OPERELE IMPERFECTE - Volum de versuri de Nichita Stanescu, aparut la Editura Albatros, . Dupa volumul antologic Starea poeziei din 1975, in care isi recapitula intreaga poezie anterioara, S. a publicat o scrie de trei volume concepute in colaborare cu graficianul Sorin Dumitrcscu, brosate, de format A3, cu o ilustratie somptuoasa: Epica magna, Operele imperfecte si Noduri si semne.
Proiectul subiacent este acela de a amplifica sugestia poetica prin imaginea grafica. Poemele caligrafiate la primul jet de poet si schitele "mazgalite" la inspiratia momentului de catre grafician exhiba parca, iutr-un duet contrapunctic, procesul de creatie in stare pura, pe traseele sale genuine, nefinisate.
Schematic vorbind, poezia lui S. a trecut prin trei mari etape: metaforica, simbolica si metalingvistica. Primele trei volume, de "cautare a tonului", stau sub semnul unei poetici metaforice, in care imaginile, functionand ca niste tropi plasticizanti, transforma sentimentele in "viziuni" si creeaza o lume paralela celei reale (criticii au remarcat aici functia evazionara a metaforei in raport cu realismul socialist al epocii).
Urmatoarele volume, ce incep cu / / elegii, fac trecerea la o poetica simbolica, in care imaginile inceteaza sa functioneze ca tropi de unica folosinta si se fixeaza in simboluri de mare stabilitate, ce exprima obiectele fantasmatice ale creatorului si se organizeaza intr-un cosmoid imaginar.
In ultima parte a vietii, S. a fost tentat de proiectul unei poetici numite de ci "metalingvistica", in care simbolurile, ca imagini concrete, sunt inlocuite de "necuvinte", intelese ca tensiuni inefabile dintre imagini. Daca pana acum poetul a construit "literele" simbolice ale alfabetului sau imaginar, de acum el incepe sa vorbeasca o "limba poezeasca" a carei muzicalitate sta, dincolo de forta de impresie a fiecarei imagini, in armonia translingvistica a trailor si starilor sugerate de intalnirile, potrivirile, socurile si contrastele dintre aceste imagini.
Operele imperfecte se afla la limita dintre aceste doua modalitati poetice. Poemele de dictiune grava, cu ton gnomic sau orfic, ce investesc o arhitectura cosmica, sunt inlocuite de poezii aparent lipsite de miza, in care pare sa primeze Iudicul, autopastisa si gratuitatea. Totusi, poezii precum Oijicarea caprelor, Scurt-circuit, De aer prea mult si multe altele nu sunt simple jocuri lingvistice, ci depun marturie pentru modul acela "atata de dulce de a se intalni doua cuvinte" (cum va spune poetul in Noduri si semne) prin care se incearca dizolvarea notiunilor fixe intr-o pasta vizuala fluida si inefabila:
"Umarul tau era mana mea
ochiul meu era umbra ta
respirarea ta era
inima mea
glezna mea era
geana ta
gura ta era
vederea mea
nara mea era
coasta ta" (De aer prea mult). |
Efortul constructiv, care inca domina Epica magna, face loc unei stari melodice, ce pluteste pe deasupra arhitecturilor riguroase construite pana acum. Perfectiunea geometrica e depasita spre o poezie a curbelor organice. Doua arte poetice, ce deschid si inchid volumul, motiveaza aceasta poetica a "imperfectiunii".
Lectia despre cub si Lectia despre cerc opun ideea de desavarsire, sugerata de figurile euclidiene, ideii de proces in desfasurare. Cubul sau cercul exprima o stare de cristalizare interioara resimtita tot mai acut ca o mortificare (e de regasit aici opozitia barbiana intre "castelul de gheata" al gandirii si " lava" simturilor), de aceea ele trebuie ciobite sau rupte, pentru a face din nou loc devenirii si vietii. In ciuda acuzelor de abstractionism si rationalitate excesiva ce i-au fost aduse, prin asemenea arte poetice S. pledeaza nu pentru o poetica clasicista, in care sentimentele se traduc perfect in notiuni si concepte, ci pentru o poetica modernista a inefabilului (in spiritul lui Henri Bremond), in care scriitorul se apleaca asupra inexprimabilului "nu stiu ce" dintre idei. Ca toate celelalte volume ale lui S., si Operele imperfecte este construit pe o dihotomic originara a eului poetic, sfasiat intre doua tendinte, cea ascensionala (metafizica) si cea descensionala (antimetafizica), ce genereaza o "viziune pulsatorie" (Ion Pop).
Poetul este un homo dupplex, atras pe rand de tentatia transcendentei si de dorinta imanentei. intre poeme bantuite de aspiratia abstractiunii, a impersonalului, a luciditatii hiperrationale, se intercaleaza poeme in care primeaza nevoia de destrabalare a simturilor, de ardere afectiva. Volumul ofera un simbol perfect al acestei miscari alternative: Clepsidra, obiect ce sugereaza insasi geometria dualista a cosmosului stanescian. Asemeni vulturului mancat de catre viermi, poetul coboara din inaltimile ceresti pana in "matul pamantului", pentru ca, apoi, intr-o miscare simetrica, sa urce inapoi dinspre magma materiei catre esentele celeste. Fiecare dintre aceste dispozitii desfasoara doua serii antagonice de simboluri, fixate deja in volumele anterioare. Dorinta de transcendere din lumea materiala catre intelectul divin se concretizeaza in figuri precum zeul (Meteoritul lent. La inceputul sfarsitului), ingerul (iacob si ingerul. Aterizarea, Ciocarlia), calul (Veche intamplare), vulturul (Clepsidra), pasari (intr-un zbor deplin, Frigurosul de frig) care, violent sau insidios, provoaca o transformare in eul poetic. Naratorul simte ca isi pierde greutatea si incepe sa zboare, se vitrifica (Transformarea in perla) si devine transparent ca o fereastra (Gratia), ingheata si se cristalizeaza, scheme ce sugereaza pierderea lestului corporal si sublimarea pulsiunilor instinctuale in idei pure.
De cealalta parte, apar simboluri ale materialitatii dense, lipsite de spiritualitate: piatra (Ca o piatra), puricele verde de planta (Dialog cu puricele verde de planta), viermii (Clepsidra), boi, iepuri, delfini, muste (Nu, nu va zic!), Sobolanul regelui, "barbarii hititi" (invatarea de a numara), frunza verde (Cantec linistit), care il atrag pe poet in vartejul substantelor concrete. Dincolo insa de starile alternante, tema care emerge cu pregnanta in volum, dandu-i tonalitati bemolate si sumbre, este moartea. Ambele axe ale cosmosului, pare a constata poetul, se deschid catre nefiinta. Pe de o parte, aventurile sale metafizice sunt mereu insotite de un sentiment al neantului, ca si cum, atunci cand ajunge sa se identifice fiintei divine, naratorul ar capata, terorizat, constiinta disparitiei sale ca persoana, ingerul care il viziteaza il anunta ca este mort (Papirus cu lacune) sau ii induce o uitare letala de sine (Ciocarlia), vulturul coborat in pieptul sau ii provoaca moartea (Veche intamplare), contopirea cu marele tot este resimtita ca Nefiinta unui vis de armonie, dedublarea si iesirea speculara din sine il fac pe poet sa inteleaga ca "sunt in timp ce sunt/ si nu mai sunt cand nu mai sunt" (Calul troian). De cealalta parte, nici lumea concreta nu ii ofera salvarea.
Impersonalizarii si disparitiei in totul metafizic, mortii spiritului le corespunde aici boala si descompunerea organica, moartea trupului.
Existenta terestra este vazuta ca un mars in care soldatul se toceste devenind pamant (Tocirea), ca o curgere a fiintelor una intr-alta, in care iepurii mananca iarba, iar iarba se hraneste din trupurile iepurilor morti (Scurt-circuit), ca un triumf asupra lucrurilor concrete care sfarseste prin a-l sufoca pe poet (Triumful), ca o parada ai carei reprezentanti, paianjeni si elefanti, sunt cu totii morti fara s-o stie (Alesul).
In fond, S. nu face decat sa resimta angoasa omului modem, care, dupa ce l-a ucis pe Dumnezeu, se regaseste prins intre "transcendenta vida", pe de o parte, si "marea trecere", de cealalta. Cele doua capete ale "clepsidrei" existentiale stanesciene se deschid amandoua spre neant. Capcana letala se inchide dealtfel nu doar pe linia verticala, intre adancul cerului si "matul pamantului", ci si pe linia orizontala a timpului. Viata este resimtita de S. ca un accident intre nastere si moarte. Existenta prenatala este echivalata cu lumea post mortem, viata fiind inconjurata de un urias hau negru, ale canii capete se predispun circular: "iarta-ma ca o sa mor/ din vina faptului de a ma fi nascut" (Oificarea caprelor). Sau, intr-o alta formulare, gnomica, prin care se defineste o "coerenta" fundamentala a universului, "a te naste este o condamnare la moarte" (Cele patru coerente fundamentale).
Timpul, se plange poetul, "nembatraneste ca si cum am fi vinovati De o vina pe care noi nu o stim". Sentimentul inchiderii lumii la ambele orizonturi, echivalarea copilariei cu batranetea si a nasterii cu stingerea face ca figura materna, tot mai des invocata in volum, sa fie o figura ambigua. Printr-un "necuvant" specific stanescian, chipul mamei se intrepatrunde cu imaginea mortii (De dragoste, de nu), astfel incat, intr-un splendid poem scaldat intr-o lumina lorchiana, "pe mare si pe deasupra marii/ soldatul dezbracat/ rasarea odata cu luna" (Mama mea si soldatul ei), simbol tragic al presimtirii mortii. Obsesia thanatica va izbucni triumfator, ca un adevarat mit personal, in imaginea tunelului oranj din ultimul volum stanescian, Noduri si semne.
