla cu Maria in lumea solara a cerurilor. Si de cate ori imbiau, el isi lua cu el in visul sau cartea lui Zoroastru si cauta in ea deslegarea intrebarei. in van ingerii, ce treceau ducand in poalele lor rugaciunile muritorilor, se uitau semnificativ la el; in van unul ii spuse lin, aplecandu-se la ureche-i: «De ce caup ceea ce nu-ti poate veni in minte?» Altul: «De ce vrei sa scoti din arama sunetul aurului? Nu-i cu putinta.» Dar ceea ce-i parea ciudat era ca, de cate ori ii trecea prin minte ca ingerii sa mearga dupa voia lui, ei intr-adevar, fara sa Ie-o zica, ii implineau alintand gandirile. El nu-si putea explica aceasta armonie prestabilita intre gandirea lui proprie si viata cetelor ingeresti. - Nu vezi tu, Mario, ca tot ce gandesc eu ingerii implinesc in clipa? Ea ii astupa gura cu mana. Apoi ii sopti la ureche: - Cand ploua, toate granele cresc; cand Dumnezeu vrea, tu gandesti ceea ce gandesc ingerii. In zadar. Mintea lui era preocupata si privirile ochilor lui mari erau atintate asupra acelei porti vecinie inchise. - As voi sa vad fata lui Dumnezeu, zise el unui inger, ce trecea. - Daca nu-l ai in tine, nu exista pentru tine, si in zadar il cauti, zise ingerul serios. Odata el isi simti capul plin de cantece. Asemenea ca un stup de albine, ariile roiau limpezi, dulci, clare, in mintea lui imbatata, stelele pareau ca se misca dupa tactul lor; ingerii ce treceau surazand pe langa el inganau cantarile ce lui ii treceau prin minte. in haine de argint, frunti ca ninsoarea, cu ochii albastri, care luceau intunecat in lumea cea solara, cu sanuri dulci, netezi ca marmura, treceau ingerii cei frumosi, cu capete si umere inundate de plete; iar un inger, cel mai frumos ce l-a vazut in solarul lui vis, canta din arfa un cantec atat de cunoscut nota cu nota el il prezicea Aerul cel alb rumenea de voluptatea cantecului. Numai semnul arab lucea ros, ca jaratecul noaptea. «Asta-i intrebarea, zise Dan incet, enigma ce patrundea fiinta mea. Oare nu canta ei ceea ce gandesc eu? Oare nu se misca lumea, cum voi eu?» El stranse c-o intunecata durere pe Maria la inima lui. Hurmuzul pamantului ardea in salba ei de margaritare «Oare fara s-o stiu nu sunt eu insumi Dumne»Vum! sunetul unui clopot uriesesc - moartea marei, caderea cerului - boltile se rupeau, jumaltul lor albastru se despica, si Dan se simti trasnit si afundat in nemarginire. Rauri de fulgere il urmareau, popoare de tunete batrane, vuirea nemarginirei, ce tremura miscata «O, gand nefericit!» aiuri el. Spasmotic tinea in mana lui cartea lui Zoroastru, instinctiv rupse margeaua pamantului de la gatul Mariei. Ea cadea din bratele lui ca o salcie neguroasa ce-si intindea crengile spre el, si striga cazand: - Dane! ce m-ai facut pe mine? Si un glas rasuna in urma-i: - Nefericite, ce ai indraznit a cugeta? Norocul tau ca n-ai pronuntat vorba intreaga!" |
