Citatul dat prezinta opinia criticului literar Nicolae Manolescu in legatura cu ipostazele naratorului si perspectivele narative. Astfel, este recunoscut naratorul-personaj, cu o biografie si psihologie proprie si totodata un punct de vedere clar asupra faptelor narate, dar in acelasi timp subiectiv. O a doua ipostaza este cea a unui narator martor, cu o voce neutra, apropiata de cea impersonala insa niciodata regasita in naratorul omniscient, deoarece aceasta instanta a textului narativ isi insuseste pana la identificare punctul de vedere al cate unui personaj.
Consideratiile exprimate in citat pot fi ilustrate pe baza romanului modern interbelic, ,,Patul lui Procust'' clasificat de catre Nicolae Manolescu in ,,Arca lui Noe" ca fiind un roman doric, deoarece se manifesta prin interiorizare si sunt folosite ca forma de comunicare scrisoarea si jurnalul, creandu-se astfel niste veritabile "dosare de existenta".
Scriitor interbelic, inovator prin toate scrierile sale, Camil Petrescu este autorul romanului subiectiv ,,Patul lui Procust". Proza lui sa urmareste elemente care pana atunci erau considerate a fi in afara artei.
Autorul teoretizeaza formatul romanului modern de tip proustian in lucrarea sa ,,Noua structura si opera lui Marcel Proust''. Este respins romanul de tip traditional, scriitorul care adera la tipul romanului modern declarand naratorul omniscient ca fiind unul fals, deoarece ,,casele par pentru el fara acoperisuri", or aceasta viziune contravine realitatii. In numele autenticitatii trebuie folosit un narator subiectiv, de persoana I, Camil Petrescu afirmand "Eu nu pot vorbi onest decat la persoana I."
In primul sau roman, "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" scriitorul opteaza pentru inlocuirea naratorului omniscient cu unul personaj (Stefan Gheorghidiu), deci subiectiv si prin acesta necreditabil. In felul acesta insa se ingradeste foarte mult perceptia cititorului, de aceea, in ,,Patul lui Procust" este folosit pluriperspectivismul, relatarea evenimentelor fiind realizata de mai multi naratori subiectivi. Pentru a ordona ideile acestor naratori scriitorul se inventeaza pe sine in notele de subsol, aceasta instanta fiind numita de N. Manolescu, in studiul amintit, Autorul.
Este folosit fluxul memoriei involuntare, astfel modul in care se relateaza intamplarile pastreaza ordinea in care ele se succed in mintea naratorului. Scriitor modern, Petrescu este adeptul anticalofiliei, nefiind interesat de stil sau compozitie.
In romanul ,,Patul lui Procust" perspectiva narativa este relativizata. Aceleasi personaje si evenimente sunt percepute in mod diferit si chiar antitetic de catre naratorii care relateaza intamplarile. Naratorul omniscient este inlocuit de cel subiectiv, cu focalizare exclusiv interna - viziunea fiind ,,impreuna cu".
Naratiunea subiectiva presupune existenta unui narator implicat, punctul de vedere astfel exprimat fiind unitar si subiectiv, al personajului-narator. Situarea eului narativ in centrul povestirii confera autenticitate, faptele si personajele fiind prezentate ca evenimente interioare, interpretate, analizate, trecute prin filtrul propriei sale constiinte.
Din punct de vedere compozitional, romanul este impartit in trei parti. Prima parte o constituie cele trei scrisori ale doamnei T., numerotate cu cifre romane, constituind raspunsul la rugamintea pe care Autorul i-o adresase de a-si povesti experienta inedita pe care o traise, in spiritul celei mai profunde autenticitati. A doua parte este reprezentata de jurnalul lui Fred Vasilescu - ,,Intr-o dupa-amiaza de august" si ,,Epilog I" - firul narativ urmand un plan alambicat, cu multiple alternante intre prezent si trecut. ,,Epilog II" si notele de subsol apartin Autorului, narator periferic si personaj secundat, denumit astfel de Nicolae Manolescu. Din punct de vedere psihologic, scrisorile doamnei T. pot fi considerate ca fiind orientate catre interior, in timp ce jurnalul lui Fred Vasilescu este orientat catre exterior.
Doamna T. (Maria T. Manescu), nu redacteaza scrisorile pentru a fi publicata, ci pentru ca traise o experienta inedita, pe care nu si-o poate explica siesi. Se lasa cu greu convinsa sa scrie, pentru ca nu era o persoana extravertita. Scrisorile sale dezvaluind doua relatii, cu D. si X. Desi D. o iubeste, ea nu-i impartaseste sentimentele si se va casatori cu un inginer plecand pentru o vreme din tara. Revine dupa divort, stabilindu-se la Bucuresti. Aici il reintalneste pe D., caruia i se daruieste intr-un moment de disperare, suferind din cauza unei mari pasiuni pentru un anume X, sfarsita in mod enigmatic.
Comentariile autorului din subsolul paginii dezvaluie identitatea lui X, fiind vorba de Fred Vasilescu, fiul industriasului Tanase Vasilescu Lumanararu, diplomat si aviator, tanar cu predispozitie spre viata mondena, personaj ce reprezinta la nivelul romanului tipul intelectualului.
Amic cu Fred, Autorul afla de la acesta ca de la o vreme este framantat de o problema care nu-l mai lasa noaptea sa doarma, un adevarat subiect de roman. Scriitorul il va indemna si pe Fred sa scrie si obtine de la acesta promisiunea ca va reda in scris intamplarile. Astfel, cea mai mare parte a romanului este cea a jurnalului scris de Fred Vasilescu, care analizeaza din perspectiva subiectiva relatia dintre poetul si gazetarul George Demetru Ladima si actrita fara urma de talent, Emilia Rachitaru. In paralel cu prezentarea acestei relatii, pe care Fred n-o poate intelege, cunoscandu-i pe amandoi, el face referire si la relatia sa cu doamna T.
Iubirea lui Fred pentru doamna T. incepuse cu cativa ani in urma, cand Fred ii ceruse acesteia sa ii mobileze apartamentul, fiind proprietara unui magazin de mobila. Treptat, barbatul intuieste superioritatea femeii iubite care il invata sa priveasca lumea dintr-o perspectiva diferita si ii educa sensibilitatea. Desi este evident faptul ca o iubeste cu adevarat, el refuza la un moment dat sa continue relatia. Motivul real al despartirii celor doi nu va fi niciodata cunoscut cititorului tocmai pentru ca in romanul modern nicio explicatie nu poate fi considerata certa. Poate ca Fred traieste un complex de inferioritate al barbatului care descopera ca ,,are de a face cu o fiinta superioara, dar abia dupa ce a tratat-o ca pe o fiinta oarecare" (Ovid S. Crohmalniceanu) sau poate ca intervine vanitatea lui (N. Manolescu), la fel de bine cum poate fi vorba despre faptul ca nu vrea sa descopere in doamna T. "o fiinta reala, comuna, asemenea oricarei Emilii" (G. Calinescu). Jocul supozitiilor provoaca permanent imaginatia lectorului in cazul romanului subiectiv.
Iubirea dintre Ladima si Emilia este inclusa in jurnalul lui Fred, relatia dintre acesta si Emilia reprezentand iubirea in ipostaza ei inferioara, ca o nevoie. Fred ajunge la Emilia intr-o dupa-amiaza de august, din plictiseala, aceasta dandu-i sa citeasca scrisorile primite de la Ladima. Actiunea oscileaza intre prezent si trecut, in functie de reactiile si memoria lui Fred. Descoperind tragedia lui Ladima, care iubise cu patima o femeie nedemna de el, Fred se regaseste pe sine in iubirea pentru doamna T., simtindu-si destinul inexplicabil legat de cel al lui Ladima.
"Epilogul I" analizeaza imprejurarile mortii lui Ladima. Fred Vasilescu, impresionat de conditia omului superior si neinteles, incerca sa inteleaga de ce Ladima a ales sinuciderea. Din nou observam ca apar ca fiind posibile mai multe motive, adevarul ultim ramane incert. In opinia Emiliei, Ladima isi luase viata dintr-un motiv foarte simplu - din mizerie - denotand astfel caracterul superficial al acesteia. Consemnand si alte opinii Fred descopera ca pe Ladima l-ar fi putut impinge la gestul final dragostea fara speranta pentru doamna T., pentru ca in buzunarul hainei avea o scrisoare pe care i-o adresase acesteia sau pierderea credintei in Dumnezeu.
In cel de-al doilea epilog al romanului aflam ca Fred a murit intr-un accident de avion, chiar a doua zi dupa ce predase manuscrisul romanului si dupa ce isi lasase averea prin testament doamnei T. Jurnalul lui Fred ajunge in cele din urma in mainile doamnei T., care inca nu era convinsa de iubirea lui, considerand ca testamentul fusese doar un gest de recunostinta. Misterul mortii lui Fred ramane neelucidat, romanul avand un final deschis. Nu se stie daca a fost vorba de un accident sau de o sinucidere.
Astfel, romanul poate fi considerat un roman al comunicarii nereusite, fiecare personaj fiind si victima si calau, dupa cum sugereaza si titlul facand referire la vechea legenda despre Procust. Fiecare personaj isi doreste ca persoana iubita sa fie sau sa devina imaginea pe care el insusi si-o construieste despre iubire.
Desi este un roman care vorbeste aproape exclusiv despre esecul comunicarii, acest tip de literatura este, paradoxal, un triumf deoarece reprezinta in sine o comunicare reusita.
Fiecare personaj, ca de altfel, fiecare individ este condamnat sa isi duca in eternitate tainele singulare, enigmele individuale nefiind menite sa fie solutionate.
