Inscrierea in traditia romanului realist romanesc
|
Dupa ce, la inceputul secolului XX, literatura romana fusese orientata spre idilizarea lumii satului, perioada interbelica a insemnat o reasezare a discursului literar in fata exigentelor valorii estetice, permitand scriitorilor o mare varietate de mijloace de reprezentare a realitatii.
intre prozatorii vremii, Liviu Rebreanu sta in linia intai, fiind si cel care, prin Ion (1920), deschide larg calea romanului romanesc modern, dand o capodopera in maniera realismului dur, afirmat in literatura universala prin romanele lui Balzac, Stendhal sau Zola.
Ion apare dupa o perioada de criza a romanului romanesc. Cartea respecta o traditie de factura realista care coboara pana la Ciocoii vechi si noi de Nicolae Filimon, trecand apoi prin ciclul Comanestenilor al lui Duiliu Zamfirescu si Mara lui Slavici. Opera lui Rebreanu constituie un eveniment de referinta pentru destinul romanului autohton, asa cum, de altfel, este perceput de catre cei mai importanti critici literari ai momentului: E. Lovinescu, Perpessicius, G. Calinescu, Pompiliu Constantinescu s.a.
Dupa cum afirma Rebreanu in articolul Marturisiri din volumul Amalgam (1943), geneza romanului Ion este legata de cateva elemente autobiografice: o scena pe care a vazut-o, cand un taran "deodata s-a aplecat si a sarutat pamantul. L-a sarutat ca pe o ibovnica1; un eveniment din satul sau, cu un taran vaduv, bogat, care si-a batut crunt fata pentru ca ramasese insarcinata cu un tanar sarac, ceea ce l-a determinat pe prozator sa scrie imediat o nuvela intitulata Rusinea; o discutie cu un flacau foarte sarac din vecini, Ion Pop al Glanetasului, din cuvintele caruia "se simtea o dragoste pentru pamant aproape bolnavicioasa". Din legatura dintre cele trei momente a incoltit ideea unui roman, scriitorul facandu-si diverse notite si insemnand scrierea cu titlul Zestrea. Sesizand ca problema pamantului este "insasi problema vietii romanesti, a existentei poporului romanesc", Rebreanu a dezvoltat un plan de roman de cu totul alte proportii si dimensiuni, urmarind o trilogie care sa trateze aceeasi tema, in moduri diferite, pentru Ardeal, vechiul Regat si Basarabia. Mai apoi s-a gandit sa completeze imaginea satului transilvanean cu destinul unei familii de intelectuali, ideea venindu-i de la o intamplare din propria sa familie. Cu aceasta adaugire, fiul invatatorului Herdelea, Titu, va dobandi un rol mai important, urmand a fi personajul care sa circule in toate cele trei romane.
Prin martie 1913 prozatorul se asaza pentru prima data serios la masa de scris, ramanand la titlul Zestrea, dar dandu-si seama ca "iesise ceva cu desavarsire neorganic". Dupa aproape trei ani de limpeziri, mersul romanului, marturiseste Rebreanu, "incepuse a mi se sintetiza in minte ca o figura grafica: o tulpina se desparte in doua ramuri viguroase care, la randul lor, isi incolacesc bratele, din ce in ce mai fine, in toate partile; cele doua ramuri se impreuna apoi iarasi, inchegand aceeasi tulpina regenerata cu seva noua'. in august 1916 porneste sa scrie din nou si intr-o noapte realizeaza intreg capitolul intai; "ritmul si tonul intregului roman, in noaptea aceea s-au creat.
La datele de mai sus, se adauga amintirile din satul primei copilarii: petrecerea de la hora, scandalul, cheful de la carciuma, bataia dintre flacai si toate celelalte amanunte.
Romanul este terminat dupa doi ani. Rebreanu ii gaseste "un titlu nou, care desi anodin, mi s-a parut expresiv: «Ion»". Toate informatiile de pana aici, reproduse dupa marturisirile deja amintite, vorbesc despre extraordinara capacitate a scriitorului de a se reciti si de a-si impune o anume disciplina a lucrului temeinic, pana la a-l adecva perfect ideii preexistente.
Tema. Compozitia sferoidala
|
Tema operei o constituie zugravirea universului satului transilvanean de la inceputul secolului al XX-lea, in centrul caruia sta imaginea taranului roman care lupta pentru pamant.
Din punct de vedere compozitional, din ratiuni in primul rand editoriale, asa cum relateaza autorul, romanul a fost impartit in doua volume: Glasul pamantului si Glasul iubirii, primul avand sase capitole, iar al doilea, sapte, titlurile acestora sintetizand continutul. La randul lor, capitolele au fost structurate in 69 de secvente epice, intreaga arhitectura a romanului corespunzand figurii grafice pe care prozatorul si-o construise. De aceeasi figura, dupa care romanul urma sa reprezinte "un corp sferoid", tine si imaginea de la inceputul si de la sfarsitul cartii. Este vorba despre metafora drumului, pe care cititorul este purtat in primele pagini, trecand Somesul, traversand satul Jidovita "ca sa dea buzna in Pripasul pitit intr-o scrantitura de coline". Se intampla astfel intrarea in fictiune, acomodarea cititorului cu geografia locului ce urmeaza a fi scena intamplarilor, incorporarea lui in universul romanesc, ca martor al unei vieti imaginare. In final, ca intr-un ritual hipnotic, ,jatul a ramas inapoi acelasi, parca nimic nu s-ar fi schimbat (). Drumul trece prin Jidovita () si pe urma se pierde in soseaua cea mare si fara de inceput1, semn ca am parasit lumea fictiva si ne-am intors in marea aventura cotidiana a propriei noastre vieti.
Subiectul. Planurile structurii narative
|
Actiunea romanului este dispusa pe doua planuri, care se deruleaza paralel si se intersecteaza, constituind, de fapt, imagini ale aceleiasi lumi, asamblandu-se intr-o realitate complexa care da senzatia viziunii totale, de unde si impresia de monografie a satului transilvanean. Cele doua planuri: al taranilor, cu Ion in centru, si al intelectualitatii rurale, cu insistenta asupra familiei invatatorului Herdelea, sunt adunate la un loc de catre prozator in prima secventa, care infatiseaza viata satului: hora, pretext de intalnire a personajelor, asezate dupa grupuri si ierarhii, surprinse in atitudini semnificative.
In centrul actiunii se afla figura lui Ion, care, stapanit de o obsesiva dorinta de a avea pamant, isi vede visurile realizate prin apropierea de Ana, fiica Iui Vasile Baciu, unul din bogatii satului, cu care intra intr-un conflict care se va intinde pe tot parcursul romanului. Pentru a-si atinge scopul, personajul isi reprima iubirea pentru Florica, o fata frumoasa dar saraca, si isi urmeaza cu tenacitate si rabdare planul, lasand-o insarcinata pe Ana si astfel fortandu-l pe Vasile Baciu sa-l accepte ca ginere. Scena nuntii scoate in evidenta adevaratele relatii dintre personaje. il vedem acum pe Ion remarcand din nou uratenia Anei in comparatie cu Florica, spre care il indeamna "glasul iubirii". Dupa ce Ana naste, Ion obtine de la socrul sau inscrierea tuturor pamanturilor pe numele lui si, intr-un gest de suprema marturisire a dragostei pentru pamant, il saruta cu voluptate, dar aceasta descarcare ii reasaza in suflet imaginea Floricai. Relatiile cu Vasile Baciu raman tensionate, iar atitudinea fata de Ana o determina pe aceasta sa se sinucida, dupa care ii moare si copilul. intre timp, Florica s-a maritat cu George Bulbuc, fiul unui taran instarit, rival al lui Ion si la mana Anei. "Glasul iubirii" devine pentru Ion din ce in ce mai puternic, ceea ce il va duce spre moarte, caci, surprins de sotul inselat, este ucis cu lovituri de sapa.
Nici viata intelectualitatii nu este ferita de tulburari si privatiuni, determinand uneori umiliri sau compromisuri. Laura, fiica cea mare a sotilor Herdelea, se casatoreste cu George Pintea, desi iubise pe altcineva. invatatorul face fata cu greu dificultatilor materiale si, intrand in conflict cu autoritatile, voteaza, impotriva convingerilor sale, pentru deputatul ungur. Pe fiul invatatorului, Titu, un tanar cu veleitati de poet, scriitorul il pregateste ca personaj de legatura intre romanele proiectate. Un rol important in viata satului il are preotul Belciug, bun roman, sfetnic si conciliator intre Ion si Vasile Baciu, dar si ins ranchiunos, ceea ce provoaca animozitati cu familia invatatorului. Cea dintai preocupare si mandrie a sa este construirea unei noi biserici si sporirea averilor bisericesti. In final, intre el si familia Herdelea se reinstaleaza impacarea si buna intelegere.
Ion, fiul unui taran risipitor, lipsit de inzestrare pentru munca campului, "era iute si harnic, ca ma-sa. Unde punea el mana, punea si Dumnezeu mila. Iar pamantul ii era drag ca ochii din cap". Aceasta iubire pentru pamant, care tine de straturile de profunzime ale fiintei sau, mai degraba, de un subconstient ancestral ce determina destinul taranului roman, il va insoti pe un traseu care-l obliga sa ignore propriile-i porniri sufletesti, sa renunte, asadar, la dimensiunea eterna a existentei, in favoarea celei efemere, pragmatice. Aceasta optiune, ce pare ca il domina cu o forta mai mare decat vointa sau respectarea conventiilor de convietuire, face din Ion un amoral, pentru ca el nici nu-si pune probleme de natura etica si, deci, nu sufera tulburari de pe urma incalcarii vreunor principii. Personajul evolueaza intre doua atitudini extreme: in prima parte a romanului e convins ca "dragostea nu ajunge in viata Dragostea e numai adaosul", in timp ce, spre finalul operei, "i se adaoga in creieri, nechemata, intrebarea: ce folos de pamanturi, daca cine ti-e drag pe lume nu-i al tau?". Astfel ca, pana la moartea copilului, pare ca nu fiinta umana care-si respecta conditia actioneaza, ci ,glasul pamantului [care] patrundea navalnic in sufletul flacaului, ca o chemare, coplesindu-t''. Acum, Ion se confunda cu o idee, pe cat de telurica, pe atat de inumana, care ajunge sa-l posede intr-o asa masura, incat devine sclavul pamantului, pentru a carui iubire sacrifica totul. in momentul in care devine stapanul delnitelor lui Vasile Baciu, gesturile sale tradeaza o posesie de natura erotica: "se lasa in genunchi, isi cobori fruntea si-si lipi buzele cu voluptate de pamantul ud.
In urzirea planului si aplicarea acestuia, Ion pare a fi condus de o inteligenta aparte, practica, dupa principiul "graba strica treaba. Fara dibacie si siretenie nu ajungi la mal niciodata". Urmarirea atenta a fiecarui pas catre atingerea scopului il izoleaza si-l imunizeaza in fata reprosurilor celorlalti, neabatandu-l din drum nici macar apostrofarea pe care i-o adreseaza preotul Belciug in biserica. Interesant si remarcabil este faptul ca, in ciuda manevrelor diabolice si a actelor reprobabile, Ion nu ne apare ca o imagine hidoasa a raului, caci prozatorul il priveste cu simpatie si-l cladeste in asa fel incat, neabsolvindu-l fatis de vina, il inzestreaza cu resorturi si trairi interioare in stare sa-i motiveze comportamentul.
Daca, in implinirea dorintei de a avea pamant, personajul reuseste, chiar calcand peste viata Anei, in scenariul iubirii pentru Florica nu mai este la fel de abil si esueaza, fiind omorat de catre George, sotul acesteia.
Cu Ion, Rebreanu realizeaza un personaj memorabil, expresie sintetica si esentializata a relatiei dintre taranul transilvanean si pamant, imagine dura si plina de forta in care se intrupeaza in egala masura calaul si victima, visul si cosmarul, destinul si fatalitatea.
Cel mai impresionant personaj al romanului, din perspectiva conditiei sale tragice, este Ana, mijlocul si instrumentul prin care Ion ajunge in posesia pamanturilor lui Vasile Baciu. Lipsita de orice vocatie a fericirii, ori de cate ori se apropie de un sentiment de bucurie si implinire sau traieste o atare stare, la impactul cu realitatea ea sufera cate o lovitura. Actionand in conformitate cu propriile sale sentimente, luminate de iubirea sincera pentru Ion, Ana nu face decat sa joace perfect rolul pe care i l-a confectionat feciorul Glanetasului. Purtand in pantece odrasla acestuia, situatia ei nu se schimba nici dupa nunta, este batuta, izgonita si de sot si de tata. "Si atunci gandul mortii i se cobori in suflet ca o scapare fericita". Gandul devine fapta, si in acest moment asistam la o scena magistral realizata de scriitor, care-si plimba obiectivul, cu incetinitorul, urmarind gesturile Anei pregatindu-se sa se spanzure.
Dimensiunea epopeica si monografica a romanului este data nu numai de prestatia personajelor care populeaza cartea (tarani bogati sau saraci, invatator, preot, functionari, oameni politici s.a.m.d.), ci si de reprezentarea momentelor semnificative din viata satului: nasterea, nunta, moartea, hora.
Aspecte ale stilului
Cu convingerea ca literatura "inseamna creatie de oameni si de viata", Rebreanu a dat literaturii romane, prin Ion, cel mai important roman realist, intelegand prin realism "viata eternizata prin miscari sufletesti", asa cum afirma in articolul Cred din . Conform unui atare program, la nivelul scriiturii este preferabila "expresia bolovanoasa" in locul "stralucirilor stilistice", care "se fac mai totdeauna in detrimentul preciziei si al miscarii de viata", cum sustine prozatorul in textul citat. Astfel ca limbajul operei contine calitati proprii stilului unui discurs de factura realista: proprietatea termenilor, precizia, sobrietatea, concizia. Urmarea acestora este o armonizare maiestrita a continutului cu expresia, incat polifonia constructiei creeaza o simfonie dramatica, cu sunete limpezi, cu tonalitati mai ales dure, dar si induiosatoare, cu alternante ale ritmului, cand lent, cand precipitat, si cu tulburatoare dispuneri ale contrapunctului.
Ion poate fi considerat actul de nastere a romanului romanesc modern, prima realizare consistenta, monumentala si bine articulata estetic din seria impunatoarelor edificii romanesti ale perioadei interbelice.
