ORDINEA CUVINTELOR - Antologie de versuri de Nichita Stanescu, aparuta la Editura Cartea Romaneasca, 1985, in doua volume. Prefata, cronologie si editie ingrijita de Alexandru Condeescu cu acordul autorului. Aceasta ultima precizare sugereaza cate ceva despre modul necanonic in care Stănescu concepe relatia autorului cu propria lui creatie. intr-o exprimare metaforica, ce trimite la vechea idee a poetului inspirat de divinitate, scriitorul nu este decat un accident existential (un "nod al luminii") prin care tranziteaza "operele impersonale".
In acord cu aceasta strategie de lansare a propriei opere in eternitate, constient pe de alta parte de pericolele lipsei sale de selectivitate critica (poetul este celebru pentru versurile "improvizate" dictate prietenilor la petreceri, scrise pe fete de masa, pe servetele, pe pereti etc), Stănescu a ales sa colaboreze cu un tanar critic si discipol. Alexandru Condeescu, pentru a face "o revizuire a celor publicate pe parcursul a peste 25 de ani, lasand numai lucrurile care s-au salvat conjuncturii intime sau exterioare".
Aceasta editie, care "nu are pretentia de a fi definitiva, ci numai nazuinta", este asadar o antologic de autor (intr-un inedit proiect simbiotic), in care, in anui ce premerge mortii sale, Stănescu isi recapituleaza opera antuma in biografia ci interna, ca o "ordine a cuvintelor". Este o posibila si, de altfel, credibila selectie, ce elimina scaderile si nereusitele (e vorba in primul rand de poeziile "ideologice", scrise la comanda sociala, si de cele "manieriste", in care poetul se autopastiseaza) din volumele Sensul iubirii, O viziune a sentimentelor, Dreptul la timp, 11 elegii. Alfa (ciclul Obiecte cosmice). Oul si sfera. Rosu vertical, Laus Ptolemaei, _ Necuvintele, Un pamant numit Romania, In dulcele stil clasic, Belgradul in cinci prieteni. Maretia frigului. Epica magna, Operele imperfecte. Noduri si semne, din periodicele ultimilor ani, intentionate a forma volumul Operele impersonale, precum si dintre postume.
Mai mult decat celelalte antologii, Alfa (1967), Poezii (1970), Clar de inima (1972) si Starea poeziei (1975), Ordinea cuvintelor este un testament poetic, care permite schitarea unei harti de ansamblu a universului liric stanescian. Dupa Eminescu, Blaga si Barbu, Stănescu este cel de-al patrulea poet roman care a elaborat o cosmologic poetica in sens tare, cu o structura vizionara ce concureaza, in registru metaforic, modelele filosofice si stiintifice. Asa cum a facut G. Calinescu pentru opera lui Eminescu, cosmologia stanesciana poate fi desfasurata de-a lungul unei axe a timpului, ce incepe cu Increatul, traverseaza doua emisfere ale lumii, cea inteleetiva si cea sensibila, si sfarseste cu moartea sau transfigurarea in cuvant. Momentul anterior cosmogonici este reprezentat de catre Increat, imaginat ca un urias ou cosmic in care germineaza toate fiintele ce urmeaza sa se nasca. Increatul stanescian simbolizeaza rcplierea poetului asupra lui insusi, efortul de concentrare si enstaza prin care el si-a sublimat sentimentele si fantasmele intr-o viziune poetica cristalina si riguroasa, ce incepe o data cu 11 elegii.
In incinta ovulara, poetul traieste o regresic pana la starea de embrion, ce ii va permite sa se nasca din lumea reala (numita "Fizica"), in lumea spiritului (numita "Metafizica"). Din punctul de vedere al genezei imaginilor poetice, Increatul echivaleaza cu Noaptea originara, ce nu poate fi descrisa prin categorii pozitive, ci doar prin necuvinte ce sugereaza vidul, absenta, informalul: embrionul, tenebrele, Nimicul, zcro-ul, punctul adi-inensional.
Dar atunci cand gestatia ajunge la termen, cochilia oului cosmic devine un spatiu inchis ce se cere spart. Hlanul vital al poetului se materializeaza in obiecte fusiforme, precum sageata, obeliscul, stalactita, strigatul, rosul vertical. Naratorul emerge in universul imaginar, sub semnul unui vector ascendent, care tinteste catre cer, catre spiritul divin.
Aceasta face ca, intr-o prima faza, lumea sa i se infatiseze sub un regim intelectiv al imaginarului. Cosmosul poetic isi dezvaluie o prima emisfera de natura metafizica, in care obiectele par a fi suferit o decantare spirituala, iar fenomenele au fost reduse la esente. Acest proces de abstragere regrupeaza patru scheme sau algoritmi imaginari, ce revin-cu insistenta in poemele stanesciene: zborul (ascensiunea), pelerinajul in Nord (purificarea prin frig), vitrificarca (sau sublimarea trupului in spirit) si inghitirea (sau inglobarea in Marele Tot). Fiecare din scheme face sa consteleze cate o serie de simboluri aline. Astfel, zborul este sugerat si indus de aparitii tot mai diafane, ce alcatuiesc o scara a lui lacob de la pamant la cer: sageata, aripa, pasarea, vulturul, calul inaripat, ingerul. Reprezentand adesea un alter ego celest al poetului, aceste fapturi ii provoaca o decorporalizare, debarasandu-l de lestul carnal, facandu-l usor si volatil precum norii sau acrul. O a doua forma de asceza intelectiva este reprezentata de purificarea prin frig, vazuta ca un pelerinaj in nordul hiperboreic, in tara "mai-marilor mintii". Calatoria initiatica spre gandirea pura presupune inghetul fiintei umane, stingerea caldurii animale a sentimentelor si instinctelor. Iarna metafizica, cu animalele sale, lupul, vulpea, ursul polar, si cu accesoriile sale, frigul, zapada, gheata, il transforma pe narator intr-un hiperboreu, un "extraterestru".
O a treia schema purificatoare este vitrificarea, prin ascensiunea sa spirituala poetul devenind tot mai transparent, asemenea unei perle, sticlei, unei ferestre sau unui ochi. Transparenta sugereaza disparitia naturii corporale si resorbtia poetului in fiinta divina. Schema care organizeaza geometria cosmosului stanescian este inglobarea, vazuta ca o inghitire de catre marele zeu. Din perspectiva metafizica, universul este o suita crescatoare de sfere ce se inglobeaza una pe cealalta, in care Increatul este un punct adimensional central, care va fi spart de poet intr-un zbor ascendent, pana cand arc loc identificarea cu bolta cereasca, cu Marele Tot, care la randul lui este un Increat in interiorul unui alt Mare Tot, si asa la infinit. Asezat in "punctul alef, poetul contempla "lumea din afara ei" si are acces la cunoasterea divina a intregului.
"Trezia" mistica nu sfarseste insa niciodata la Stănescu intr-o stare de beatitudine, ci atrage aproape fara gres, in buna traditie modernista a transcendentei vide, un sentiment de angoasa si vertij, ca si cum Marele Toi ar fi totuna cu neantul. Ceea ce intuieste poetul este ca, din punctul de vedere al conceptiei metafizice, integrarea in reteaua de energii cosmice implica disparitia sa ca individ, si ca, din punctul de vedere al fenomenologiei propriei imaginatii, abstractizarea excesiva a viziunii, reducerea imaginilor la esente duc la o sterilizare a viziunii. Asemeni lui Anteu rupt de pamant, naratorul simte nevoia unei intoarceri in teluric, a unei rescu fundari in materie. Din acest moment, aventura poetica urmeaza o traiectorie inversa, descendenta, intr-o miscare de reactie si contrarcactie pe care critica a numit-o "pulsatoric". "Metafizicii" i se substituie "Antimetafizica", sub semnul careia se contureaza cea de-a doua emisfera a cosmosului stanescian: universul sensibil. Gandirea abstractizanta si imaginatia formala, care sunt apanajul "treziei" lucide, sunt inlocuite de o gandire concreta si o imaginatie materiala, adica de "somnul" poetului. Cele doua dispozitii creatoare sunt simbolizate de doua personaje alegorice, Euclid, reprezentand eul intelectiv, si Ptolemcu, eul senzorial. Universului teocentric si supus geometrici perfecte a sferelor, atribuit conventional primului filosof, ii este opusa lumea antropocentrica si perfect plata atribuita celui de-al doilea. Cateva scheme organizeaza si regimul senzorial al imaginilor stanesciene. Invers simetrica fala de ascensiune este caderea, ce are loc dinspre "punctul alei", zenitul divin, catre "planeta I", nadirul materiei.
Catabaza poetului coincide cu un dezghet primavaratic, ce face sa infloreasca o bogata flora si fauna fantasmatica: flori, arbori intorsi
cu capul in jos, flori de cires, frunze de tei, iarba, Ici, tauri, iepuri, viermi.
In general, plantele sunt corelativi ai starilor de vis, de reverie, de uitare de sine, de fulguratie a amintirilor si melancoliilor, in timp ce animalele simbolizeaza pulsiunile, instinctele, pasiunile violente ale poetului. Schema care organizeaza viata terestra este cea a animatiei, existenta fiind perceputa de Stănescu ca o zbatere continua, ca o sfartecare si agonie sangeroasa. Fiinta care prezideaza viziunile rosii ale focului, opusa ingerului albastru al frigului, este daimonul.
El anunta apocalipsa, ca si cum ambele volete ale universului imaginar stanescian, atat cel metafizic cat si cel contingent, s-ar deschide, primul catre neantul spiritului impersonal, al doilea catre moartea fizica. Pe axa inversa a arborelui cosmic, poetul ajunge in lumea minerala a mortilor, topindu-se in lava trupurilor in putrefactie.
In fata dublei amenintari a disparitiei, el gaseste p singura scapare: transfigurarea in cuvant. in cadrul ciclului universal al materiei (metamorfozele plantelor si animalelor unele intr-altele sunt cea de-a treia schema ce caracterizeaza universul sensibil stanescian), poetul descopera substituti corporali ce par a nu fi afectati de trecerea timpului: oasele, pietrele, piramida.
Dar materialul cel mai rezistent este cuvantul, naratorul invatand ca "hemografia", sau scrierea cu tine insuti, este o forma de sublimare a propriei persoane istorice intr-o opera atemporala. Ontologia imaginara se incheie astfel cu o poetica ce vizeaza esenta fiintei umane.
Ea motiveaza valoarea aproape mistica pe care Stănescu o atribuie "starii poeziei", inteleasa ca atitudine existentiala, ca o modificare a chimiei interioare a omului de rand pana la transeenderea conditiei sale.
In cazul particular al autorului Necuvinlelor, vocatia poetica pare sa fi fost o optiune personala, periculoasa si salvatoare in acelasi limp, prin care omul a evadat in afara contingentelor traumatizante (copilaria intunecata de al doilea razboi mondial, deceniile terorii staliniste) intr-o lume mai pura, spirituala, unde poetul este demiurg si transforma creatia intr-un mod de viata. Rezumata in Ordinea cuvintelor, opera lui Stănescu construieste un univers imaginai" coerent si grandios, care socheaza si instruieste prin poetica abisala a inspiratiei, prin irizatia hipnotica a imaginilor, prin forta viscerala de penetratie a viziunilor, prin rigoarea si originalitatea limbii de simboluri, prin puterea alchimica de modelare exercitata de arta sa.
