In cateva articole teoretice, cu precadere in Noua structura si opera lui Marcel Proust, Camil Petrescu afirma conceptia sa despre roman.. Omniscienta auctoriala, apanajul prozatorilor anteriori, trebuie depasita, pentru ca acestia ne ofera doar "o propunere de realitate", realizand prin roman "o construire rationalista, deductiva, apodictica, tipizanta". in opozitie cu vechea conceptie despre scris, autorul propune, in spiritul metodei proustiene de creatie, o opera autentica, girata de experienta personala: "Sa nu descriu decat ceea ce vad, ceea ce aud, ceea ce inregistreaza simturile mele, ceea ce gandesc eu [subl. in text] Aceasta-i singura realitate pe care o pot povesti Din mine insumi, eu nu pot iesi Orice as face, eu nu pot descrie decat propriile mele senzatii, propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi onest decat la persoana intai"
Asadar, pentru Camil Petrescu romanul trebuie sa fie, la o prima analiza, experienta personala, traita la cel mai inalt grad de tensiune, o permanenta raportare la eul naratorului, la constiinta sa. Iata de ce, in cazul lui, toata personalitatea autorului - spirit lucid si intransigent, polemic si noocratic, ardent si vibrant -, coboara in opera si da romanului romanesc modern doua creatii novatoare si, in acelasi timp, durabile.
tionala-Ciomei, intr-un context literar propice romanului: in anul amintit apar cateva titluri de referinta ale genului in literatura romana.
Geneza si proces de creatie
|
Dupa Liviu Calin (vezi Note si variante la Camil Petrescu, Opere, III, 1981), autorul "ar fi reflectat in paralel, pe durata a peste un deceniu, la ambele romane", iar formele de inceput ale Patului lui Procust ar putea fi considerate paginile unei nuvele, Contesa bolnava, ramasa in manuscris si datata "Timisoara, 1922". Un alt moment interesant in devenirea romanului va fi declansat de un incident cu urmari fericite: in 1926 Camil Petrescu conducea - si o scria aproape singur - revista "Cetatea literara", in al carei numar din 19 decembrie 1925, in locul unei promise dar neonorate colaborari a lui Liviu Rebreanu, va publica o scrisoare semnata Doamna T., intitulata in loc de ora ceaiului, urmata de altele doua, la scurt interval. Camil Petrescu va destainui mult mai tarziu paternitatea scrisorilor si ele vor constitui partea de inceput a viitorului sau roman.
Procesul de creatie a operei ramane insa lung si chinuitor. Adept al autenticitatii si substantialitatii, convins ca romanul trebuie sa constituie adevarate "dosare de existenta', autorul lucreaza cu infrigurare, ani in sir, cu o grija in documentare exemplara. Un interviu luat de E. Jebeleanu autorului inainte de aparitia Patului lui Procust, si aparut in "Romania literara" din 4 februarie 1933, este graitor in acest sens. Camil Petrescu lucreaza cu fise, note, reviste ale timpului pe care-l va reinvia in roman, cu dosare ale eroilor, caci ,fiecare personaj isi are cazierul si mapa sa", iar autorul da impresia "unui procuror". in ce priveste procesul de creatie propriu-zis, interviul consemneaza tehnica naratoriala proprie lui Camil, care, dupa ce a scris, "in linii generale, romanul", are apoi nevoie de un numar de corecturi, .fiecare cu o menire precisa": prima pentru adaugarea episoadelor menite sa fixeze caracterele, a doua pentru adancirea momentelor de interpretare psihologica, a treia pentru adaugarea elementelor care caracterizeaza atmosfera, a patra "urmareste tranzitiile", iar a cincea "are de scop sa pieptene frazele si sa lamureasca nuantele".
Opera a stat inca de la aparitie in atentia cronicarilor literari ai vremii. Comentariile sunt variate, urmare a unui proces de receptare critica mai dificil, datorat noutatii aduse de scriitor in tehnica naratoriala. Serban Cioculescu manifesta rezerve asupra tehnicii folosite de autor, considerand ca realizat doar capitolul indelungii confesiuni a lui Fred. Petru Comarnescu remarca, referitor la constructia romanului, apropierea acesteia de metoda de creatie proustiana, lasand insa mai mult loc evocarii afective. Mihail Sebastian realizeaza o ampla cronica laudativa, subliniind, prin ample referiri, tehnica portretistica a romancierului, viabilitatea eroilor sai. Perpessicius opereaza subtile afinitati si disocieri intre cele doua romane ale lui Camil Petrescu, relevand pentru Patul lui Procust acuitatea analizei psihologice a eroilor, ca si pe cea a observatiei sociale. Si G. Calinescu considera ..oul roman mai valoros decat primul, tocmai prin tehnica bine stapanita, superioara ("Tehnica expozitiei materiei este riguroasa si desavarsita"), prin autenticitate si desprinderea de modelul atat de mult afisat - Marcel Proust. "Romanul - noteaza G. Calinescu - produce o betie rece, invaluitoare, aproape inexplicabila"; are o "voluptate" care "provine cu siguranta din tensiunea analitica, din consubstantialitatea convergenta a tuturor derivatiilor", dar si din "inteligenta comentariilor, din finetea observatiilor si complexitatea de viziune a autorului" {Istoria liteaturiiromane).
Continuand in fapt problematica propusa in primul sau roman; Camil Petrescu readuce in prim-plan drama intelectualului roman, intransigent in pastrarea nealterata a constiintei si demnitatii sale, in impactul cu o societate bazata pe afacerism, mediocritate, rapacitate. Drama lui Ladima, si, la o analiza mai atenta, a lui Fred Vasilescu, repeta drama intelectualului Stefan Gheorghidiu din celalalt roman, sau a altor eroi camil-petrescieni, cum ar fi Gelu Ruscanu sau Andrei Pietraru. Privit sub un alt unghi, romanul este si o drama a imposibilitatii atingerii absolutului in dragoste. in amintitul interviu luat de Eugen Jebeleanu, romancierul subliniaza ca noul roman "e un roman substantial. in sensul unei reconstituiri prin recunoastere", avand ca tema "sentimentul metafizic al existentei.
Structura compozitionala
Una dintre realizarile de seama ale operei este structura sa compozitionala: consecvent convingerilor sale artistice, autorul ne ofera un roman scris la persoana intai, dar numarul celor care se confeseaza este mai mare, fiind puse la dispozitie adevarate "dosare de existenta", intr-o succesiune permanenta de planuri narative, inchegate sau rotunjite prin cunoscutul procedeu al rememorarilor afective, dictate de fluxul constiintei naratorilor. Daca in primul roman al lui Camil Petrescu intalnim un singur narator a carui constiinta devine unic unghi de surprindere a existentei, in noul roman ne intampina, ca intr-un permanent joc de oglinzi, viziunea mai multor personaje-reflector asupra dramelor de existenta si constiinta ale eroilor. Astfel, Patul lui Procust cuprinde, compozitional, la inceput trei scrisori ale Doamnei T. adresate autorului, apoi jurnalul lui Fred Vasilescu, partea cea mai densa si mai inchegata a romanului, concentrata in capitolul Intr-o dupa-amiaza de august, si in care sunt integrate si scrisorile lui G.D. Ladima adresate Emiliei Rachitaru, un epilog al lui Fred Vasilescu ce urmareste elucidarea dramei acestuia, un alt epilog al autorului, devenit el insusi personaj in roman, precum si notele sale de subsol. Perspectiva naratoriala, unica in primul roman, este aici pusa la dispozitia tuturor personajelor care se confeseaza (Fred Vasilescu, G.D. Ladima, Doamna T., Emilia Rachitaru, si chiar a unor personaje secundare ca Penciulescu, Cibanoiu, procurorul, prietenii sau cunoscutii lui Ladima), si determina un permanent proces de relativizare si diversificare; procesul de relativizare ramane insa, in mare parte, aparent, caci, adeseori, in spatele diferitelor viziuni naratoriale stau unitatea si spiritul (chiar) tezist ale viziunii auctoriale.
Dupa cum marturisea sarjant autorul, in amintitul interviu acordat lui Eugen Jebeleanu, "in sens strict, actiunea are loc intr-un pat, insa, pe cale de amintire si documentare, urmareste realizarea unei ambiante care imbratiseaza viata literara, politica si financiara, asa cum era, de altfel, si in «Ultima noapte», al carei spirit il continua.
Consemnam, sub girul autenticitatii, subiectul romanului, asa cum a fost el gandit de autor, cu doi ani inaintea aparitiei sale: Jnlr-o dupa-amiaza toropitoare de august, Fred Vasilescu (fiul marelui industrias Vasilescu-Luma-nararu din Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi,), negasindu-si prietenii acasa, e ispitit sa astepte racoarea serii, in dormitorul unei vagi artiste, frumusete blonda, planturoasa si comuna. Dupa ce femeia epuizeaza tot arsenalul ei tehnic, fara sa produca decat o oarecare impresie, incearca sa asezoneze intamplarea cu povestea unei iubiri a carei eroina a fost. Aduce un pachet de scrisori legate cufunda ale poetului Ladima, care se sinucisese din dragoste cu cateva luni mai devreme.
De la 4 dupa-amiaza, pana noaptea tarziu, Fred Vasilescu retraieste, descompus de uimire, iubirea lui Ladima, pe care-l cunoscuse fara sa stie ca e poet si fara sa stie ca si-a facut un idol din Emilia Mogoleanu. Amintirile chemate de scrisorile deznadajduite ale poetului aduc in urzeala intamplarii si dragostea lui Fred Vasilescu cu acea figura feminina cunoscuta din scrisorile d-nei T., de care trebuie sa fuga necontenit, desi e femeia vietii lui. impletirea acestor doua iubiri, incadrate de Nae Gheorghidiu, senatorul din Ultima noapte de dragoste, devenit ministru, proprietar de gazeta si «protectorul» Emiliei Mogoleanu, de Veturia, sora ei, de medicul de la Tekirghiol-Movila, de lumea din redactia unui ziar bucurestean, de lumea teatrelor, alcatuieste miezul noului roman".
Elemente axiomatice
"Diagonalele" (specifice metodei de creatie a lui Camil Petrescu) traseaza deci, pe fondul vietii literare, politice si financiare a epocii (anii 1926 -l928), zbaterea si chinuitoarea neimplinire a eroilor: o drama a incompatibilitatii si imposibilitatii de unificare / completare prin iubire, manifestata in existenta cuplurilor Fred Vasilescu - Doamna T. si G.D. Ladima - Emilia Rachitaru, si drama intelectualului, constiinta superioara neinteleasa, aruncat la marginea unei lumi ostile, manifestata in existenta lui G.D. Ladima, si, partial, a lui Fred Vasilescu. Finalul romanului potenteaza existenta de albatros cazut a poetului Ladima, apasat si strivit de molohul social, iar moartea lui, rezumata dilematic de Fred Vasilescu prin cuvintele de incheiere ale epilogului sau (,sa fie intr-adevar poetul un exemplar sortit sa fie fatal si «greu cenzurat de moarte»?"), da forta axiomatica a romanului. Aceleiasi forte axiomatice i se supune si celalalt erou principal, Fred Vasilescu. Smuls din vartejul aparentelor, eroul poarta in sine o rana neintrerupta, "cancerul vietii" lui, macinat si doborat fiind de ceea ce autorul insusi numea "sentimentul metafizic al existentei". Fred pleaca ducand cu sine taina, care "merge poate in cea universala, fara nici un moment de sprijin adevarat, asa cum, singur a spus-o parca, un afluent urmeaza legea fluviului".
Titlul romanului Patul lui Procust - metafora si simbol
|
Destinul eroilor principali argumenteaza si intareste semnificatiile titlului, in mitul antic al lui Procust, celebrul talhar din Atica impunea oaspetilor sai -adusi cu forta - o incadrare perfecta intr-un spatiu socotit de el ca ideal; altfel, intervenea supunerea - tot fortata - a oaspetelui la etalonul de idealitate al talharului. Titlul romanului camilpetrescian, cu raportare la legenda antica, devine metafora si simbol. Patul lui Procust poate fi societatea insasi, ostila valorilor, intelectuale sau de alt soi, pe care le ostracizeaza. Ea isi impune tiparul sau de existenta, caruia eroii nu-i pot rezista; eroii lui Camil Petrescu sunt deci niste "procustati", care, sub presiunea mereu crescanda si deformatoare a societatii, nu rezista. Nu punem in discutie personaje ca Emilia Rachitaru sau Nae Gheorghidiu, caci ei sunt societatea, ei au faurit patul infernal. Largind sfera semnificatiilor, patul lui Procust poate fi - si in privinta aceasta nu suntem departe de viziunea si conceptiile autorului - un tipar de idealitate pe care fiecare personaj in parte si-l faureste conform propriei sale viziuni si intre grilele caruia incearca sa fixeze lumea si pe cei din jur. Eroii devin astfel procustanti si procustati in acelasi timp, intarind prin acest relativism al viziunii jocul de oglinzi din care se reface, sub ochii nostri, drama fiecaruia.
Constructia personajelor
Privite din aceasta perspectiva, personajele se cer mereu reconstruite, reintrupate, iar jocul supozitiilor capata proportii greu de prevazut, aceasta datorita sporirii numarului de reflectori ca si predilectiei pentru confesiune a
eroilor.
Referindu-ne mai putin la caracterizarea personajelor (asupra carora critica literara s-a aplecat indestul) merita, credem, sa fie reamintit travaliul imens al autorului in surprinderea caracterului eroilor sai. Desi se apeleaza la situatii si la personaje reale, cunoscute in lumea bucuresteana a anilor 1926 - 1928, si care apar in roman sub adevarata lor identitate, eroii principali raman creatii ale autorului, iar corespondenta lor in viata reala a fost cautata indelung. Autorul insusi, in mai sus amintitul interviu din 1933, dupa ce ii traseaza lui Ladima liniile generale ale personalitatii - "un poet de cea mai noua formatie esoterica si hermetica" si care "actioneaza singur si stapan pe individualitatea sa" -, subliniaza: "Pentru redarea mentalitatii specifice scriitorului roman am studiat ca atentie patru poeti de astazi, care circula printre noi". Si, mai jos, revine transant: "In orice caz, inca o data, per-sonagiile principale nu pot fi identificate cu nimeni".
Continuand o modalitate de creatie promovata in primul sau roman, Camil Petrescu foloseste, in afara unei realitati transfigurate artistic, multe date care tin de experienta sa de viata. Dupa cum ne demonstreaza - cu suficiente si indubitabile argumente - Liviu Calin, in amintitele Note si variante, intre autorul Patului lui Procust si eroul sau principal, G.D. La-dima, "exista o mai vadita corespondenta" decat intre autorul Ultimei nopti si Stefan Gheorghidiu. De altfel, prozatorul "imprumuta" eroului sau articole proprii aparute in ziarele vremii, situatii conflictuale prin care insusi a trecut, poeziile sale; Ladima este faurit din substanta lucida si noocratica a constiintei creatorului sau.
Poetul menit sa fie ,fatal si greu cenzurat de moarte" este spiritul donquijotesc in lupta cu morile de vant ale societatii. isi accepta cu luciditate destinul, cu o intransigenta dictata de propria-i constiinta. Condeiul sau este inflexibil si coroziv, incapabil sa suporte masinatiile de culise ale lumii politice de atunci. Exista in Ladima o tortura a constiintei, careia incearca, in zadar, sa-i gaseasca alinarea intr-o iluzorie implinire de ordin erotic. Dragostea pentru vulgara Emilia este refugiul sau, care se naruieste in final.
Celalalt erou al romanului, Fred Vasilescu, fiul marelui industrias pe care-I cunoastem din Ultima noapte, este, in ultima instanta, asa cum el insusi ni se destainuie, fratele de suferinta si de tortura a constiintei lui G.D. Ladima. Jocul aparentelor si esentelor este si aici inselator. Spirit monden, diplomat si aviator, el traieste din plin drama celui neinteles si drama neimplinirii prin iubire. Are o taina si si-o duce cu sine. Se implineste prin pierdere si se elibereaza prin scris. Apartine, ca si Gedem, marii familii a "lunaticilor" camilpetrescieni, care "vad idei" si se prind in "jocul ielelor". Drama sa existentiala se consuma, ca si a celorlalti, pe fundalul unui ireconciliabil contrast intre realitatea sociala concreta si aspiratia personala.
Dintre personajele principale ale romanului, Doamna T. sufera cel mai putin procesul de relativizare. Ea ni se dezvaluie din propriile-i scrisori adresate autorului, din jurnalul lui Fred Vasilescu si din epilogul al doilea, consemnat de scriitor. Ramane cea mai reusita existenta feminina din opera camilpetresciana, prozatorul invesmantand-o intr-o aura de idealitate. De o frumusete interioara nervoasa, plina de un fluid tensionam si rascolitor, ea traieste din plin, cu toata fiinta ei, realizand viata. Este o existenta nelineara, care se consuma necenzurat in iubire - unul din modurile ei de a se manifesta. Femeia "iubita de toti barbati? isi traieste intr-un intens zbucium interior drama de a nu se putea implini prin eros. Opusa ei, aproximativa actrita Emilia Rachitaru este, in viziunea personajelor reflectori, iubita ideala (G.D. Ladima) sau, dimpotriva, o blonda spalacita, grasuta si vulgara, saraca cu duhul (Fred Vasilescu). Element liant in economia romanului, ea detine o perspectiva naratoriala-cheie, aceea a societatii, cu care se confunda.
Stilul operei
Spiritul anticalofil, pe care autorul il enunta programatic in sfaturile adresate Doamnei T. sau lui Fred Vasilescu, cerandu-le acestora sa scrie "ceea ce simt", ,fara ortografie, fara compozitie, fara stil si chiar fara caligrafie", porneste mai degraba din sensul introspectiv, de analiza, care domina pagina camilpetresciana. Adversar al scrisului "frumos", deci "impodobit", autorul isi proclama implicit aderenta pentru scrisul adevarat, capabil sa sondeze adancurile constiintei. De aici si intelectualitatea paginilor sale, tensionarea permanenta, cabrarea, vibratia interioara. Sondarea proceselor de constiinta propune permanente corelari cu factori obiectivi, realizate de prozator prin folosirea predilecta a comparatiei dezvoltate, ca si a tropului cel mai des uzitat, epitetul. Ele sunt exploatate de autor indeosebi in sprijinul analizei, al introspectiei. Anticalofilia se dovedeste a fi doar sarjanta, in realitate Camil Petrescu fiind un stilist neintrecut, dar in sensul subordonarii scrisului iluminarii proceselor de constiinta. Pagina autorului este personala, inconfundabila, ca de altfel si intreaga sa opera - fundamentala - de romancier.
