Padurea spanzuratilor
(fragment)
"Peste cateva clipe bubuiturile izbucnira, rare, chibzuite. Totusi, razele albe alunecau incet, nepasatoare de obuzele vijelioase, scormonind intunericul, apropiindu-se parca sfidatoare de Bologa. Pe urma, ca si cand l-ar fi descoperit cum statea zgulit in observatorul umed, se oprira chiar asupra lui, invaluindu-l cu farmecul lor rece, strabatandu-i, prin ochii bolnavi, in toate ascunzatoarele inimii, rascolindu-i si tuiburandu-i gandurile ca un neasteptat rasarit de soare in primul moment Apostol simti numai o ura napraznica impotriva luminii care il imbratisa fara voia lui. Dar cand vru sa rosteasca doua cuvinte in telefon, ca sa corecteze tragerea tunurilor, nu-si mai putu intoarce privirea. Dezmierdarea razelor tremuratoare incepea sa i se para dulce ca o sarutare de fecioara indragostita, ametindu-l incat nici bubuiturile nu le mai auzea. in nestire, ca un copil lacom, intinse amandoua mainile spre lumina, murmurand cu gatul uscat:
- Lumina! Lumina!
Chiar in clipa aceea insa, parca le-ar fi retezat un palos de calau, razele murira, si ochii lui Bologa se umplura de intuneric. Nu-si dadea seama ce s-a intamplat. Tunurile bateau mereu, rar, cum poruncise dansul.
«Mi se pare c-am spart reflectorul», se gandi atunci, mirandu-se cum a putut face el asemenea ticalosie si bucurandu-se ca a facut-o.
Statu buimacit un rastimp, avand constiinta ca ar trebui sa mai faca ceva si neputandu-si aminti ce anume. Apoi deodata, speriat, simti receptorul telefonului si striga:
- Rachetele! Rachetele!
Pe cerul mohorat se ivi, sfaraind manios, un glob de lumina ca un ochi iscoditor. in punctul unde fusese reflectorul, Bologa vazu prin binoclu multime de viermisori negri azvarlindu-se neputinciosi. Iscoada din vazduh insa se stinse repede, si tot atunci tunurile amutira singure, fara ordin, satule parca si multumite. intunericul si tacerea infasurara pe Apostol ca un lintoliu aspru, in vreme ce ochii lui, cu pupilele largi, se chinuiau intr-o asteptare fara scop. in fundul sufletului insa simtea clar cum palpaie dragostea de lumina, blanda, mangaietoare
zicea ca la fel ii taraie si gandurile in creieri, subtiri, nesigure, pipaitoare, incetul cu incetul insa izbuti sa le randuiasca Va sa zica si-a atins tinta si se poate prezenta in fata generalului. Va sa zica nu va mai trebui sa mearga cu divizia pe frontul romanesc, asta e aproape sigur. Atunci de ce nu se bucura cum s-a bucurat cand i-a venit ideea sa zdrobeasca reflectorul? in loc de raspuns, in suflet ii rasari deodata lumina alba pe care o gatuise adineaori, stralucind ca un far intr-o departare imensa. Si stralucirea i se parea cand ca privirea lui Svoboda sub streang, cand ca vedenia pe care a avut-o in copilarie, la biserica, in fata altarului, sfarsind rugaciunea catre Dumnezeu Lumina ii inabusi intrebarile si-i linisti inima ca si cum i-ar fi deschis o cale dreapta, neteda, intr-un tinut salbatic si neumblat. Cu un ceas in urma toate nadejdile lui erau in altii si n-avea incredere in sine. Acuma era sigur ca mai curand se va pune de-a curmezisul soartei decat sa-si mai pangareasca sufletul, fiindca in suflet, in lumina, i se calea mantuirea"
|
Episodul doborarii reflectorului rusesc este cuprins in partea intai a romanului Padurea spanzuratilor, constituind o situatie-limita in devenirea protagonistului, ca treptata iluminare, iesire din intunericul intrebarilor, nesigurantei si cautarii de sine la lumina cunoasterii de sine, a adevarului dobandit prin gasirea echilibrului intre lumea interioara si lumea din afara.
Distrugerea reflectorului desteapta in sufletul lui Apostol Bologa speranta ca va gasi intelegerea necesara, din partea generalului Karg, astfel incat sa nu mai fie nevoit sa se mute cu divizia pe frontul romanesc.
Episodul reprezinta un preambul la declansarea conflictului psihologic al romanului, motivat de dificultatea optiunii intre doua datorii: datoria fata de Imperiul Austro-Ungar, conventionala, formala, contractata prin mistica juramantului militar, si datoria sau responsabilitatea morala, puternic resimtita launtric, fata de neam.
In eseul Arca lui Noe, Nicolae Manolescu remarca, in opera lui Rebreanu, o "teroare a semnificativului", faptul ca "nimic nefiind intamplator, totul devine necesar". in acest sens, episodul analizat aici este centrat pe simbolul, poate prea straveziu, al luminii, si intra in corelatie semnificativa, cauzala, cu alte episoade relevante din traseul existentei personajului, pentru a configura problematica centrala a cartii: iluminarea. Relationarea obiectiva a evenimentelor dirijata cauzal de simbolistica luminii este explicata de insusi naratorul care se substituie personajului imitandu-l, reproducandu-i gandurile: Si stralucirea i se parea cand ca privirea lui Svoboda sub streang, cand ca vedenia pe care a avut-o in copilarie, la biserica. in fata altarului, sfarsind rugaciunea catre Dumnezeu"
In fragmentul comentat aici, simbolul luminii cumuleaza semnificatii care se nuanteaza si se imbogatesc reciproc prin multimea reverberatiilor contextuale: de la conotatia senzorial-erotica (din prima parte) se ajunge treptat la conotatiile spirituale, chiar mistic-spiritualiste (din finalul fragmentului).
Traseul existential al lui Apostol Bologa este sinuos, sincopat, alcatuit, alternativ, din momente de echilibru si dezechilibru, pana la impacarea apoteotica, eroic-aureolata, cu sine si cu lumea.
Lumina este calauza, dar si scopul indepartat al protagonistului, inconjurat permanent de o atmosfera opaca, cenusie, ce se lipeste parca de lucruri, dand senzatia aproape de materialitate, si in care, succesiv, eroul se complace sau de care incearca sa se elibereze.
Exista momentul initial al iluminarii, supliciul lui Svoboda, cand Apostol Bologa a trecut pe langa revelatie. Strigatul lui repetat "omul omul omul!", in timp ce imprejur "intunericul se inasprise", anunta atunci primul esec si totodata inceputul calvarului: "Ce intuneric, doamne, ce intuneric s-a lasat pe pamant", se lamenta el.
Personajul nu avea inca revelatia luminii, nici ca ideal indepartat. Singura certitudine este intunericul si naratorul revine obsedant asupra simbolicei dispute dintre lumina si intuneric.
Klapka a fost cel care i-a oferit o alta perceptie asupra luminii atunci cand i-a vorbit despre "stralucirea de luceferi prevestitori de soare" din ochii celor condamnati. Chiar daca o observase, Bologa nu i-a inteles clar semnificatia. Efortul de a inlatura aceasta opacitate este lent. Orice clipa de sovaiala, nestiinta, neintelegerea sunt asociate cu intunericul.
Aflarea vestii despre mutarea pe frontul romanesc se petrece in "vagauna intunecata" a adapostului. Dupa plecarea lui Klapka, "lumina incepe sa palpaie repede, sa sfaraie si apoi deodata se stinse". Devine tot mai evident ca pentru Apostol Bologa intelegerea - iluminarea - nu se obtine prin efort constient dirijat, nu e rationala, ci e o revelatie, ca in mistica viziune a copilariei. Stradania eroului va merge deci in directia impacarii ratiunii cu revelatia atat de mult asteptata, dorita.
Lumina se transforma intr-un "joc al ielelor", "invaluindu-l in farmecul rece, strabatandu-i, prin ochii bolnavi, in toate ascunzatoarele inimii, rascolindu-i si tulburandu-i gandurile". Rezistenta venita din nehotarare se manifesta insa si ea imediat "ca o ura napraznica impotriva luminii care il imbratisa fara voia lui". Forta hipnotica devine, in schimb mai puternica, insinuant senzuala, pentru ca "() nu-si mai putu intoarce privirea. Dezmierdarea razelor tremuratoare incepea sa i se para dulce ca o sarutare de fecioara indragostita, ametindu-l incat nici bubuiturile nu le mai auzea. In nestire, ca un copil lacom, intinse amandoua mainile spre lumina, murmurand cu gatul uscat:
- Lumina! Lumina!" Iar vraja nu inceteaza decat cand "razele murira si ochii lui Bologa se umplura de intuneric". Conotatia senzorial-erotica va fi in curand atenuata, ei substituindu-i-se, in final, semnificatia revelatiei mistice: lumina este acum simbolul mantuirii, al redobandirii echilibrului ravnit, al iluminarii:
"Lumina ii inabusi intrebarile si-i linisti inima ca si cum i-ar fi deschis o cale dreapta, neteda, intr-un tinut salbatic si neumblat. () Acum era sigur ca mai curand se va pune de-a curmezisul soartei decat sa-si mai pangareasca sufletul, fiindca in suflet, in lumina, i se calea mantuirea"
|
In Arta prozatorilor romani, Tudor Vianu observa ca un mijloc frecvent de analiza psihologica, la Rebreanu, este "notatia senzatiilor organice repulsive, iritante, care, incitand puternic simturile, creeaza impresia de durere fizica acuta". In fragmentul de fata, senzatiile de frig si umezeala exteriorizeaza o puternica dezordine a gandurilor:
"Vantul sufla mai friguros, desfundand iarasi o bura de ploaie marunta, molesitoare. Picti-rii ii taraiau in spinare ca niste fire de nisip Apostol isi zicea ca la fel ii taraie si gandurile in creieri, subtiri, nesigure, pipaitoare".
|
Imagismul, bogat in acest fragment narativ, este folosit de L. Rebreanu ca mijloc, nu ca scop. Epitetele se inscriu intr-o obsesie cromatica a albului: "() in suflet ii rasari deodata lumina alba pe care o gatuise adineaori"; "razele albe alunecau incet*.
Comparatia si metafora, la randul lor, au o semnificatie cognitiv-psi-hologica, fiind instrumente analitice dintre cele mai penetrante. Prin intermediul lor, sunt corelate, in planul conotatiilor iubire I moarte, cele doua simboluri fundamentale - lumina si intunericul:
- razele reflectorului ii tulbura gandurile "ca un neasteptat rasarit de soare";
- "dezmierdarea razelor tremuratoare incepea sa i se para dulce ca o sarutare de fecioara indragostita";
- "parca le-ar fi retezat un palos de calau, razele murira, si ochii lui Bologa se umplura de intuneric";
