Debutul literar al tanarului Ion Theo sta sub semnul unei pronuntate si definitive rupturi. Prima poezie, Tatalui meu, publicata la numai 16 ani, se constituie intr-un repros adresat parintelui si totodata intr-o violenta contestare a acestuia. Petrecuta atat de tarziu si lasand o profunda rana sufleteasca, ruptura de tata va reprezenta de acum inainte sursa originara a operei lui Tudor Arghezi. Tonul contestatar de aici isi va gasi ecoul mai tarziu, in duritatea blasfematoare din ciclul Psalmilor. in primul Psalm din Cuvinte potrivite (1927), resentimentul celui parasit e indreptat catre Parintele ceresc, o alta mare absenta a vietii poetului. Consecinta sfasierii launtrice si a neputintei de a comunica cu divinul e, in acest Psalm, o religiozitate piezisa, ce nu poate fi cautare smerita, ori preamarire a Domnului, ci ia forma unei revolte titanice. Lamentatia psalmistului abandonat in pustiu se preface intr-un rechizitoriu cu ton de sfidare. El cunoaste acum ispita adamica de a fi ca Dumnezeu (Facerea 3, 5). Ca o provocare la adresa divinitatii, creatura isi descopera valentele de Creator: ,As putea vecia cu tovarasie I Sa o iau partasa gandurilor mele; I Noi viori sa farmec, noua melodie I Sa gasesc - si stihuri sprintene si grele". A crea inseamna, pentru poet, a zamisli din cuvinte o lume secunda, a-si depasi conditia precara, luand vecia insasi ca tovarasie. Tudor Arghezi a avut permanent constiinta acestui adevar: "Scrisul, nascocit de oameni ca o zamislire din nou a lumii, are o putere egala cu aceea exprimata in Geneza" (Dintr-un foisor).
Arta e, prin urmare, singura cale de invesnicire a sufletului. Ea izvoraste din sensibilitatea si priceperea artistului:
"Orisicum lauta stie sa graiasca,
De-o apas cu arcul, de-o ciupesc de coarde,
O nelinistita patima cereasca
Bratul mi-l zvacneste, sufletul mi-l arde".
Experienta rupturii de Dumnezeu il conduce pe Arghezi, cum exprima versurile anterioare, la poezie. Dorinta lui de a atinge Cerul se preface in cantare. Prin neimplinire, ,patima cereasca" se poetizeaza. Ruptura se dovedeste benefica in plan estetic. Mai mult decat Creatorul care in-fiinteaza lucrurile numindu-le. Artistul are si puteri sote-riologice:
Stiu ca steaua noastra, agera-n Tarie,
Creste si asteapta-n scripca s-o scobor.
Port in mine semnul, ca o chezasie,
Ca am leacul mare-al mortii tuturor".
El e capabil, cu harul sau, nu numai de o noua Geneza, dar si de o mantuire a lumii de sub blestemul stramosesc; caci "leacul mare-al mortii" e tocmai nemurirea prin poezie.
Retorica revoltei inlocuieste, in acest Psalm, discursul afirmativ, de ruga si cant, al psalmistului biblic, cu acela negativ, de ofensa si repros. Psalmistul arghezian refuza sa aduca inaintea Domnului jertfa duhului umilit (Psalm, 50, 18). Orgolios, el renunta, practic, Ia orice jertfire. Din iubire exclusiva de Dumnezeu, aedul nu-si pune arta in slujba Cerului, chiar in schimbul dobandirii unor mici crampeie ale harului: "Pentru ce. Parinte, -as da si pentru cine I Sunetul de-ospete-al bronzului lovit? I Painea nu mi-o caut sa te cant pe line I Si nu-mi vreau cu stele blidu-nvaluit"'. Poetul ocoleste calea ascezei si nu-si interzice voluptatea simturilor; dimpotriva, sfideaza eroic porunca divina si-si proclama suveran libertatea: "Trupul de femeie, cel imbratisat, I Nu-I voi duce tie, moale si balan; I Numai suferinta cerului, pacat I Nu-i cu ea sa turburi apa din Iordan". Aici, suferinta cerului" e suferinta pacatosului in cautarea lui Dumnezeu, iar "turburarea ape?' e pacatul insusi. De vreme ce cautarea lui Dumnezeu ramane zadarnica, nici pacatul nu mai e interzis; Cerul nu va socoti ca un pacat "turburarea" I "suferinta" pe care el insusi o pricinuieste.
Titanismul arghezian isi gaseste expresia cea mai pregnanta in ultima strofa a poemului. Stapanit de sentimentul frustrarii si al nedreptei ignorari, psalmistul se leapada definitiv de Dumnezeu, dar nu uita sa evoce comuniunea anterioara cu divinul: "Vreau sa pier in bezna si in putregai, I Ne-ncercat de slava, crancen si scarbit. I Si sa nu se stie ca ma dezmierdat I Si ca-n mine insuti tu vei fi trait''. Recunoastem in versurile acestui Psalm cateva din accentele tanguirii lui Iov. Asemeni acestuia, Arghezi blestema lumina existentei si binecuvanteaza stingerea in intunericul originar (Iov, 3, 3-7). Ca un Iov, poetul roman crede ca Dumnezeu e sursa tuturor relelor sale: "Ma clatin din intregul arcuirii mele, I stiind ca fara vina Tu nu ma vei lasa. Si daca-s cu prihana, atunci de ce nu mor? I Ca, daca cu zapada fiinta mi-as spala-o I si de mi-as curati-o cu mainile curate, I Tu chiar si-atunci mocirla mi-ai da-o sa ma scald, I asa ca si vesmantul sa-mi fie prins de sila" (Iov, 9, 28-31). Dupa cum interpreteaza Nicolae Balota, "vointa argheziana de «bezna» si «putregai» () reprezinta limita exasperarii antidivine a poetului. A-si dori pieirea inseamna aici a dori pieirea lui Dumnezeu in el" (op. cit.).
"Psalm" ("Tare sunt singur, Doamne, si piezis!")
"Psalm al insingurarii, al parasirii (cum il denumeste Nicolae Balota), purtand - ca in filigran - cuvintele evanghelice: «Eli, Eli, lama sabahtani!», adica «Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai parasit?» () In acest Psalm al lui Arghezi, tonul de lamento il inlocuieste pe acela al revoltei din alti Psalmi. Nu incrancenare disperata, exaltare a orgoliului, nu blasfemie, ci tanguire. Dar pricina este aceeasi: absenta divinitatii". Primele strofe ale poemului constituie, in esenta, o rugaciune, o lamentatie deznadajduita pe tema singuratatii omului in univers si a condamnarii lui la o soarta tragica. E vorba despre "singuratatea omului in ruptura, uitat de Dumnezeu, derivand din mitica suferinta a celui alungat din edenul primordial, lasat in voia lui" (N. Balota). Psalmistul arghezian se simte lepadat de la fata Domnului, osandit sa rataceasca in pustiu. Destinul lui e simbolizat de copacul blestemat (Matei, 21, 19): "Tare sunt singur. Doamne, si piezis! I Copac pribeag uitat in campie, I Cu fruct amar si cu frunzis I Tepos si aspru-n indarjire vie". Lipsit de binecuvantarea harului divin, poetul e lasat prada propriei demonii. El se inalta catre cer ,j>iezis", purtand povara "rodului" unei sacralitati negative (,fruct amar", ,frunzis tepos si aspru"). Tensiunea apriga a sufletului e aceea de asteptare, nucleul fundamental al Psalmilor arghezieni. Dorul poetului e indreptat spre o cat de mica atingere a divinitatii: "Tanjesc ca pasarea ciripitoare I Sa se opreasca-n drum, I Sa cante-n mine si sa zboare I Prin umbra mea de fum. II Astept crampeie mici de gingasie. I Cantece mici de vrabii si lastun I Sa mi se dea si mie, I Ca pomilor de rod cu gustul bun". Fiinta trecatoare ("umbra mea de fum") tanjeste in zadar dupa semnele sacralitatii pozitive: pasarea ciripitoare", "crampeie mici de gingasie", "cantece mici de vrabii si lastun". Toate acestea intruchipeaza aspiratia psalmistului de a fi partas la ciclul rodirii in univers, dar si nostalgia paradisului pierdut. Atributele "copacului pribeag" sunt definite prin opozitie cu cele ale pomilor de rod"; opozitia s-ar putea reduce la ecuatiile: amar -dulce, tepos / aspru - gingas; singuratate - comuniune. De fiecare data, poetul inregistreaza doar semne ale retragerii fertilitatii: "Nu am nectare roze de dulceata, I Nici chiar aroma primei agurizi, I Si prins adanc intre vecii si ceata, I Nu-mi stau pe coaja moile omizi". Versul "Si prins adanc intre vecii si ceata' evoca simbolic conditia tragica a omului inchis intre doua neanturi, intre eternitate si necunoscut, intre viata si moarte.
In strofa a cincea, o exclamatie interogativa deschide perspectiva razvratirii: ,Nalt candelahru, straja de hotare, I Stelele vin si se aprind pe rand I In ramurile-ntinse pe altare - I Si te slujesc; dar, Doamne, pana cand?". Ea este semnul exasperarii celui pus sa vegheze "intre doua nopfi", fara a primi nimic in schimb. A servi intunericul dumnezeiesc e sinonim cu a trai in zadar. De vreme ce sacrul e mereu tainuit, ascultarea reprezinta suprema frustrare pentru poetul psalmist. Lui Arghezi nu i se potriveste imaginea ascetului care se canoneste inutil: "De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte I Si de-a rodi metale doar, patruns I De grelele porunci si-nvataminte, I Poate ca. Doamne, mi-este de ajuns". Focul e echivalentul simbolic al sacrului; in acest Psalm, el exercita o dubla actiune, fasta si nefasta: focul ceresc purifica, dar omeneste el ucide. ,A rodi metale" inseamna, asadar, o falsa rodnicie, o proliferare contrara firii umane, de aceea inacceptabila. Cu toate acestea, revolta e numai insinuata aici. in final, psalmistul pare ca se multumeste doar cu reprosul de a fi fost abandonat: "in rostul meu tu m-ai lasat uitarii I Si ma muncesc din radacini si sanger". Sunt versuri ce stau sub consemnul grav, iremediabil, al rupturii de Parintele ceresc, resimtita ca o profunda ruptura a fiintei. Acel inocent "semn al departarii" e revendicat de poet cu deznadejdea smerita ca Dumnezeu ii va adresa un mesaj din tacerea lui absoluta: "Trimite, Doamne, semnul departarii, I Din cand in cand, cate un pui de inger, II Sa bata alb din aripa la luna, I Sa-mi dea din nou povata ta mai buna" - fapt semnificativ intr-o lirica in care intunericul si tacerea sunt singurele mijloace directe de reprezentare a sacrului, chiar daca amandoua sunt negative. Concluzia spre care ne conduce poemul ar putea fi aceasta: "poet profund religios, Arghezi se afla insa intr-o paradoxala conditie: aceea de a nu accepta dogma si, in acelasi timp, dandu-si seama de imposibilitatea trairii autentic religioase in afara dogmei" (Mircea Zaciu, in lucr. cit.).
Poetica argheziana a Psalmilor are un aspect de conversatie, de monolog adresat. In aceste poeme, inscenarea dramei psalmistului se face dupa principiile unui discurs dramatic ("cu personaje"). Prin urmare, modelul de reprezentare este cel pronominal (eu - tu), cu persoane de dialog: emitatorul - E (desemnat de persoana I: "sunt", "tanjesc", "mine", "mea", "astept", "mi") si receptorul - R (desemnat prin persoana a Ii-a: "te", "tu", "ta", "trimite"), cu specificarile: E = "uman" si R = "divin". in Psalmi, receptorul nu este si interlocutor, iar mesajul este emis intr-o singura directie, (E -» R) catre un destinatar presupus, niciodata identificat. Din punctul de vedere al teoriei semnului, referentul lui R este un "referent opacizat". Metafora numelui propriu ("Doamne") trimite fie la un deus absconditus, fie la "transcendenta goala" din toata poezia moderna. Pe scurt: absolutul ravnit de psalmist nu e numai departat sau tainuit, ci e si gol, este o idealitate fara continut.
"Psalm" ("Te dramuiesc in zgomot si-n tacere")
Ideea ca divinitatea are forma materiala si ca se arata omului cu infatisare vizibila se intalneste in mitologia vechilor greci, in poezia epica greaca. Dar aceasta conceptie antropomorfica despre divinitati va fi vehement contestata tocmai pentru ca mitul transmis prin poezie sau povestire ii aduce pe zei in sfera omenescului si ii desacralizeaza. Ceea ce pare a pretinde psalmistul arghezian e chiar experienta atingerii senzoriale a lui Dumnezeu: "Vreau sa te pipai si sa urlu: «Este!»". Cu toate acestea, intreaga opera a poetului sta sub semnul neputintei perceptiei (si ratiunii) umane in fata transcendentei divine, dovedind inca o data adevarul Scripturii, care zice ca "Duh este Dumnezeu" (loan, 4, 24): "Da-mi, Doamne, stiinta sa te-nteleg, daca n-am decat parerea ca te simtesc. Mintea mea nu te poate scruta, gustul meu nu te cuprinde, auzul si vazul meu nu te deosebesc. Marginit la simturi, nu te pot cerne in sita lor. Ca o umbra tu treci prin ele, si ciurul ramane gol" (Tudor Arghezi, Vantule, pamantule). Mai degraba e vorba aici de cunoastere, de comunicare direct cu Dumnezeu, nu de atingere propriu-zisa a divinitatii. In acest sens, Nicolae Balota precizeaza: "Cel ce cheama este omul cuvantului, al logosului, deci al cunoasterii. Acesta ne ajuta sa interpretam patosul vederii, atat de specific poetului nostru, ca pe-o vointa de cuprindere cognitiva" (op. cit.). Gandirea argheziana nu e insa cea a unui metafizician sau a unui teolog; ea se apropie mai degraba de straturile arhaice ale existentei umane. Poetul vrea sa repete experienta originara a omului ce avea privilegiul relatiei nemijlocite cu sacralitatea (Facerea, 3, 8-l0). Psalmistul arghezian e un suflet rudimentar, un vanator de absolut, tragerea cu arcul devenind pentru el un mijloc simbolic de a ajunge la transcendenta: "Te dramuiesc in zgomot si-n tacere I Si te pandesc in timp. ca pe vanat, I Sa vad: esti soimul meu cel cautat? I Sa te ucid? Sau sa-ngenunchi a cere?". Telul sau suprem nu este extaza misticilor, ci comunicarea fatisa, cu scopul ajungerii la adevar si al eliberarii de incertitudini. Caci asteptarea prelungita naste incertitudinea; panda in timp declanseaza ezitarea sufleteasca intre acceptare si negare, intre ascultare si revolta. Drama cautatorului de Dumnezeu nu decurge insa din oscilarea intre doua stari diferite, ci din imposibilitatea de a se fixa intr-o atitudine hotarata.
Constatand esecul simturilor si al ratiunii in descoperirea sacralitatii. poetul muta cautarea in alt plan, cel al visului, caci visul reprezinta o ramasita a puterilor noastre primordiale: "Pentru credinta sau pentru tagada, I Te caut darz si fara de folos. I Esti visul meu, din toate, cel frumos I Si nu-ndraznesc sa te dobor din cer gramada". Visul este teritoriul in care psalmistul-poet ar putea da frau liber revoltei sale, intr-un gest prometeic, blasfemator. Doborarea lui Dumnezeu este si aici simbolul cunoasterii rapide. Va/iatorul stie ca Atotputernicul pedepseste nu numai razvratirea omului, ci orice incercare de strapungere a misterului divin (Facerea, 11, 7-8; Iesirea, 33, 20; I Timotei, 6, 16). Am putea spune ca psalmistul arghezian nu cunoaste cu adevarat pentru ca nu traieste in real, ci in imaginar, in spatiul inselator al visului. La Arghezi, sacrul are intai de toate o semnificatie estetica. Impresiile, reflectarile, aparentele divinului se produc nu in lumea reala, ci in universul imaginar al poeziei: "Ca-n oglindirea unui drum de apa, I Pari cand a fi, pari cand ca nu mai esti; I Te-ntrezarii in stele, printre pesti, I Ca taurul salbatec cand se-adapa''. Pentru psalmistul roman, Dumnezeu nu poate fi gasit intr-un "cer" metafizic, ci, mai curand, intr-unui plasmuit de imaginatia poetica. E o forma elementara de religiozitate in aceasta predilectie a poetului, ce trimite la gandirea mitica a omului primordial. Ca un om al cavernelor, Arghezi are inchipuirea permanent populata cu mituri. Un astfel de mit este si cel al jocului cu divinul. A te masura cu Dumnezeu inseamna a provoca divinitatea la un fel de joc, un "de-a v-ati ascuns" intre doi insi situati pe acelasi plan, dintre care unul se ascunde, iar celalalt il cauta mereu. Spatiul de desfasurare al acestei "confruntari" este, desigur, poezia ("povestea"):
"Singuri, acum, in marea ta poveste,
Raman cu tine sa ma mai masor,
Fara sa vreau sa ies biruitor.
Vreau sa te pipai si sa urlu: «Este!»".
