POEME - Volum de Marin Sorescu, aparut in 1965, la Editura pentru Literatura din Bucuresti. Publicat dupa culegerea de parodii Singur printre poeti (1964), este totusi prima carte "originala' a poetului, care il si impune printre numele de certa valoare ale generatiei sale. Cuprinsul ei a fost reluat in 1970, cu exceptia poeziei Tarziu, in culegerea intitulata (ca un poem din 1965), Unghi, alaturi de poeziile din alte doua volume ulterioare, Moartea ceasului^ (1966) si Tineretea lui Don Quijote (1968).
In "editia de autor", Poezii, ultima antuma (1996), poetul a retinut doar treisprezece piese, adica mai putin de o treime din versurile publicate in 1965.
Ceea ce a frapat de la prima lectura a acestei carti a fost numita, de catre Vladimir Strcinu, "desolemnizare a expresiei" poetice. Urmand o directie de traditie modernista, in speta cea a modernismului post-simbolist ironic si anticonventional (ilustrat la un Adrian Maniu, Tristan Tzara, Ion Vinea, apoi de neo-a-vangarda "generatiei razboiului" din anii '40, indeosebi prin Geo Dumitrescu), Marin Sorescu realiza o noua "democratizare" a limbajului liricii, modelandu-si discursul dupa cel familiar-co-tidian, degajat de complexe in fata temelor "mari , istorico-filosofice, care invitau din principiu la atitudinea grava si la o expresie pe masura. Relatia cu cosmosul, spectacolul vietii si al mortii apar aici transcrise intr-un cod al limbii de fiecare zi, evitand sunetele inalte, retorice, adus irt registrul firescului.
Experienta parodislului de la debut rodeste substantial in noile poeme, obligand la un fel de modestie a cuvantului si la o luciditate (auto)"critica" permanenta, chemata sa apere poezia de clisee sau deschizand-o catre libertatile jocului cu conventia literara. E semnificativa, in acest sens, nota de familiaritate in care subiectul liric se raporteaza la figurile impunatoare ale istoriei romanesti (tema pana atunci ca si imposibil de imaginai altfel decat in regimul retoric-solemn), dintr-o poezie precum Barbatii, unde "marii barbati ai Patriei" cum ii numeste cliseul -sunt intampinati cu o candoare copilareasca si disponibilitate ludica: "Mie-mi vine sa ma asez pe genunchii lor / Si sa-i trag de mustati / Si sa-i intreb de ce sunt toti / imbracati in zale" in acelasi sistem apar remodelate figuri ilustre ale culturii romane si universale precum Eminescu (Trebuiau sa poarte un nume) sau Shakespeare; recompus din elemente reprezentative pentru universul sau poetic, imediat recognoscibile, portretul celui dintai e conturat ca sinteza a lumii romanesti obisnuite, in care voievozii sunt "oameni simpli", evenimentele dramatice apar inscrise in cursul normal al vietii, datele peisajului sunt cele familiare: "numele" poetului le confera doar o identitate generica. Iar daca marele englez e portretizat in tipar demiurgic ("Shakespeare a creat lumea in sapte zile"), demiurgia sa e totusi umanizata, interpretata din unghiul creatiei teatrale ' familiare cititorului, pana si moartea creatorului fiind "minimalizata', scoasa din zona tragicului: "fiindca era peste masura de istovit / S-a dus sa moara putin".
Poetul isi face, astfel, un stil din exprimarea in registrul faptului comun, fie si cel mai banal. Gestul spalarii matinale intr-un "spalator de internat" poate deveni o metafora pentru un intreg parcurs existential: "Ne spalam cu clabucul tau, soare / Sapunul nostru fundamental", "Deocamdata nu stim de unde sa luam / si cele mai bune prosoape - / Si ne stergem pe fata cu moartea"; sp/ee/i-ul romantico-simbolist, raul de univers, e transcris ca "boala", in termenii unei consultatii medicale obisnuite:
"Doctore, simt ceva mortal
Aici in regiunea fiintei mele
Ma dor toate organele";
"organele dureroase" sunt insa marile elemente cosmice, iar remediile, banalele medicamente, ascund o intreaga farmacie de sentimente, stari, atitudini:
"Ziua ma doare soarele
iar noaptea luna si stelele.
Mi s-a pus un junghi
in norul de pe cer
Degeaba am luat tot felul de medicamente,
Am urat, am iubit
Am fost bun si am fost frumos"; |
"Si-am cheltuit pe ele o groaza de ani", "Cred ca m-am imbolnavit de moarte / intr-o zi / Cand m-am nascut" (Boala); un joc de sah poate, la randul lui, traduce ritmul existential printr-un sistem de substitutii similar: "Eu mut o zi alba / El muta o zi neagra / Eu inaintez cu un vis, / El mi-l ia la razboi" E un joc la care se poate pierde optimismul, se face "rocada sentimentelor", nclipsind nici "chibitii" "sotia, copiii, soarele si luna" (Sah); mult popularizat de manualele scolare, poemul Muzeul satului, meditatie pe tema trecutului taranesc, procedeaza, in fond, la fel: sectiile muzeului sunt, de fapt, ale vietii, exponatele cele mai slab reprezentate fiind aici bunastarea materiala, "fericirea si norocul in istorie etc. Cum se poate observa, o inteligenta ingenioasa inventeaza mereu asemenea "scheme' eveni-mcntiale din zona obisnuitului, pe care le umple cu continuturi "nobile", aduse in felul acesta la numitorul comun al existentei cotidiene. Efectul imediat este, in primul moment, de surpriza, provocata tocmai de ingeniozitatea "trouvailIe"-ului, de asocierea socanta intre niveluri atat de diferite ale expresiei. O atare travestire in cotidian si banalitate a discursului liric c, in fond, de esenta parodica, si intra in sfera jocului.
Efectul nu e intotdeauna neaparat comic, insa "regula jocului" arc ceva din acea "mecanica aplicata viului" prin care Bergson explica fenomenul rasului; e un joc, aici, de indemanare, alimentat de o fantezie foarte mobila, ce da viata si o anumita stralucire "schemelor", "tiparelor', "regulilor" dupa care se produce amintita traducere sau transcriere dintr-un registru stilistic si existential in altul. De la un punct, aceasta regula a jocului se simte ca un fel de schelet vizibil sub pielea poemului - sub spuma asociatiilor ingenioase si a efectelor ironic-umoristice si grotesti - surpriza creata de mobilitatea fanteziei asociative fiind oarecum contrabalansata de un anumit grad de previzibilitate.
Ceva din rigiditatea unui mecanism se imprima discursului liric - si acest joc (ca al pieselor ce constituie un angrenaj) are in el o latura comica, desi nu imediat aparenta, chiar si in poemele cele mai grave. Petru Poanta a intuit foarte exact acest aspect al poeziei lui S., vorbind despre natura ei epigramatica, situand-o in categoria "arabescurilor spirituale" ce deplaseaza atentia de pe semnificatiile existentiale pe "spectacolele bufe ale ingeniozitatii lingvistice", cu efecte de destindere pentru spirit. E o trasatura manierista, definita de performantele de virtuozitate in ,jocul liber al ideilor cu fantezia". Odata descoperita, ideca poetica (intotdeauna ingenioasa) e dezvoltata arborescent, prin acumulare "baroca" de detalii speculate de fantezie, incat poanta finala c asteptata ca o destindere dupa efortul de a fi realizat atatea destinderi. "Epigrama" soresciana nu se grabeste sa ajunga la poanta, ci intarzie in placerea numitului ,joc al ideilor cu fantezia". Un exemplu edificator poate fi poemul Hartia, unde, pornindu-sc probabil de la un loc comun de tipul "ne invadeaza hartiile, birocratia", se imagineaza declansarea apocaliplic-grotesca a unui "uragan de hartie" care "va pustii totul in calea sa / Prefacand totul in hartie '.
De la acest punct incolo, textul e construit ca o suita de variatiuni pe tema "prefacerii in hartie", intr-o proliferare a asociatiilor dusa la exces, din care se incheaga imaginea unei metamorfoze hilare si derizorii:
"Copacii se vor transforma in hartie.
Animalele in hartie,
Aurul in hartie.
Oamenii vor tipa de groaza,
Si tipetele lor
Vor deveni pe loc serpi de hartie
Hartie de tigarete
Si mai ales de ziare". |
Ultimul vers al fragmentului produce, la randu-i, o alta explozie in lant, ce atrage in dinamica asociativa cat mai multe elemente din sfera semantica a "ziarului":
"Unii vor deveni articole de fond,
Altii vor intra in problemele
Industriale ori agrare,
Altii vor trece la pagina externa
Ce sa mai lungim vorba: - Va fi un uragan si o hartie
Mondiala". |
Insa tocmai aceasta "lungire a vorbei" ii face placere poetului, intarzierea in meandrele cat mai complicate ale textului. Versurile finale rezolva printr-un trait d'esprit aceasta tensiune mai mult formala si o aseaza definitiv sub un accent burlesc:
"Si la urma,
Scos din rabdari,
Se va casca pamantul.
Va inghiti cu pofta totul
Si se va sterge la gura
Cu oamenii care s-au transformat in servetele". |
Jocul de artificii al inteligentei iese victorios asupra posibilului sentiment de neliniste, astfel incat poemul e mai curand parodia unei catastrofe, caricatura dezinvolta a reificarii, spectacolul buf al unei teme cu virtualitati dramatice. Deplasarea centrului de greutate spre artificiul formal devine si mai evidenta in textele unde jocul de cuvinte este el insusi mobilul imaginatiei lirice, in asemenea cazuri se speculeaza polisemia unui cuvant, recurgandu-sc, la modul urmuzian, la: interpretarea literala a unui posibil inteles simbolic si la amplificarea fantezista a detaliilor. Poemul intitulat Retroversiune debuteaza, astfel, cu un calambur: "Sustineam examenul de limba moarta, / Si trebuia sa ma traduc / Din om in maimuta". "Retroversiunea" simbolica, deja hilara, e interpretata apoi ad litteram, procedandu-se ludic la cautarea acelor clemente care ar putea constitui echivalente ale coborarii umanului pe scara animala.
Comicul rezulta tocmai din aceasta transpunere mecanica a sistemului de referinta pur spiritual in concretul cel mai prozaic al corporalitatii:
"Retroversiunea devenea insa
Tot mai dificila,
Cu cat ma apropiam de mine.
Cu putin efort
Am gasit lotusi echivalente multumitoare
Pentru unghii si parul de pe picioare.
Pe la genunchi am inceput sa ma balbai.
In dreptul inimii mi-a tremurat mana" etc. |
Atitudinea ludica se transmite si reprezentarilor eului liric si procesului de comunicare a "mesajului", vazut sub semnul comediei, al autopersiflarii burlesti, ca in Capriciu-l de ecou ionescian: "In fiecare seara / Strang de prin vecini / Toate scaunele disponibile / Si le citesc versuri, // Scaunele sunt foarte receptive / La poezie, / Daca stii cum sa le asezi"
Nota de gravitate nu lipseste, in alte texte; cel intitulat Danseaza, vede viata ca un dans printre carti, desfasurandu-se parca numai "pour aboutir a un livre" - cum spunea Mallarme -, "barbatii foarte intelepti au trait doar pentru a-si lasa capetele "pe cate o carte / Ca pe o tava a Salomeii", iar urmasul lor isi consuma timpul in perspectiva aceluiasi sfarsit. Altundeva, actul de luare in stapanire a realitatii apare ca fireasca reducere si parcelare a misterului, prin delimitarea ferma, lucida, a zonelor obscure, intr-un mod oarecum mecanic si cu o indiferenta mimata, mascand sentimentul teroarei fata de necunoscut:
"Peretii casei imi sunt plini
De rame
In care prietenii mei nu vad nimic.
Cine stie ce stea
Arde undeva departe
Si-n sistemul de reflectare ciudat
Al lucrurilor,
Sufletul ei bate acum
in peretele meu.
Maine va trebui sa pun
Si-n locul acesta
O rama" (Rame); |
tot asa, in Tablouri, muzeele se tem de un vizitator care, privind o zi intreaga tablourile, le face sa dispara, pentru a descoperi, cand ajunge acasa noaptea tarziu, "obosit si sfasiat de caini", ca tine in mana "o reproducere ieftina". Ironic-sceptica, o asemenea perspectiva se asociaza firesc libertatilor ludice ale poeziei lui Marin Sorescu intr-un moment in care constiinta conventiei literare redevenise acuta.
In micile sale parabole ingenioase si pline de fantezie, pandite pe alocuri de pericolul facilitatii, poetul nu inceteaza sa fie, in esenta, un parodisl, care priveste lumea (si literatura) cu ochiul unui comediograf si de sub masca actorului, atent, in dubla ipostaza, la reactiile unui public complice si asteptandu-i aplauzele. Prima sa carte cu adevarat reprezentativa le-a si obtinut, consacrand un poet al carui rafinament livresc n-a constituit un obstacol pentru o foarte larga receptare.
