Logo referatecarte



referat, proiect, rezumat, caracterizare, lucrare de nota 10 despre Anatomia aparatului cardiovascular AstronomieBiologieChimieContabilitateDesenDiverse
 DreptEconomieEnglezaFilozofieFinanteFizica
 FrancezaGeografieGermanaInformaticaIstorieJurnalism
 MarketingMatematicaMedicinaMuzicaPsihologieRomana
 Literatura RomanaTehnica

Povestea lui Harap-Alb de Ion Creanga - Basm cult



Inca inainte de a invata sa cititi, ati ascultat basme. Ati citit, inca din copilarie, povesti si povestiri. Basmul cult este, probabil, alaturi de poezia pentru copii, printre primele specii literare cu care luam contact. De cele mai multe ori fantastice, cu zane si Feti-Frumosi, basmele ne-au marcat copilaria. Le studiem acum prin prisma cititorului profesionist, care le descopera mecanismele de constructie, stereotipiile, farmecul limbajului, mai ales daca autorul basmului cult este un magician al cuvintelor vorbite, ca Ion Creanga. Pastrati, cu siguranta, in memorie ispravile iezilor din Capra cu trei iezi sau intamplarile din Amintiri din copilarie. Este vremea sa le priviti altfel, sa vedeti dincolo de schema basmului talentul exceptional al scriitorului humulestean si neobisnuita inventivitate lingvistica sau semnificatiile care se ascund dincolo de o poveste aparent simpla.

Genul: epic
Specia: basmul cult

Opera si contextul cultural


Ion Creanga (1837-l889) este unul dintre "marii clasici" ai literaturii romane, alaturi de Mihai Eminescu, I.L Caragiale si loan Slavici. Este, ca si acestia, un junimist ce si-a publicat aproape toate scrierile in revista Junimii, "Convorbiri literare".
Diversa ca tematica, uluitoare si inconfundabila la nivelul limbajului, opera literara
a lui Ion Creanga cuprinde:

- cunoscutul roman autobiografic: Amintiri din copilarie (188l-l892);
- cateva povestiri elaborate din ratiuni didactice (Creanga fiind institutor si autor de manuale scolare): Inul si camesa, Acul si barosul, Pacala, Ursul pacalit de vulpe;
- povestiri: Mos Ion Roata si Unirea, Povestea unui om lenes;
- povesti, dintre care unele sunt considerate basme realist-nuvelistice sau basme cu animale: Fata babei si fata mosneagului, Soacra cu trei nurori [ 1875), Povestea lui Stan Patitul (1877), Danila Prepeleac (1876), Ivan Turbinca (1878), Capra cu trei iezi;
- basme fantastice: Povestea porcului (1876), Povestea lui Harap-Alb (1877), Fat-Frumos, fiul iepei (1898).

Este, de asemenea, autorul unor texte licentioase, care, din motive lesne de inteles, nu sunt studiate la scoala, dar pot fi citite in afara orelor de curs. Disponibilitatea ludica, ironia, umorul lui, ca si geniul sau lingvistic, sunt dovada ca autodidactul Creanga, fara studii la Viena, Paris sau Berlin, ca multi dintre prietenii sai junimisti, a creat o opera de "erudit, de estet al filologiei", asa cum a observat G. Calinescu, departe deci de ceea ce el insusi numea "taraniile" sale. De aceea, scrierile humulesteanului sunt citite deopotriva de copii si adulti - o performanta care apartine doar marii literaturi - si suni gustate mai ales de catre intelectualii rafinati.
Basmul cult a fost una dintre speciile literare asupra careia s-au aplecat si alti autor din epoca, precum Mihai Eminescu - Fat-Frumos-din-Lacrima - si loan Slavici - Zane Zorilor, Florita din codru s.a.

Abordarea textului literar


Definitie, tipologie si tematica

Basmul este o specie a genului epic in proza, o naratiune pluriepisodica in care sunt povestite de regula intamplari fantastice, la care iau parte personaje inzestrate cu puteri supranaturale (zane, zmei, capcauni, Muma-padurii, Sfanta Duminica s.a.), dar al carei protagonist este omul, ajutat de obiecte sau fapturi cu insusiri miraculoase, care izbuteste in cele din urma sa fie rasplatit. Tema este lupta dintre bine si rau, iar finalul este unul fericit (happy-end), in sensul ca intotdeauna ies invingatoare fortele binelui.
Desi termenul este de origine slava (basna, "descantec", basnia, "fabula animala"), numai la romani el a evoluat cu sensul de naratiune pluriepisodica despre peripetii miraculoase sau neobisnuite.
G. Calinescu (in Estetica basmului, Editura pentru Literatura, 1967) definea basmul ca "un gen vast, depasind cu mult romanul, fiind mitologie, stiinta, observatie morala". Ovidiu Barlea considera ca "mai mult decat romanul, basmul are o cuprindere mai larga, intrucat el abordeaza si lumea numenala, cea de dincolo de cotidian, protagonistul trecand in chipul cel mai familiar de pe Pamant, «lumea alba», in cea subterestra, «lumea neagra», ori in cea aeriana" (in Folclorul romanesc, voi. I, Editura Meridiane, 1971). O clasificare a basmelor ar cuprinde basme fantastice, basme nuvelistice, basme legendare. Basmele nuvelistice se inrudesc cu cele fantastice atat prin profilul lor compozitional, naratiunea fiind de obicei lunga si complicata, cat si prin tonul serios, uneori gra care le domina.
Basmul fantastic se delimiteaza prin particularitatile de compozitie si prin utilizarea categoriei estetice a fantasticului, prezentat ca supranatural, neobisnuit, miraculos. Spre deosebire de nuvela fantastica, unde se mizeaza pe ezitarea dintre real si ireal, logic si ilogic, in basm fantasticul este acceptat de la inceput ca o caracteristica a unei lumi fabuloase.
Basmul cult este opera unui autor cunoscut, al carui stil propriu isi pune amprenta asupra modului in care sunt relatate intamplarile, asupra felului in care este structurat basmul sau realizate personajele, dezvaluind in acelasi timp o viziune specifica asupra lumii.
Basmul cult romanesc capata stralucire in opera lui Creanga - povestitorul prin excelenta in literatura romana.

Compozitie si structura


Incipitul basmului cuprinde intotdeauna formule stereotipe, numite formule de inceput ("a fost odata"), care realizeaza vagul temporal. De asemenea, in cuprinsul basmului mai pot fi identificate formule mediane ("inainte mult mai este") si formule finale («Si a tinut veselia ani intregi, si acum mai fine inca").
Structura narativa a basmului cult este sustinuta si in opera lui Creanga de prezenta motivelor literare consacrate: eroul exemplar, motivul drumului initiatic, probele la care este supus eroul, prezenta donatorilor, a ajutoarelor.
V.l. Propp descrie multiplele "functii" sau situafii-tip specifice basmului si care se regasesc, de fiecare data in alta combinatie, in orice naratiune de acest fel; printre acestea, se numara: situatia initiala, caracterizata de armonie; lipsa, absenta: unuia dintre membrii familiei ii lipseste ceva (imparatul Verde nu are mostenitori la tron); unul dintre membrii familiei pleaca de acasa; interdictia ["sa te feresti de omul ros, iar mai cu seama de cel span"); interdictia este incalcata, ceea ce conduce la aparitia raufacatorului; raufacatorul incearca sa ia locul eroului [viclesugul); eroul si raufacatorul intra in lupta; urmarirea; eroul are de facut fata unei grele incercari; pedeapsa raufacatorului; eroul se casatoreste si se inscauneaza imparat [rasplata).

Schema epica a basmului Povestea lui Harap-Alb respecta tiparul narativ specific basmelor populare, cu observatia ca la Creanga actiunea se complica si se prelungeste, ajungandu-se la o schema epica mult mai complexa. Astfel, vom regasi:
- situatia initiala: viatG tihnita a unei familii imparatesti (Craiul si fin lui), dar si a familiei lui Verde-Imparat, fratele Craiului: "Amu cica era odata intr-o tara un craiu, care
avea trei feciori";
- evenimentul, imprejurarea prin care se pierde starea initiala de echilibru; o lipsa sau o prejudiciere care constituie, de fapt, intriga actiunii - Verde-Imparat nu are mostenitori de sex masculin (motivul imparatului fara mostenitori);
- actiunea de remediere a lipsei, care presupune, de cele mai multe ori, plecarea intr-o calatorie (motivul calatoriei initiatice);
- calatoria este precedata de trecerea primelor probe, pe care le instituie insusi Craiul: se imbraca intr-o blana de urs si iese de sub un pod, tocmai pentru a verifica vitejia fiilor sai. Proba o trece cel mai mic dintre frati (motivul mezinului, Praslea, fiind iarasi una dintre stereotipiile basmului);
- in timpul calatoriei spre Verde-Imparat, fiul Craiului intalneste personajul negativ: Spanul. De remarcat ca aceasta intalnire fusese preurata de sfatul tatalui: "Fereste-te de omul span, iar mai cu seama de cel ros", intalnirea cu Spanul se soldeaza cu o capcana (coborarea in fantana), in care mezinul, "boboc de felul lui la trebi de aistea", cade: se produce un transfer de roluri, Spanul preia hainele si identitatea fiului de crai, si invers. Tot acum, acesta din urma este numit Harap-Alb, cu o sintagma oximoronica ce face referire la sclavul negru de data aceasta alb.
Aceasta substitutie de identitate a fost interpretata ca fiind cheia de bolta a semnificatiei mitice, chiar alchimice a basmului, pe care o discuta Vasile Lovinescu in Creanga si Creanga de Aur. Interpretarea pe care Vasile Lovinescu o da basmelor lui Creanga se refera la tehnici stravechi de initiere si vizeaza profunzimea textului. Astfel, Harap-Alb este, pe tot parcursul basmului, supus unor probe de initiere si de separare a albului de negru, de accedere la un nivel spiritual superior.
Prin urmare, este respectata tema infruntarii dintre bine si rau care dezvolta, de regula, doua uri epice, unul realist si altul fabulos.
Personajul principal al basmelor este cel care reprezinta fortele binelui, lupta cu raul, invinge, evolueaza el insusi si sfarseste incununat de succes.
PERSONAJ (din lat. persona - "masca, rol") este un termen care denumeste persoanele implicate in actiunea operei literare. Personajul unei opere literare se deosebeste de o ura istorica sau de o persoana din viata reala pentru ca este un rezultat al fictiunii, alcatuit numai din frazele care il descriu sau din actiunile pe care le face; el nu are trecut, viitor si nici continuitate in viata reala. Personajele literare nu sunt numai oameni, ci pot fi si fiinte supranaturale, animale, obiecte in sens larg. Notiunea de personaj s-a largit si s-a modificat odata cu evolutia genurilor si a speciilor literare, cu aparitia noilor curente.

Astfel, putem vorbi despre:

1. personaje clasice (personaj-caracter - construit pe o trasatura dominanta: avarul, mizantropul);
2. personaje romantice [cu trasaturi exceptionale, antagoniste - buni si rai);
3. personaje realiste (personaje tipice, prezentate intr-o maniera complexa, cu lumini si umbre si avand o psihologie nuantata, determinata social);
4. personaje moderne (marcate de crize de identitate, personaje fluide, cu o psihologie pulverizata in stari de constiinta).

In functie de locul ocupat in roman, personajele pot fi:
1. principale;
2. secundare; x
3. episodice (apar accidental).
In functie de semnificatia etica, ele sunt:
1. pozitive;
2. negative.
In functie de raportul cu realitatea, se clasifica in:
1. istorice;
2. fantastice;
3. legendare;
4. alegorice;
5. autobiografice.
In functie de complexitatea lor, sunt descrise ca:
1. plate - construite in jurul unei singure idei sau. calitati;
2. rotunde (complexe) - evolueaza, surprind.
Alte tipuri:
. feminine/masculine;
. individuale/colective/exponentiale (reprezinta o categorie, o clasa);
. demonice/angelice etc.

- ajuns la Verde-Imparat, in ipostaza de sluga a Spanului, Harap-Alb este supus altor probe, din dorinta de a fi, de fapt, trimis la moarte: sa aduca salate din gradina ursului, nestematele incrustate in pielea unui cerb fabulos, pe fata imparatului Ros, o .flarmazoana" nemaivazuta. Aici s-ar fi putut termina schema populara a basmului, ga-sindu-se solutionarea crizei dintre Span si Harap-Alb, calatoria fiind cumva incheiata. insa Creanga prelungeste basmul cu inca o calatorie inifiatica, pe parcursul careia eroul va 'nralni secundantii/ajutoarele/adjuvantii - personajele inconfundabile si de neuitat: Gerila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, Flamanzila;
- la imparatul Ros incep din nou o serie de probe, pe care eroul le trece cu ajutorul Prietenilor sai, adjuvantii (Sfanta Duminica, Gerila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, Flamanzila), cu ajutorul donatorilor - regina furnicilor, regina albinelor - si cu ajutorul colului nazdravan (proba camerei incinse, a mancarii si a bauturii fara limite, a alegerii graului de neghina, a deosebirii fetei imparatului Ros de o alta cu care semana leit, un fel de clona - tema dublului);

- lupta purtata pentru refacerea echilibrului, victoria obtinuta de erou si remedierea lipsei initiale: Spanul este demascat, Harap-Alb, readus la viata cu cele trei smicele fabuloase, stropite cu apa vie (motivul apa vie - apa moarta), este inscaunat imparat, se casatoreste, bineinteles, cu fiica lui Ros imparat si traieste, probabil, fericit pana la adanci batraneti. Poate mai traieste si azi.
In ceea ce priveste limbajul, Creanga foloseste limba populara, impregnata de termeni regionali, arhaici. Trebuie precizat insa ca el nu imita intocmai limba taraneasca din spatiul moldovenesc, ci o recreeaza, transformand-o in marca a stilului sau.Intalnim astfel, atat in replicile personajelor, cat si in discursul naratorului, o multime de expresii si locutiuni populare: a prinde la minte, co falca-n cer, cu una in pamant, casca o gura cat o sura, sa te faca putred de bogat, sa te stergi pe bot despre dansul, a cauta de nevoi, a scapa teafar, a gasi cu cale etc; moldovenisme: a sugui, iarmaroc, helesteu, a afurisi, blastamat, ista, iaca etc; arhaisme: drughineata (bata), pita, hreapca, ragila, carcele (unelte folosite in gospodarie) etc.
Eruditia paremiologica se releva prin prezenta proverbelor si zicatorilor - introduse, adeseori, prin expresia binecunoscuta vorba ceea, care trimite la tezaurul de intelepciune populara: Tot un bou s-o belea, Frate, frate, dar pita-i pe bani, Da-ti popa pintenii si bate iapa cu calcaiele, Nici nu-i pasa de Nastasa, de Nichita nici atata, Du-te unde a dus surdul roata si mutul iapa etc.
Toate acestea dau stilului caracterul sau oral (impresia de zicere, de rostire a unui discurs desfasurat in mod firesc in fata unui auditoriu). Cititorul este perceput astfel ca un ascultator, ca un martor la relatarea povestirii, este chiar implicat afectiv.
Toate aceste trasaturi sunt caracteristice artei literare a lui Ion Creanga, prin urmare sunt semne distinctive ale basmului cult, care se deosebeste de cel popular tocmai prin amprenta stilistica a autorului respecti iar Creanga este inconfundabil.

Putem adauga:

- faptul ca autorul este cunoscut, pierzandu-se astfel caracterul anonim;

- basmele culte nu mai sunt transmise pe cale orala, din om in om, oralitatea avand aici un sens diferit, si anume cel exemplificat mai sus;

- schema epica se complica uneori foarte mult, spre exemplu in Povestea lui Harap-Alb; un basm popular, construit pe motivul calatoriei initiatice, s-ar fi sfarsit odata cu sosirea lui Harap-Alb la Verde-imparat, in timp ce Creanga introduce in plus, la un alt nivel narativ, calatoria spre Rosu-imparat si probele, construind astfel secvente narative multiple, etaje suprapuse ale epicului;

- in basmul popular, descrierea este schematica, minimalista, portretul personajelor creionandu-se din comparatii sau formule stereotipe, de genul "frumoasa ca soarele", in vreme ce personajele memorabile, adjuvantii din Povestea lui Harap-Alb, nu au corespondent in basmele romanesti, fiind produse ale imaginatiei lui Ion Creanga, care le construieste portrete de neuitat si de un comic irezistibil: numai iaca ce vede o dihanie de om, care se parpalea pe langa un foc de douazeci si patru de stanjeni de lemne si tot atunci striga, cat li lua gura, ca moare de frig. Si-apoi, afara de aceasta, omul acesta eco ceva de spariet; avea niste urechi clapauge si niste buzoaie groase si debazalate. Si cand sufla cu dansele, cea de deasupra se rasfrangea in sus peste scafarlia capului, iar cea dedesubt ii atarna in jos, de-i acoperea pantecele. Si, ori de cate ori se opreo suflarea lui, se punea promoroaca mai groasa de-o palma. Nu era chip sa te apropii de dansul, ca asa tremura de tare, de parca-l zghihuia dracul.