POEMELE LUMINII - Volum de poezii, cu care debuteaza poetul Lucian Blaga. Publicat la Sibiu, in .
In acelasi an, a aparut editia a doua, la Editura "Cartea Romaneasca" din Bucuresti. La prima sa editie, volumul continea trei cicluri: Sufletul si umbra sa, Rasul satirului, Tacere. Editia a doua elimina poezia Luna; alte sase eliminari (Zorile, Luceafarul, Ursitoarea mea. Fluturii de noapte, Zamolxe, [sus si Magdalena) vor fi efectuate la alcatuirea "editiei definitive" (Poezii, 1942), cand va renunta si la organizarea poeziilor pe cicluri. Versurile au fost scrise in anii 1917 si 1918 si tiparite mai inlai, in majoritatea lor, in ziarul Glasul Bucovinei (Cernauti, 1919, cu o prezentare enruaziasta a lui Sextil Puscariu) si in Patria (Cluj, 1919).
Sugestii importante pentru definirea universului imaginar al cartii, ca si a naturii lirismului, ofera poemul programatic Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, care deschide volumul. Oarecum demonstrativ, organizat pe o structura sintactica adversativa, poemul schiteaza, prin Opozitie, doua moduri de situare a subiectului cunoscator fata de lumea vazuta ca Totalitate ("corola de minuni" - emblema a plenitudinii vitale, a armoniei si perfectiunii elementelor ce compun intregul cosmic, sub semnul rotunjimii circulare sau sferice), ambele reprezentate prin metafora luminii: pe de o parte, "lumina altora", asociata "mintii" care "ucide tainele" din lucruri (flori, ochi, buze, morminte) si "sugruma vraja nepatrunsului ascuns in adancimi de intuneric", - iar de cealalta, "lumina mea", refuzand "strivirea" geometriei originare a universului, conservandu-i unitatea nocturn-protectoare (e o lumina lunara, sub semn feminin-securizant), "sporindu-i" taina si putand fi, ca atare, identificata cu iubirea integratoare
"Caci eu iubesc
si flori si ochi si buze si morminte".
Aceasta dubla deschidere confrunta astfel cunoasterea rationala, stiintifica, pozitiva - nepoetica - cu cea care defineste eul liric: intuitie, traire, participare, sentiment al unitatii profunde a tuturor nivelurilor cosmosului, aspiratie a integrarii in Tot. (S-a vazut aici o anticipare a "minus-cunoasterii" din filosofia blagiana). Universul imaginar al Poemelor luminii dezvolta, pentru moment, aproape exclusiv aceasta semnificatie secunda a luminii: ea e un fel de substanta-cnergic primara (amintind de Marele Atman din filosofia indiana), ce dinamizeaza intregul cosmos cu forta sa de stihie dezlantuita. O spune, bunaoara, viziunea cosmogonica din Lumina:
"O mare
si-un vifor nebun de lumina
facutu-s-a clipa. O sete era de pacate,
de doruri, dc-avanturi, de patimi
o sete de lume si soare".
Astfel de energice versuri trimit in chipul cel mai direct Ia betia dionisiaca a nietzscheanului Zarathustra, prezenta deopotriva in configurarea "lumii obiectelor" si in ipostazele eului liric;
"Eu nu-mi am inima in cap,
nici creieri n-am in inima.
Sunt beat de lume si-s pagan"
-se poate citi in Lumina raiului, ca o prelungire a propozitiilor programatice din Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.
O regasim in dansul dionisiac din Vreau sa joc!, poem semnificativ si pentru aproximarea relatiei dintre eul stihia! si elementaritatea cosmica, intr-o tipica vointa de "dezmarginire" si contopire frenetica cu substanta universala, cu Absolutul:
"O, vreau sa joc, cum niciodata n-am jucat
Sa nu se simta Dumnezeu
in mine
un rob in temnita -incatusat!
Pamantule, da-mi aripi:
sageata vreau sa fiu sa spintec
nemarginirea" |
in general, subiectul liric blagian e conturat in termeni analogi celor ce concretizeaza ambele entitati; "marca" si "viforul nebun de lumina" din vremilc Genezei revin ca sa defineasca tensiunea vitala a eului ("C-o mare de indemnuri si de oarbe nazuinti/ in mine" -Stelelor), ca forta irationala, "nebunie" a pasiunilor descatusate, cum o atesta si lirica erotica: "Nu-mi presimti tu nebunia cand auzi/ cum murmura viata-n mine/ ca un izvor/ navalnic intr-o pestera rasunatoare?" (Nu-mi presimti?); sau: "Nebun,/ ca niste limbi de foc eu bratele-mi intind,/ ca sa-ti topesc zapada umerilor goi/ si ca sa-ti storc, flamand sa-ti mistui/ puterea, sangele, mandria, primavara, totul" (Noi si pamantul). Acestei ipostaze a eului, cu reprezentari hiperbolice ale tensiunilor sufletesti, traduse intr-o gesticulatie din care nu lipsesc accentele retorice, ii corespunde insa, complementar, schita unei subiectivitati mai putin tumultuoase, fascinate, dimpotriva, de tacere si contemplatie ("Tacerea-mi este duhul" - suna un vers din Stalactita), intr-un peisaj in care lumina lasa loc umbrei, starilor crepusculare, intunericului (v. Gorunul, Liniste, Mi-astept amurgul. Vesnicul, Izvorul noptii).
Dar, fie ca exalta frenezia vitala, intr-o nazuinta de cuprindere si asimilare a exteriorului, ridicat la temperatura combustiei launtrice, fie ca se deschid unui regim nocturn al imaginarului, poemele lui Blaga sugereaza acelasi tip fundamental de relatie dintre eu si univers, vizand intima comuniune dintre fragment si Totalitatea cosmica: pamantul raspunde cu bataile inimii iubitei (Pamantul), "altoita pe fiinta mea imensa lume/ ma doare ca o rana" (.Melancolie), "imi pare/ ca stropi de liniste imi curg prin vine, nu de sange" (Gorunul) etc. Cateva poeme cu caracter pronuntat aforistic vorbesc chiar despre o coincidentiti oppositorum (care va fi o tema majora a intregii opere): "Nu stii ca numa-n lacuri cu noroi in fund cresc nuferi?" (Vei plange mult ori vei zambi?) "De unde-si are raiul - /lumina? - Stiu: il lumineaza iadul/ cu flacarile lui!" (Lumina raiului). Lirismul extatic, tendinta de dilatare si de7inarginire a eului (numita de N. Balota "panpsihism") a permis situarea Poemelor luminii in zona de reverberatii a pre-expre-sionismului sau expresionismului german. (in Filozofia stilului 1924 - Blaga insusi va defini expresionismul sub semnul aspiratiei de comunicare cu "cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul").
Modul de stilizare a imaginii in sensul unui anumit deeorativism face posibila si analogia cu orientarile plastice "secesioniste" de la inceputul secolului ("Art Nouveau", Jugendstii"). Blaga depaseste astfel mai traditionala "Gcdankenlyrik" - din care pastreaza gustul pentru reflectia filosofica - imprimand discursului (degajat de tiparele mostenite, apeland la versul liber) energia "deformatoare" a unei subiectivitati dinamice, tensionate, ce se transmite intregului univers. inca accentuata, structura aforistica a poemelor (in acelasi an, 1919, poetul tiparea si volumul de cugetari Pietre pentru templul meu) mentine textele intr-un paralelism al "ideii" cu metafora (E. Lovinescu observa ca multe poeme sunt niste "metafore dezvoltate"), ce transforma poeziile in niste "demonstratii" sui generis, reducand in mare masura polisemia imaginii: ne aflam, in acest moment al creatiei blagicne, intr-o etapa incipienta a "gandirii mitice", pentru care nivelul figurativ coexista, fara a se contopi intotdeauna deplin, cu cel reflexiv (unele poeme - ca Lacrimile, Inima, Eva, Lumina raiului - au putut fi caracterizate drept "micro-mituri"). innoitoare in contextul poeziei romanesti a momentului. Poemele luminii marcheaza o importanta deschidere spre manifestarile novatoare din lirica europeana, schitand -pentru intreaga opera a lui Blaga cateva din marile directii ale unei viziuni ce urma sa se imbogateasca si aprofundeze pe parcurs (v. configurarea spatiului ca "geografie mitologica", dubla ipostaza a subiectului liric ca eu problematic si eu integrat in Totul cosmic, preferinta pentru un "cosmos generic" puternic codificat, ce va permite articularea tuturor elementelor intr-un "sistem" simbolic coerent, pe coordonate mitice etc.).
