Acum cincisprezece ani, cind nici nu putea sa mai fie rba de o influenta a lui Vasile Alecsandri si cind aceia care pretindeau ca sint in curentul poetic al lui Eminescu nu dadeau alta decit o sarbada, din ce in ce mai sarbada repetitie a cintarilor durerosului maestru, se afla deodata in Romania noastra, unde si cei mai mititei din poetei si poetoi ajungeau repede la oarecare reputatie cu ajutorul, si priceput, si dezinteresat, al manufactorilor de gazete, se afla deci ca exista in Ardeal un om cu numele de George Cosbuc, care face poezii fara tiparuri. Adica el le facea de mult, din o mare neie intima a sufletului sau, care nu invatase poezie la nimeni, dar nu fusese inca descoperit. Ardealul acela era pe atunci foarte departe, cam de zece ori pina la Paris. Ce se cinta acolo nu ajungea aici. Si, oare nu stia toata lumea culta ca in Ardeal se rbeste alta limba ? Prin nu stiu ce in-timplare, Conrbirile literare dadura de urma lui Cosbuc, sau el dadu de urma lor. Nunta Zamfirei aparu, si nuntasii de acolo adusera la o mare petrecere a mintii pe tot publicul intelegator de literatura. Mai aveam un adevarat poet, si, ceea ce e mai insemnat, mai aveam o adevarata poezie.
Poetul din Ardeal a cintat de atunci despre frumoase din sat, despre amurguri la tara, despre razboaie stravechi si despre razboaie noua ale neamului nostru, despre ostasii de la Plevna, [] despre sateanul roman, care "vrea pamint", despre bucuria si datoria vietii si despre cite de toate. Se vazu indata ca scriitorul cel nou era din Ardeal, dar nu al Ardealului. El aducea o mare obiectivitate senina, un simt de vitejie inaintea vietii, accente de veselie nepasatoare, puterea de a invalmasi miscari si multimi si o indrazneala, o putere, o bogatie de forma nemaipomenite, caci acestea sint meritele lui.
Mai trecu vreme, si, pentru un motiv sau pentru altul, productia poetica a lui Cosbuc se incetini. Atunci, pe drumul rivnit de multi, dar calcat de putini, al poetilor, se auzi iarasi un cintec nou pe care-l cinta un om din Ardeal. St. O. Iosif, brasoveanul, venea dupa Cosbuc din Nasaud. El aducea cu sine cea mai mare simplicitate de simtire, unita cu cea mai mare bogatie de forma, un simt gingas pentru cele mai ascunse miscari ale sufletului, maretia de a smulge accente puternice din mijlocul dulcei tristeti visatoare. Cel de al doilea corifeu ardelean al poeziei romanesti facu balade, daturi, satire, de un subiectivism duios si discret. Si la el se vazu insa indata ca, desi venea din Ardeal, nu era nici el de acolo.
Si el ca si Cosbuc erau si mai mult, si mai putin decit un poet al Ardealului. Acela traieste insa astazi si-si desavirseste din ce in ce mai mult aceasta insusire a sa. El e Octavian Goga, care-si trimite astazi in lume cel dintii lum de cintece.
Tinarul mic care s-a dezvaluit in putina vreme ca stapin sigur peste insusiri de poet mare s-a nascut in Rasinari, nu dintr-o familie de preoti de acolo, ci din familia preotilor rasinareni. Rasinarul e satul de peste padurea Sibiului, un sat vechi si mare, un sat adevarat romanesc. El aduna in sine inalta frumuseta a muntelui cu binecuvintarea ogoarelor si cu foarte multe traditii, intiparite in biserici, zugraveli si manuscripte. Oamenii de acolo sint instariti si mindri, si tocmai de aceea ei simt mai adinc o nenorocire a neamului lor, supt care iobagimea saraca si smerita din alte parti se pleaca fara murmur. De jur-imprejur, in acele vai si pe acele coaste sibiene traieste, in aceleasi simtiri si cu aceleasi datine, cea mai frumoasa si mai nobila taranime a neamului romanesc. Cine s-a nascut si a copilarit acolo, cine s-a intors de pe departate plaiuri in acele locuri, ca la un izr de min-giiere si de imbarbatare, acela nu poate fi in viata sa intreaga decit omul acelui pamint, in care sint prinse toate radacinile sufletului sau. Si, fiindca acel tinut e ca o icoana inaltata si limpede a Ardealului romanesc, acel scriitor va fi in stare sa-i spuie toate frumusetile, sa-i inteleaga toate durerile, sa-i sopteasca toate sperantele si sa trimbite pentru dinsul imnul luptelor viitoare. Nota dominanta a sufletului sau va fi acesta.
El va fi un poet local, in cel mai inalt si mai adinc inteles al cuvintului, si va ajunge unul din poetii nationali, nu plecind de la teorii sau de la sentimente generale, ci de la nemarginita dragoste pentru casa sa, pentru brazda sa, pentru biserica sa, pentru satul sau, pentru tinutul sau oltean si pentru tara sa ardeleana. El va iubi poporul romanesc, nu din datorie, nu din constiinta de carturar sau din simpatie de artist, ci din iubirea tainica si vesnica pentru parintii de-acasa, pentru fratii de joc, pentru vecinii bine cunoscuti, pentru preotul satului si pentru lautarul satului, si de aici pentru toti oamenii satului, tinutului si tarii sale ardelene.
Oriunde ati deschide lumul lui Octavian Goga veti gasi pretutindeni aceasta siguranta, in orice observatie si in orice cuvint, aceasta precizie in amanunte, pina la firul de izma creata ce tremura in vint pe marginea Oltului, pina la cei "doi pui de nevastuica" ce se string pentru somn la caderea sfinta a serii. Si veti gasi aceeasi marginire si intimitate a iubirii, aceeasi imbratisare strinsa si calda, care prinde cutare riu, cutare dascal schiop si glumet, cutare lautar pe care-l cheama Lae Chiorul si a fost un tigan asupra sfirsitului caruia se poate ge, cutare caprar, cutare vecin. Pina si cind rasuna in strune de arama un cintec de marire pentru Voda Stefan batrinul, nu e rba de Moldova lui, de Suceava lui, de luptele lui cu turcii, de cimpia cu Podul inalt si de Valea Alba a Razboienilor, ci simtul de respect si iubire al poetului se intoarce de la locurile de strabuna slava romaneasca spre cele de lunga si cumplita robie a aceluiasi neam, unde se fringe de neputinta de a da fapte mintuitoare sufletul poetului :
Maria-Ta, sintem batuti de nei,
La noi in zadar ara plugul,
Caci holdelor noastre cu spicul de aur
Strainul li fura bielsugul
Si e ardeleneasca, caracteristic si apriat ardeleneasca, ii aceasta pornire vijelioasa, in care se pare ca tremura zale si sabii se ciocnesc de scuturi, acest mare avint patimas si salbatic pe cimpiile idealului, in care si un poet tinerel poate invinge pe dusman si cistiga de acele biruinte care pregatesc mintuirea poporului sau. Aici nu e nimic din caldura patriotica de acum douazeci-treizeci de ani, care facea pe un Alecsandri sa faureasca in ragaz, inaintea unor privitori cistigati dinainte, cintarile de marire ale Romaniei noua. Nu, ci e revarsarea, in forme create naprasnic, a unei dureri care s-a gramadit clipa de clipa intr-un suflet neobisnuit de simtitor la singeroascle jigniri ale dreptatii si mindriei neamului sau, e strigatul de agonie al pieptului pe care-l sfarima o stinca.
Si, fiindca astfel este aceasta sectiune, nu va fi om tinar, nu va fi suflet tinar in Ardeal, care sa nu se incalzeasca de ritmurile razboinice, care sa nu verse lacramile sale cele mai bune si cele mai ascunse peste aceste versuri ce s-au inchegat in lacrami. Orice primire i se va face in Romania, ea nu va putea sa se apropie de aceea pe care o va intimpina in tara pentru durerile careia a fost scrisa.
(30 octombrie 1905. [Samanatorul). Reprodus in l. O lupta literara, i. II, 1916.)
