POARTA NEAGRA - Proza scurta de Tudor Arghezi. A aparut Ia Editura Cultura Nationala in 1930.
Este al treilea volum in ordinea aparitiei, dupa Cuvinte potrivite - versuri si Icoane de lemn -proza - ale tarziului debutant editorial. Tomul urmeaza unei intense activitati publicistice, de peste doua decenii, prin care, dupa ce revenise in tara la sfarsitul anului 1910, Arghezi se facuse cunoscut si recunoscut in primul rand ca pamfletar temut.
"Carte anticlericala prin esenta" (Pompiliu Constantinescu), Icoane de lemn inaugurase o structura ce va fi reluata si in alte volume: ea reunea, intr-un mozaic cu variatiuni, 69 de tablete in jurul unui nucleu coordonator, marcand atitudinea de respingere violenta a unei institutii bine cunoscute si inca din interior, Biserica. Alexandru George in Marele Alpha evidentiaza o anume lipsa de unitate a cartii, pentru ca, in jurul titlului se grupeaza, in fapt, doar cateva texte, celelalte departandu-se tematic de centru. In schimb, in Poarta neagra, se evadeaza prea arareori dintr-un perimetru bine circumscris, acela al penitenciarului. Legatura de substanta cu Flori de mucigai, volum de poezie ce avea sa apara un an mai tarziu, este evidenta. Ca amandoua scrierile sunt generate de o experienta de viata traita nemijlocit se cunoaste: in timpul ocupatiei germane, ramas in capitala,
Arghezi a semnat in presa oficiala, in special in "Gazeta Bucurestilor" si in "Scena", activitate pentru care a fost condamnat in procesul ziaristilor colaborationisti in 1918, alaturi de I. Slavici. Detinut la inchisoarea Vacaresti, este gratiat in 1919, prin interventia, in Parlament, a lui Nicolae lorga. impletirea intre viata si literatura este atat de stransa incat deslusirea componentelor ar fi superflua, cata vreme valoarea "documentara" a celor doua carti are o minima relevanta. O alaturare cu Amintiri din casa mortilor este oportuna, mai ales ca Arghezi I-a tradus pe F. M. Dostoicvski, desehizandu-i cartea cu un Cuvant inainte, datai . "Sunt amintiri adevarate, nu plasmuiri literare" ne previne talmacitorul, aplecat asupra unui univers care era Siberia, "mormant de visuri, de puteri si de tinerete". De teama oficialitatilor, autorul "si-a scris gandurile piezis" (subl. ns.) adica "amintirile lui sunt puse pe socoteala unui mort, ale carui caiete le-ar fi mostenit. Cenzura stie sa se indoiasca de moralitatea ei si sa respecte sofisticarea" -noteaza, cu zambet subtire, prefatatorul. Vorbind despre cei sase ani de puscarie petrecuti de confratele rus condamnat la munca silnica si de alti patru ani ca soldat pedepsit, noncon-formistul dunarean intelege ca "vinovatia lui/ a lui Dostoievski/ purcede, ca toate relele omenesti, de la simtire si inteligenta. indata ce trece de nivelul comun si nemiscat, pastrator de namoluri depuse cu timpul si sacre, acestea suni pedepsite".
In cazul Portii neagra, subiectul narator, sub forma unui eu nedisimulat, este aproape consecvent invizibil; el devine insa un "ochi ciclopic"- am preluat excelenta sintagma a Marianei lonescu ce priveste si absoarbe halucinant totul. "Memorialistul isi profileaza numai umbra de dupa paravanul vietii traite aievea, caci poetul il copleseste si anihileaza" (P. Constantinescu). N. Balota il compara cu Rabelais, vorbind despre o arta a hiperbolizarii, despre o "betie" a exagerarii. Rezultatul esle un "realism" terifiant, o viziune deformatoare in care "trivialul apare ca o contravaloare a sublimului, monstruosul a gratiosului, macabrul ca o parodie a tragicului, grotescul ca o caricatura a comicului". Dualitatea structurala argheziana devine sursa a unei tensiuni interioare de maxim dramatism.
"Polifonicul Arghezi" (C. Ciopraga) alatura, si in acest volum, fragilitati delicate si vicii purulente, suavitale si oroare, puritate si alunecare monstruoasa spre maculare, desene gratioase ale poemului in proza si pasta vascoasa a pamfletului virulent, portretul liric si acela caricatural, hidos sau grotesc. Aparent lipsite de unitate, textele sunt aduse la un numitor comun de personalitatea creatorului dezlantuita carui frenezie a rostirii nu poate fi zagazuita. In 1931, aflai la inceputul activitatii sale literare, Hugen lonescu semna o cronica la Poarta neagra si afirma ca recunoaste aici modul de functionare a unei dialectici interne tensionate, nascuta de inocenta contrariata. "Credem intr-o candoare argheziana, ca specific si prim fond sufletesc. Si aceasta candoare, principiu initial, genereaza creatia poetica, literatura pamfletara. Printr-un dramatism interior, fondul acesta candid s-a sublimat in sarcasm, sau in pamflet, sau in injurie. Este dramatica unei intinari" astfel incat arta lui Arghezi din acel moment ar fi "expresia unui antagonism dinamic, intre ideal si real" iar violenta indignarii nu poate fi decat "proportionala cu desavarsita sa candoare initiala" (apud Gelu lonescu, Anatomia unei negatii).
Ampla diatriba din capitolul initial la adresa capitalei unei recente Romanii Mari este o culme a valului injurios de care se lasa dus naratorul, dezvaluind geniul grotescului, in maniera Daumier, Goya, Brucghcl, Bosch. Este evocata o umanitate bestiala, careia i se dezvaluie, ca intr-o alta Sodoma si Gomora, viciul destrabalarii, febra fiziologica a unui eros insatiabil, o monstruoasa concupiscenta. Pamfletul dobandeste, inca din pornire, proportii fabuloase, sanctionand o lume lovita parca de streche, apocaliptica, bestiala.
Antiteza, chiar de atitudine, se mentine. "Orasul meu iubit si ticalos", "cloaca de nenufari", numeste el capitala privita din margini, din inchisoare, intrebandu-se, asemeni Ecleziastului: "Pentru simtirea ta degradata, o, cetatea mea, cand se va cutremura pamantul, ca sa te doboare si sa te invieze, pura, ca pe Lazar, in tineretea, naivitatea si lumina pe care Ic merita tarana ta binecuvantata?". Privirea se intoarce apoi spre temnita, detaliind o alta lume, cu nimic mai vinovata, desi in lanturi, decat cea libera, a marelui oras. Puscaria si casa de nebuni eminesciene sunt aproape, umbra lui Tepes se profileaza, parca, si ea in zare iar cumpana intre crima si pedeapsa s-a deteriorat aproape total. Sunt nedreptati strigatoare la cer (Maria Nichifor, Maracineanu, Sever Dimitriu), destine dirijate de bunul plac, de capriciul, de automatismele celor ce reprezinta justitia.
In loc de redemptiune, inchisoarea devine o inalta scoala a viciilor, iar ierarhia administrativa nu face altceva decat sa fure, sa se imbogateasca, sa domine tiranic si sa umileasca, sa brutalizeze si sa neantizeze palpaitul de demnitate care nu poate supravietui in aceasta bolgie apocaliptica. Vizual, auditiv, dar mai ales olfactiv, se contureaza o umanitate ce trezeste aversiune, repulsie, oroare. Accentul se pune pe vidul existential, fie dintr-o coruptie a materialului, a corporalitatii intrate in putrefactie, fie din stranii mutatii ale fapturii, suferind ciudate modificari anatomice, zoomorfice mai ales. Uneori, in maniera urmuziana, are loc fuziunea unor elemente incompatibile, rezultatul fiind socant, violentand gustul comun. Virtuozitatea verbala este si in acest volum inconfundabila. Nu numai poetul, dar si prozatorul - acum coborand in infem - a provocat spargerea tiparelor de orice fel, o certa innoire. VI. Streinu afirma ca "proza lui Tudor Arghezi, in puterea ei de influenta asupra scrisului romanesc, literar sau cotidian, e de aceeasi insemnatate cu versurile lui".
