Geneza poeziei urca pana la anul 1925, cand Blaga publica o prima varianta in "Gandirea", sub titlul Biografia mea pentru un prieten. Pana la editia critica de Poezii din 1942, Biografie a suferit cateva modificari si a fost inclusa in volumul Lauda somnului (1929).
E prima poezie a volumului si a ramas un text definitoriu pentru identitatea artistica a poetului. Semnificatiile trebuie asezate in relatie cu acelea ale etapei si contextului creator. Lauda somnului a fost definitivat in 1928, inscriindu-se in a doua etapa a creatiei blagiene, acea "varsta simbolica" marcata de "ruptura ontologica" intre eu si cosmos, pierderea dimensiunii para-disiace si sentimentul instrainarii.
Biografie e un poem orfic despre cantaretul care insufleteste lucrurile cu glasul, lira, cuvantul sau. Ivit din "umbra", din intunericul si tacerea initiale (aluzie la cunoasterea luciferica), poetul mirat de sine insusi si de lume, "strain", "vrajit", paseste in aceasta "cantare" si lumina (care e lumea) pentru a rosti cuvantul sau poetic.
Disperarile, carora le daduse glas in volumul anterior, isi domolesc patosul, in vraja luminii cosmice si a cantecului universal, eul strabate calea ascensionala a desavarsirii ca eu orfic. Fiinta atemporala, el descinde dintr-un nestiut taram al adancului: "Unde si cand m-am ivit in lumina nu stiu, I din umbra ma ispitesc singur sa cred I ca lumea e o cantare". Lumea-lumina spre care suie vrajit e totusi taramul in care chemarea orfica inlesneste intalnirea Cantarii si a Cuvintelor stinse in magia Poeziei. Aici implinindu-se, tentand catre "dezmarginire", cantaretul isi cerceteaza "puterile" orfice: "Cateodata spun vorbe cari nu ma cuprind, I cateodata iubesc lucruri cari nu-mi raspund'. Acesta este "visul": a re-crea lumea prin cuvantul poetic, dand acestuia puterea de a-i restitui starea paradisiaca (de cantare). Poetul isi asuma propria singuratate intre lucruri care zac in mutenia originara, dar si visul infaptuirii de miracole, viziunile pe care numai cuvintele le pot scoate din inertia trecerii.
Instanta intermediara intre "coperisele iadului" si "muntele cu crini", intre vinovatie si neprihanire, fiinta de carne deci, insa imponderabila si lunara, poetul aduce cu sine povara destinului omenesc, accesul la taine fiindu-i deschis: Inchis in cercul aceleiasi vetre I fac schimb de taine cu stramosii, I norodul spalat de ape subt pietre". Matricea, sensul primordial al initierii in lume e implinit in gestul magic al rostirii muzicale. Tainele si "Povestile sangelui uitat de mult' sunt energiile sale secrete; timpul povestilor e privilegiul fiintei pure, paradisiace, in ipostaza caruia se afla eul poetic.
Dar Biografie lamureste o idee pe care alte poeme o ambiguizeaza. Trimiterea la tacerea dintai, la mutenia primei varste, e aparent o negare a fortei cuvantului: "Cu cuvinte stinse in gura I am cantat si mai cant marea trecere, I somnul lumii, ingerii de ceara'. Purtator de cantec, poetul se inscrie lumii-cantare, ramanand solidar cu ea. Cuvintele stinse tin sa atinga tacerea initiala. "Caci ce vrea sa spuna, in fond, aceasta stingere a cuvintelor - daca nu, in prima instanta, o atenuare a «contururilor» lor, a individualitatii lor ca nume marcand ruptura si distanta de Tot - rostire in soapta, prin care cuvantul tinde sa se confunde cu cuvintele, intr-un continuum sonor, intr-un flux totalizant ce Ie apropie, prin scaderea vocii, de tacere, dar nu mai putin, in al doilea rand, de cantec. Poetul isi «stinge» cuvintele nu atat pentru a tacea, cat pentru a le face sa cante, eliberandu-le de blestemul separatiei" (Ion Pop, op. cil.). Disocierea cuvant I cuvinte e esentiala. Cuvantul e creator. Cuvintele sunt cantecul (poetic). Iar cantecul e "reintegrator", unificator al Totului, ambitionand sa recompuna lumea din fragmentele sale despartite prin spargerea intregului.
Tacerea e recuperata ca stare demiurgica, precedand Cuvantul originar, in timp ce "graiul pierdut de mult" permite comunicarea cu lumea increatului.
in ipostaza aceasta a poetului cu glas stins, reintors la tacerea dintai, purtator de stea, e si destinul fiintei supuse marii treceri. Destinul sau e jumatate intuneric, jumatate lumina; el insusi - jumatate demiurg, jumatate om -, poetul e fericitul / insinguratul, ramas sa schimbe taine cu stramosii.
Biografie reuneste trei elemente-cheie ale poeziei blagiene: tacerea, cuvantul, cantecul, triptic ce "corespunde, intr-o perfecta simetrie, dublei deschideri a eului poetic spre spatiul originar - nostalgie a «starii dumnezeiesti» a increatului, ori nazuinta de a restaura, in lumea creatului, figura pura a «corolei de minuni» initiale" (Ion Pop, op. cit, s.n.)
Orfismul e una dintre temele ce definesc eul problematic blagian. Biografia poetului-cantaret e a unui eu situat etern in centrul universului, medi-ind polaritatile acestuia: ziua si noaptea, tacerea si cantecul, somnul lumii si suisul vrajit catre absolut, pacatul si inocenta, timpul revolut al stramosilor si lumea visata Conditia tragica a insinguratului Orfeu sta sub semnul astral luminos si impovarator in acelasi timp, sub semnul asumarii totale a Universului despre care "se ispiteste singur sa creada" ca e o cantare.
